Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ana Blandiana – umilință şi fericire

Prin 1959 venise la Cluj o domnișoară suavă, cu o figură copilărească, frumoasă, nici vorbă, stârnind admirația tuturor celor care se învârteau în jurul revistelor clujene. Venise de la Oradea hotărâtă să intre la Facultatea de Filologie, mai ales că avea în mână un as de recomandare: debutase în revista Tribuna cu poezii, după ce se remarcase, și cu câțiva ani în urmă, în orașul de baștină, printr-un debut precoce, cu versuri, în paginile revistei bucureștene Cravata roșie, în 1954. Avea însă teribile dificultăți din cauza dosarului de cadre, cum se spunea pe vremea aceea. Tatăl său, preotul Coman, era clasificat drept deținut politic. Așa încât intrarea în Universitate s-a produs cu mari dificultăți, pe care le-a relatat mai târziu în cărțile sale. Studentă, totuși, din 1959, a continuat să frecventeze redacția Tribunei, unde a mai semnat de câteva ori. A fost un an dificil pentru ea și, ca să-și îmbunătățească dosarul, o vreme am văzut-o, cu cască de protecție, cocoțată pe schelele unor construcții din Piața Mihai Viteazul. A fost anul umilinței. Dar o și mai mare nedreptate i s-a făcut în 1960 când, în urma unor reclamații venite de la Oradea, a fost pedepsită cu interdicția de a semna în presă. Perioada nefastă a durat până în 1963. Între timp, devenise cu totul apropiată redacției Tribuna unde l-a cunoscut pe Romulus Rusan, un tânăr chipeș, înalt și blând, harnic reporter, de o bunătate sufletească proverbială. A fost o întâlnire fericită a celor doi, ilustrând, parcă în absolut, versul Magdei Isanos: „noi cum ne-am văzut, ne-am iubit”. O dragoste adevărată ce durează, iată, de-o viață. Căsătoria lor, cu obstrucționări mizerabile în redacție, pentru Romulus Rusan, s-a împlinit în cele din urmă. Erau un cuplu de invidiat în oraș. Și nu numai.
Într-o vreme au locuit într-un apartament, ca un fel de hală în miniatură, la etajul imobilului ce găzduia la parter renumitul magazin alimentar „Sora”. Acolo, am avut bucuria să petrec mai multe seri în compania poetei și a colegului de redacție Rusan, jucând remi. Era prezent de obicei și Mircea Țoca, un alt orădean – o mare promisiune a criticii de artă, care avea, pe lângă bogate cunoștințe în domeniu, și un umor ardelenesc apreciat de Doina, cum era alintată Blandiana între prieteni și între cei apropiați. Apoi s-au mutat într-un apartament din cartierul Grigorescu, unde și acolo am jucat remi, în aceeași formație. Hazul era că Doina ținea cu strășnicie la cărțile pe care le avea în bibliotecă, avertizându-ne să nu luăm, fără voia ei, nici un volum. Iar Romi ne percheziționa la plecare, ca un veritabil vameș, lăsându-ne să ieșim din casă abia după ce se încredința că nu aveam asupra noastră nici un… corp străin. Jocul era însă cu strategii ascunse și reușeam aproape de fiecare dată să subtilizăm câte un volumaș mai mic pe care a doua sau a treia zi îl returnam în uimirea cerberului și în amuzamentul poetei. Într-o iarnă, îmi cumpărasem un aparat de fotografiat rudimentar, dar era practicabil, ne-am zbenguit și ne-am bulgărit în părculețul din grădinița publică, 11 iunie, de la marginea cartierului Grigorescu. Venise și o colegă de-a ei, de facultate, Stanca (Stăncuța), așa că ne-am fotografiat pe rând, câte trei. Nu de mult am dat peste filmul de atunci și l-am dus la un atelier fotografic să-l transpună pe hârtie. Imaginile erau însă voalate, filmul prost, dar câteva imagini au reușit totuși, pe care le păstrez pentru un moment prielnic în care să i le ofer poetei pentru arhiva personală.
