Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Amurgul din afara trupului”

Acesta este titlul celui de-al șaptelea volum1 de versuri al brașoveanului bihorenizat Lucian Scurtu, cel care te întâmpină cu jovialitatea-i hialuronică, având un aer conciliant și iscoditor, dar și ceva din condescendența ușor studiată a unui șeic saudit. Nu-l poți bănui de infatuare sau reacții abracadabrante, cu toate că a avut o polemică savuroasă cu un number to de la o revistă literară, în urmă cu ceva ani. Dar, dacă avem în vedere faptul că primul său volum se intitulează Lucyan mărturisitorul, atenția cititorului va tinde să se dilate și să se profundizeze, unde mai pui că volumele care au urmat – îndeosebi Avatarii faraonului Gregor Samsa, Bestiarul de fontă și Mâna siameză – au fost dovada peremptorie a unui talent de largă respirație lirică, fiind bine primite, în general, de critica literară. Amurgul din afara trupului e al doilea volum de sonete, după cel din 2008, consecutiv celui în care autorul ne „amenința” cu Exitus, în urmă cu trei ani. Poetul a simțit nevoia, probabil, a unei adăstări „reflexiv – motivante” în largul căutării de sine prin forma fixă, dar nu limitativ onticizată. Doar că nu se simte chiar în largul său, decât sfidând cu o suavă nonșalanță „procustianul” endecasilab, exhibându-și, poate, și un soi de libertinism falacios, făcându-ne, parcă, malițios și complice, cu ochiul.
Dincolo de motto- ul din poetul tragic-damnat Jotie T’Hooft – acesta e trupul, acesta e sufletul – e amurg între ele – Scurtu „poziționează” amurgul doar în afara trupului, complinind și energizând în acest fel o formă de perpetuitate, în vreme ce antinomicul psyche își trăiește auroral unicitatea. Polarizarea ființială „trup și suflet” este într-un echilibru precar, poetul provocând, cu bună știință, ceea ce am putea înțelege prin sintagmele „ego-ul aparent scindat”, sau „transcendența însingurată”. Cartea are, de altfel, două secvențe intens contrastante : Prânzul sicofanților și Vlăsiile galante. Așadar, ipostaza deconcertantă și fantasmagorică a acelui Ianus Byfrons, de care amintește însuși autorul pe coperta a patra, este pe deplin justificată.
În prima parte a volumului, poetul invocă, apăsat și obsecvios, „declinul trupului”, „peste un timp sardonic, supus la cazne reci”, ba încă se și lasă oarecum sedus de un anume soi de histrionism behavioristic : Îți spui că-i amăgirea – ceva ce n-a mai fost?/ Dar este! De aceea, un compromis tratează/ Cu sicofantul june, ce-n tine mai veghează,/ Scorbura trupului fiindu-i adăpost -(pag. 18), sau : Nevroza înflorită atârnă de- o enormă/ Frânghie răsucită, căzută nebulos/ Din tainica genune – îi dă miraculos ,/ Ciudată-nfățișare, nedefinită formă (…)- pag. 24. Am deslușit, în unele sonete – nonconformiste, să zic așa, și-n formă și-n fond – un procedeu (mnemo)tehnic ce mi-a amintit, intimidant, pe alocuri, de Leonid Dimov, cu al său imaginar poetic luxuriant : Lumina curge leneș, ușor pe tâmpla ta,/ Tâmpla o încovoaie crezând-o efemeră,/ O stinge între pleoape, deși ușor disperă,/ C-o va ucide toată, o va mumifica/ Pe rugul exultanței – se lasă vag sedusă/ De un impuls teluric, robit miraculos/ Plăcerii tutelare de-a arde nemilos,/ Fiindu-i mâinii tale mănușa presupusă; / Să fie oare-a clipei, chiar ea, iluminarea,/ Mai imperfectă-n formă decât în conținut ?/ Căci Trupul și-l reneagă, nu însă și splendoarea/ Colosului uranic pe tâmplă reținut -/ Bătut adânc în cuie, pentru ca viitoarea/ Magie să renască, din boarea ce-a trecut – (pag. 23).
În altă ordine… disjunctivă – între „masca imanenței” și „mina contingenței” autoreferențiale – nu se putea ca Lucian Scurtu să nu-i închine un sonet iradiant – în calitate de „amplu visător” de această dată – și eternei sale muze (Rodica), prezentă, altminteri, („Ea”) în toate volumele sale. Chiar dacă îl mai certa, uneori, pentru unele întârzieri boemistice, dar el îi promitea, ca s-o împace, că îi va mai scrie un poem, încă și mai frumos, la fel ca mănăstirile lui Manole. Cer scuze pentru aparenta mea intruziune într-un cadru- context mult prea intimist, de nu chiar, emoțional, intangibil. Dar, de această dată, la pagina 27, aflăm un text tulburător, privind ceva răzbătător și evanescent, din acel „regn” mineralizat, despre care știam, de altfel, dintr-un alt volum al „mărturisitorului” (Regnul ascuns). Și nu știu dacă „moncher”- ul îi pusese vreun … gând rău lui Omar Khayyam, dar citindu-l pe Lucian, acum, în Când eu voi fi ulcică, tu poate o ulcea, mi s-a părut că Omar „iese” un pic eclipsat : Când eu voi fi ulcică, tu poate o ulcea,/Și plină cu țărâna ce mie-mi aparține,/ Din ea, să crească-agale mușcate, ce prin mine/ Vor bate în fereastră, rupând și din perdea./ Iar eu, ulcica arsă la focuri purpurii,/ Umplută cu pământul ce ție-ți aparține;/ Captivi în labirintul ceramicii, să-adie/ Ce-am fost odinioară, ce suntem, vom mai fi – / Opus efemeridei, prin liniștea deplină/ A unei lumi deșarte, eu, amplul visător,/ Că îmi va fi mai bine-n cănuța caolină,/ Să te frământ într-una, mereu îmi va fi dor:/ Iar de atâta beznă, când, de va fi lumină,/ Nisipul și țărâna vor deveni Ulcior.
În secvența a doua a cărții, descoperim poltroneriile și picanteriile fantasmatice ale acelui „clovn aflat cândva la masa colocvială a sicofanților”. Cel care jonglează cu facticitatea și istoricitatea, cu scoaterea din matca firească a temporalului și plasarea în ipostazieri absurd- ilariante, poetul populând „vlăsiile” cu personaje din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat ale acelui areal, care relaționează cu altele, din stricta actualitate. Asistăm la un adevărat spectacol carnavalesc, funambulesc pe alocuri, dar și cu pusee de jonglerii riscante, morfo- sintactice, în care umoarea și umorul coabitează. La un moment dat, mi s-a părut că zăresc umbra baronului Munchausen vlăsienizat, care ne atenționa, fără să clipească, senin și relaxat, că tot ce ne spune este purul adevăr : cum pedala Ștefan cel Mare pe un pegas cu rotile spre lupta de la Vaslui, cum ceaușista de mătușă Mărioara plângea lângă un Carrefour mare, ridicat de un șmenar, cum i-a căzut cu tronc Mitică lampagiul lui Ghionghi, unguroaica, meșteră-n făcut gulaș, despre cum, zice „povestașul”, „un critic, Manolescu, mi-a fost în Istorie naș”, „azi, în Fast- Food și McDonald’s joc cu cnejii și cu juzii”, despre Ioan Vodă cel Cumplit la volanul unui Warburg silențios, sau cum l-a numit Pauker Ana pericol public etc. Dar iată și cel sonet- sonat din era post-modernistă și proletcultistă, de-a valma : La Gambrinus, cu Stratan, am băut bere Azuga,/ Dup-un timp sosi Mușina, cu expresul de Budila,/ Bombănind că pe la practici, a fost dus mereu de-a sila,/ La cules cartofi și roșii, dar că mâine va da fuga/ La talcioc, în Ferentari, să își cumpere un blug,/ Cu Neculce și Ureche, cei ce fac letopiseț,/ Să nu știe Cărtărescu, care fiind mai plângăreț,/ Îi va turna la Bibescu , pentru-a-i pune în belciug./ Pe la masă mai trecură prea sfințitul Dosoftei,/ Însoțit de Andrițoiu, Lesnea, Slavici și Utan,/ De-am cântat cu Agemolu, șlagăre scrise de trei/ Frați de mamă Grigoriu- și ne-am îmbătat plăvan./ Ne-am trezit numai în anul când Sandu din Pericei,/ Cu o ceapă degerată l-a-mpușcat chiar pe tiran – (pag. 108). Este vorba, așadar, în acest volum de sonete non-conformiste, despre două fațete complet antagonice ale personalității poetice a lui Lucian Scurtu, inubliabilul orfevrier al cuvintelor, cel profund, imprevizibil și fascinant, pe-alocuri, „mărturisitor”.

 

 

Notă
1 Lucian Scurtu, Amurgul din afara trupului, Editura Brumar, Timișoara, 2020

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg