Anafora

Fii bun și împarte cu noi cozonacul și vinul
am gustat, mi-a plăcut și am amețit
am gustat, mi-a plăcut și am amețit,

bunătatea mi-a cuprinsul tălpile ca o mângâiere
de la acea înălțime,
am gustat un soi de anafură de prânz
în schimb,
am fost rea.

Celui care…

celui care m-a înșelat
celui care m-a disprețuit
celui care mă iubește și nu știu
celui care aprinde lumina seara
celui ce i-aș aprinde și eu amintirile
visele și trezirile
celui de acum, celui de mai târziu
celui cu care voi rămâne în pustiu
celui de care mi-e teamă, celui care se teme de mine
tuturor v-aș scrie unul și același rând
unul și același cuvânt, dacă l-aș ști
mereu însă îmi scapă,
cuvântul minune,
zace pierdut
e-o genune
ceea ce dau nu poate fi primit,
ceea ce iau va fi însutit
tocmai pentru că sunt mută,
pentru că nimeni de fapt nu ascultă.

Narcise galbene

E important să nu vezi lumea dintr-un singur sens

ea se împarte în multe fibre, dimensiuni
direcții
mă reped asupra ta ca asupra unei prăzi
pe care nu o voi avea niciodată
iubesc acele minute pe care nu le voi avea
acele membre încolăcite, acele vorbe în dimineața prea rece
în care vrei să mă ții de mână, incoerent
în timp ce narcisele galbene
taie aerul cu prea multa lor culoare
sunt bolnavă,
mă îndrept spre o stare nedefinită,
spre un lucru
pe care nu-l pot anticipa
sunt ca o apă neliniștită.

Limite

în fiecare zi
hainele mirosind a tutun adus în valuri
o cameră goală, fără ecou
mai multe voci, o singură umbră plutind peste toate
copilul neajutorat plângând mereu într-un colț
își cere drepturile asupra ta la fel cum și mama
cu privire senină și așteptări tembele
ți-a îngrijit acneea în copilărie, sădind în tine,
tot felul de bestii
femei, castrări iminente
peste toate un glas dulce și un pahar de bere
în liniștea ce doare ca un dinte spart.

Poem toxic

În blocul în care
miroase a canal, iar gândacii foșgăie
în cojile de cartof
eu îmi prăjesc carnea
îmi ascut unghiile
le vopsesc cu roșu
afară căldura cotrobăie în trecători
îi face una cu asfaltul
îmi tot răsună în minte
vechiul cântec al copilăriei
ora unu a sosit
omul negru n-a venit.

Vogue

Azi sunt în vogă
o să vorbesc despre îngerii grași care se scălâmbăie
în carnea mea

despre linii care se întind zilnic pe pereți
despre mame psihotice
iubiți toxici
bărbați însurați și femei infertile
azi sunt în vogă
în orașul ăsta
viața îmi trece dincolo de catastrofele nucleare
de saloanele de nebuni
de fericirea nesigură a fiecărui pas
(un om strigă în fiecare noapte în rahova, îl aud de la fereastră
la fel cum aud pescărușii)

ca o mimoză spânzurată de grindă discut cu tine
o rupere anapoda a ceea ce aș fi putut fi
(nu încerca să mă controlezi)
printre cotoare de măr și scaune electrice
femei abandonate
își depozitează zestrea
în orașul ăsta
mă aprind în fiecare seară, mă consum, mă sting dimineața
ca o țigară.
Poem scurt

Ce să fac cu mâinile
să mi le apropii de gâtul tău
să te strâng?
M-am săturat de conformismul
care suge măduva din oase
fericiți cei care cad.
Au fost odată
seri în care nu existam
seri în care eram
seri în care sângele țâșnea din mine
ca dintr-un buchet de garoafe ultraviolete.

Ultima scrisoare

au fost vremuri când mă rupeai în două fără regrete,
când petreceam în întunericul deplin,
când mă agățam de tine, nu te duce, nu te duce,
cu mândrie te serveam cu sucuri și limonadă
în casa de la stradă sau peste drum beam bere,
din același pahar. Am băut șampanie din pahare de plastic
la tine pe balcon, un sfânt pe furate
plimbări pe-un câmp cu pelin
eu cea de atunci, eu cea de acum,
între mine și tine doar ceasuri rupte și iureș,
am plecat
fluturându-mi bucata de fustă și
sânul filmat dintr-un unghi nelumesc,
am plecat doar cu lacrimi cu sufletu-n gene,
nu mai pot acum să-ți șoptesc mai nimic și
tot eu revin la cea de-altădată,
trecută e vremea, acum stai în cămări bleumarin,
cu grimase amare
tu cel de atunci același cu cel de acum.