Anii aceia au fost ani în care Ana Blandiana se simțea ca o frumoasă pasăre ținută în colivie. Avea aripi dar zborul îi era refuzat. Avea glas minunat dar cântecul îi era estompat. Ani tensionați despre care a scris, mai târziu, un roman dintre acelea despre care se spunea că sunt… de sertar. Evident, autoritățile nu au avut cunoștință de o asemenea operă, ce a văzut lumina tiparului abia în 1992. Era romanul de succes Sertarul cu aplauze o carte mărturisitoare despre teroarea acelor ani de cumpănă, pe care i-a trăit și după plecarea la București – mai întâi Rusan, în 1967, la Viața studențească, apoi și ea în aceeași redacție, în locul lui Romi, care trecuse la revista Cinema. Vor fi mulți scriitori clujeni din generația ei care vor da la iveală, mai devreme sau mai târziu, episoade semnificative din viața poetei în acest oraș de pe malurile Someșului (nici desaga mea cu amintiri nu e deșartă), deocamdată însă e de reținut umilința scriitoricească și fericirea alături de un soț exemplar, care i-a fost sprijin de nădejde în toate momentele vieții.

*

Romanul Anei Blandiana, Sertarul cu aplauze, este în același timp ficțiune și realitate. Realitate în măsura în care el se constituie dintr-o lungă și dramatică mărturisire de sine, confesiune a autoarei privind perioada de interdicție publică pe care a suportat-o în anii regimului totalitar. „De când știu că nu mai am dreptul să public scriu mai destinsă” – notează Ana Blandiana la un moment dat, ca într-un jurnal intim, continuând: „Și asta, ciudat, deși nici înainte nu scriam această carte cu gândul s-o public; de când însă, publicarea nu mai depinde de mine, nu mai este hotărârea mea, supusă oricând răzgândirii, ci o stare de fapt obiectivă, scriu ca și cum m-aș simți mai în siguranță, ca și cum aș fi scăpat în sfârșit de primejdia publicării care ar fi planat asupra mea. Ceea ce nu e adevărat.” Deci, romanul ar fi relatarea unei „trăiri personale”, jurnalul scrierii unui roman, sau privite invers lucrurile, romanul unei experiențe creatoare: „Scriu – spune autoarea – și încă într-un fel care mă face să ies din propria mea realitate și să intru, ca sâmburele în întunericul unui fruct protector, în realitatea cărții”. Mărturisirea acesta este importantă pentru că fixează cel de al doilea plan al romanului, cea de a doua fațetă a sa – ficțiunea. Sertarul cu aplauze este așadar o ficțiune în măsura în care acceptăm că autoarea a imaginat o stare de fapte, a realizat o transpunere artistică a unei experiențe generale de viață, în care ea însăși se regăsește ca… personaj căci, spune Alexandru Șerban, eroul romanului, și el scriitor de notorietate, în fond un alter-ego, un dublu al Anei Blandiana :„nu cerusem decât să fiu lăsat în pace să scriu, așa cum lacul nu cere decât să fie lăsat în pace să oglindească tot ceea ce îi trece pe deasupra”. Numai că acest scriitor, această oglindă a realității nu poate fi și nici nu este una pasivă, aidoma lacului din metafora avansată ci, precizează de data aceasta Blandiana însăși, în falsul jurnal al romanului: „eu sunt autorul cărții în care toate acestea se oglindesc, deci se întâmplă […] nu și autorul realității în fața căreia așez, cu infinită grijă, oglinda […] De mine depinde ca oglinda să fie așezată în așa fel încât să dea foc realității”. Avem de-a face, așadar, cu o ingenioasă concepție epică în care planurile realității și ale ficțiunii se subordonează reciproc, se dezvoltă unul din altul explicitându-se și completându-se până în momentul în care ficțiunea însăși devine realitate iar concretul existențial ne apare ca o fantastică și obsedantă invenție. Procedeul este mai complex decât acela al teatrului în teatru, la care ne-ar putea duce gândul, practicat nu odată de dramaturgi pentru a putea demonta la vedere mecanismele unei convenții mai complexe și mai profunde pentru că Ana Blandiana nu se rezumă la simpla prezentare a medaliei cu versoul ei posibil, ci ne face demonstrația înfricoșătoare cum partea nevăzută a lucrurilor poate fi mai autentică, mai prezentă și cel puțin tot atât de reală ca însăși imaginea lor vizibilă. E un joc la mijloc, desigur, un joc absurd la prima vedere, pentru că despre eroii ficțiunii se poate spune, cum chiar Alexandru Șerban zice: „Ei nu există decât în măsura în care îi recunoaștem și îi acceptăm. În realitate nu există”, dar autoarea ține să-l avertizeze cu gravitate, atrăgându-i atenția: „dacă n-ar fi existat în realitate – zice ea – n-aveai de unde să-i pui în carte”.
Sertarul cu aplauze este romanul experienței traumatizate a scriitorului Alexandru Șerban, care suportă presiunea și opresiunea unui regim politic al depersonalizării umane, al exercitări organizate a teroarei ca formă de educație a indivizilor, într-un program social nivelator, în care membrii comunității sunt atât de „prinși” încât nu mai au timpul sau dorința sau curajul de a se întâlni mai mulți la un loc, de a se vedea și de a schimba idei, gânduri, cuvinte, complăcându-se în situația de a conveni că viața cheltuită astfel, normală, este „în regulă”. Împotriva acestei reguli îndrăznește scriitorul să se manifeste. „În regulă era faptul – zice el – că ne lăsam manipulați ca niște păpuși de cârpe murdare înnodate cu jalnică eleganță; în regulă era lașitatea noastră patologică și masochistă, absolut întoarsă împotrivă-ne; în regulă era felul incredibil în care ne lăsam călcați în picioare și batjocoriți”. Și totuși, atitudinea aceasta de resemnare, de acceptare fatalistă a stării de fapte este falsă, pentru că, în fond fiecare om luat în parte, în intimitatea lui cea mai sinceră și adevărată, căuta o ieșire, o salvare, chiar dacă numai pentru sine, chiar dacă disperată, chiar dacă nu una eroică. Fuga din această realitate – nu neapărat evadare din perimetul geografic al acesteia – cât mai ales fuga de ea se dovedea o soluție: „Fiecare din noi a optat pentru soluția de a fugi din realitate – se mărturisește unul din personajele romanului pe care îl scria Alexandru Șerban –, când nu mai poți suporta o realitate, dar nu ești în stare – n-ai forța sau curajul – nici să o schimbi, nu-ți rămâne decât să fugi. Bine-nțeles, fuga poate fi de mai multe feluri […] Unii fug în timp, în amintiri, în arheologie […] sau dimpotrivă, în planuri de viitor, în speranțe, în copii; alții fug în setea de putere, alții în setea de perfecțiune, dar esențial e că toți fug, că nimeni sau aproape nimeni nu are curajul să rămână față în față cu realitatea”. O astfel de fugă e sinuciderea Sandei („se hotărâse să refuze viața pe care cu toții o trăiau /…/ în captivitatea ei disperată de a mai suporta, dovedise totuși suficientă forță pentru a spune definitiv nu, înlocuind vegetarea și apatia prin violența unei acțiuni”) sau retragerea Profesorului pe un șantier arheologic etc., iar cine nu înțelege să adopte o asemenea ieșire, cum se dovedește în cazul scriitorului Alexandru Șerban, este dus la un „complex de educare”, un fel de ospiciu în care exercițiile de depersonalizare ating apogeul în momentul în care mulțimea, adunată într-un cadru festiv, poate mima perfect extazul, reacționând mut, într-un comportament absurd, la fondul sonor al aplauzelor înregistrate pe „benzi și casete […] clasificate, etichetate, măsurate ca lungime și intensitate, astfel încât folosirea lor la timpul și locul potrivit să rămână o operație simplă și lipsită de orice risc. «Reținute», «În creștere», «Entuziaste», «Cu aclamații», «Cu urale», «Obosite», «Sacadate», «Prelungite», «Răzlețe» și câte și mai câte fine nuanțe, erau notate […] pe sertarele aranjate cu grijă într-o minuțioasă ierarhie. Erau evident, benzi sonore care constituiseră persuasivul fond al exercițiilor noastre”.
Experiența existențială a lui Alexandru Șerban este astfel una kafkiană, de prizonier într-un univers grotesc al teroarei, al spaimei, o experiență de viață într-un spațiu concentrațional nedeclarat dar resimțit prin totul, o experiență tragică prin absurdul ei existențial programat. Este experiența unui scriitor care încercând să se salveze, fugind în propria sa literatură, constată că de fapt și acolo nu este altceva decât prizonierul disperat al unei lumi cuprinsă de boala, zice romanciera, „care s-ar putea să nu fie niciodată învinsă”. Tocmai de aceea, romanul Anei Blandiana este o provocare a propriului destin aflat în captivitate. Această carte – nu este așadar o carte democratică și nici una despre democrație, ci expresia nevoii de a ieși din teluric, de a se elibera de absurd, expresia convingerii că împotriva absurdului nu se poate lupta cu armele raționalului, dar că în același timp acceptarea armelor absurdului, chiar folosește acestuia ca unealtă, ca armă, prezintă riscul convertirii la irațional. Așa încât, țipătul disperat din final, pe care autoarea îl adresează propriului erou, căutând o cale de ieșire, este cutremurător și semnificativ pentru momentul general istoric al realizării acestei cărți și pe care îl ilustrează deplin: „Numai de noi depinde să nu acceptăm […] trebuie să fie o soluție. Spune-mi ce să fac! Pot orice: eu sunt autorul!”

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg