Programme for International Student Assessment, cunoscut sub inițialele PISA, este o evaluare internațională standardizată, inițiată de Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD), destinată copiilor de 15 ani. Rezultatele evaluării se concretizează într-un profil al cunoștințelor și deprinderilor elevilor. Ele devin publice ca indicatori contextuali și ai tendinței și reflectă, în realitate, capitalul de cunoștințe și deprinderi necesare vieții adulte. Cu alte cuvintele, testele PISA evaluează nivelul de pregătire pentru viață al elevilor de 15 ani.
Cum arată rezultatele PISA în România? La ultima testare, cea din 2015, s-a constatat o îmbunătățire a performanțelor pe toți cei trei indicatori: matematică, științe și lectură față de prima testare la care România a participat, cea din 2006, dar o scădere, din nou la toți indicatorii, față de precedenta, din 2012 și, evident, o îndepărtare de media OECD. Dincolo de rezultatele absolute sau relative, mai ales dincolo de clasamente și comparații internaționale, rezultatele sunt îngrijorătoare dintr-o anumită perspectivă. PISA nu furnizează doar date, privite tendențial, despre capacitatea copiilor de 15 ani de „inserție” adecvată în viață, ci și date despre politicile și practicile educaționale. Prin urmare, rezultatele PISA pot fi prelucrate și pot constitui instrumente de proiecție, de adecvare la realitățile configurate ale unei vieți viitoare, pe coordonate pe care OECD le analizează și utilizează global, dar ele ar trebui să fie, în primul rând, un indicator pentru politicile educaționale și pentru proiecția curriculum-ului național.
Ce anume determină, însă, menținerea (și confirmarea) poziției învățământului românesc în zona îndepărtată de media OECD? Mai întâi o proiecție a structurii și modelului educațional românesc pe alte principii (demult abandonate în Occident sau în Extremul Orient) decât cele ale țărilor cu scoruri PISA mai bune, adică o menținere în alte realități proiective, în condițiile lipsei unei strategii educaționale naționale. Apoi o menținere a curriculum-ului pentru învățământul obligatoriu în realitățile proiective (cu izul politic inclus) de acum mai bine de cincizeci de ani. Nu în cele din urmă, o formare a profesorilor după cerințele izvorâte din acel curriculum, adică adecvate unor realități din alte vremuri, apuse. Eticheta de „analfabetism funcțional” nu trebuie lipită produsului educației, ci sistemului educațional rămas analfabet.
În ultimii ani de viață, academicianul Solomon Marcus, o voce emblematică a elitei intelectuale românești, a început o campanie de conștientizare a „rănilor deschise” ale educației românești. Și, chiar dacă acest diagnostic începea invariabil cu ignorarea nevoilor educaționale ale copilului sau adolescentului, tot invariabil pe poziția a doua se situa „ignorarea imperativelor societății globalizate actuale”. Iar lista conținea aspecte privitoare la „mentalități înapoiate”, programe de învățământ „care ratează cele mai spectaculoase evenimente ale științei în ultimii 150 de ani”, manuale neinteligibile și, un subiect deja dezbătut, valul antieducațional (academicianul Marcus îl vedea tsunami) al străzii, al societății civile, al mass media. Să revenim la punctul de plecare: neadecvarea învățământului românesc la realitățile educației începutului de mileniu III. În ultimii cincizeci de ani s-a produs o schimbare paradigmatică, abandonul treptat al vechiului orizont cantonat în realitățile unei alte vieți, ale unei alte societăți, în favoarea unei lumi care a conștientizat orizontul propriei deveniri în acord cu noile tehnologii, cu noile imperative formative. Este adevărat că acolo unde educația formală nu a reușit să se adapteze realităților societății s-au dezvoltat diferite modalități de compensare, dar tocmai această posibilitate a fost exploatată de cei care, înțelegând nevoia firească a omului de căutare a mijloacelor de comunicare de masă, în ultima perioadă a new media, au intervenit prin căi îndepărtate de etica educației formale.
Profesorul român Mihai Nadin a înțeles aceste transformări în curs în urmă cu peste treizeci de ani și a publicat, în 1997, o carte cu un excepțional răsunet la nivel mondial: The Civilization of Illiteracy. Cartea a fost tradusă în limba română și publicată la 29 de ani distanță1, rămânând în societatea românească, din păcate, la fel de actuală. Mihai Nadin a înțeles că paradigmele au la bază limbaje diferite, care necesită alfabetizări diferite. Civilizația scrisului, care a produs un set de sisteme de valori adecvate modernității, este urmată firesc de o civilizație a noilor tehnologii comunicaționale, care necesită realfabetizare. Civilizația analfabetismului se referă la perioada de trecere între cele două paradigme sociale globale, între cele două paradigme ontologice, mai exact, în care fără alfabetizarea necesară noii societăți, coerența sistemelor de semne ale civilizației anterioare nu poate fi pusă în valoare. Dar alfabetizarea este cuprinzătoare, iar declinul ei „nu poate fi redus la stadiul educației, la nivelul economic al unei națiuni, la statutul grupurilor sociale, etnice, religioase sau rasiale, la un sistem politic sau la o istorie culturală” (Nadin, 2016:5-6). Totuși, legătura cea mai puternică a alfabetizării este cu învățământul (cu educația în toate formele ei, în special a celor instituționalizate), iar abandonul alfabetizării clasice, moderniste, presupunând scrierea-citirea necesare performării ulterioare, se produce odată cu abandonul educației de tip „container”:

Schimbarea majoră o reprezintă trecerea de la modelul de tip „container” al educației – copilul fiind containerul gol care trebuie umplut cu limbaj, istorie, matematică și cam atât – la o educație euristică. […] Recurgând în continuare la aroganța alfabetizării, unii pedagogi numesc modelul container „a-i învăța pe studenți să gândească”. Ei nu-și dau seama că studenții gândesc, fie că îi învățăm să o facă, fie că nu. Studenții de toate vârstele sunt conștienți de schimbare și familiarizați cu diversele moduri de interacțiune, între ei și cu tehnologia, aflate mai aproape de condiția lor decât de aceea a profesorilor lor (Nadin, 2016:322).

În termenii lui Nadin, sistemul românesc de educație, asupra căruia planează procentul de 42% de „analfabetism funcțional” rezultat din testele PISA aplicate în 2015, este un sistem care se menține în vechea paradigmă, nu tocmai folositoare în contextul cerințelor de realfabetizare. Altfel spus, în condițiile în care alfabetismul școlii clasice, cu rădăcini în proiecția de acum cincizeci de ani, nu mai poate fi suficient, sistemul românesc de învățământ este incapabil să dea rezultate mai bune. În interpretarea brută se spune astfel: elevii știu să citească, dar nu reușesc să înțeleagă textele. Acesta ar fi „analfabetismul funcțional”. În realitate, sistemul românesc de învățământ a reușit să citească parcursul educației actuale, în plină „civilizație a analfabetismului”, dar nu a reușit să înțeleagă modalitățile de adaptare la parcurs. Iar profesorii, școliți în vechea paradigmă, a alfabetizării, sunt nealfabetizați în noul context. Ei chiar trăiesc cu impresia că îi învață pe elevi să gândească într-o lume globală, dar sunt incapabili să și-o imagineze, să navigheze în realitățile create de noile tehnologii. Elevii, realfabetizați, nu înțeleg cantonarea profesorilor în vechea paradigmă și, prin urmare, încearcă să caute drumuri prielnice ale cunoașterii în orizontul celei noi. Dar le lipsește parcursul metodic, în timp ce profesorii „alfabetizați” nu reușesc să citească noua realitate. De aici bulversarea. De aici parcursul cu sincope. De aici imposibilitatea de aliniere.
Probabil că nu aș fi început de la proiecția testelor PISA dacă anul 2018 nu ar „amenința” cu noua testare, care se „întâmplă” o dată la trei ani. Mai mult, începând din acest an, pe lângă indicatorii clasici, testele PISA vor include și evaluarea „competențelor globale”. Iar cum curriculum-ul național monobloc nu are o reală dimensiune interculturală, nu mică ne-ar fi mirarea să constatăm, eventual, o formă de neadaptare, ca să nu recurgem prea des la formula de „analfabetism funcțional”. Și asta în condițiile în care românii sunt eidetic deschiși la contactul cu Celălalt.
Dacă va fi să fie așa, vom avea șanse să sperăm vreodată într-o Strategie Națională a Educației? Ar fi utilă măcar pentru a afla pe ce lume trăim și pentru ce trebuie să ne pregătim. Pentru că, aruncând o privire spre vest, vom constata că germanii s-au grupat exemplar în jurul propriului sistem educațional când rezultatele la testele PISA nu au fost mulțumitoare.

Note
1 Mihai Nadin. 1997. Civilizația analfabetismului. Traducere: Luana Stoica. București: Editura Spandugino. 946p.
2 În tot acest fragment, termenul englezesc „student” este tradus inadecvat prin student. El înseamnă „școlar”, obiect și subiect al educației, totodată partener în actul educațional, indiferent de vârstă sau de nivelul de formare la care ne raportăm. Nu întâmplător, Mihai Nadin menționează ulterior „studenții de toate vârstele”, pentru a cuprinde în această formulă întreaga materie educabilă prin sistemul formal de învățământ.