Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Anatomia și fiziologia lui A (1)

Anatomia și fiziologia  lui A (1)

Recitirea (neapărat recitirea) operei lui Nichita Stănescu ne sugerează două coloane pe care se sprijină imaginar poezia sa: anatomia umană și abstracțiunea algebrică. Ciudată îmbinare, observată de altfel de mai toți comentatorii săi. Mă voi ocupa în cele ce urmează de imaginile anatomice, obsedant prezente aici. Cred că nici un alt poet al nostru nu are o așa amănunțită fișă anatomică (neluând în considerare imaginarul special al unui Emil Brumaru, fără legătură cu cel nichitian) în versurile sale. Să începem cu un vocabular, neexhaustiv dar sugestiv, pentru a ajunge mai târziu la înțelesuri. Deci, într-o ordine aleatorie: mâini, („Privește-ți mâinile și bucură-te, căci ele sunt absurde”) braț, umeri, glezne, articulații, cearcăne, fruntea, ochii, tâmple, chipul – în general, cu sinonimele sale, trup în special – carne, gene, bărbia, buzele, ochii (de bună seamă cel mai frecvent), picioarele, șoldul, inima, (la fel de frecvent ca și ochiul, dacă am avea o bună ediție digitală am putea face rapid o statistică precisă), pieptul, călcâiul, meningele, mușchii, scheletul, oasele (la fel de importante), vertebrele, omoplatul, sprâncene, bărbie, coaste, genunchi, cot, gură, buze, dinți (de lapte), smulgerea cu ață a dinților de lapte, bot, tendoane, sâni, urechile, creierul, („ciuperca gri a creierului”) jugulara (vâna de pe gât), degetele, irisul, pupila, părul, nările, gâtlej, cerul gurii, limba (de multe ori smulsă), pleoapele, unghiile, sângele, globulele („chiliile”) albe și roșii ale sângelui, limfa, șira spinării, spinarea, pletele, palmele, pavilioanele urechilor, timpane, pielea, („cortul pielii noastre”, „pielea zdrențuită de pe față”) vinele rupte, celule, orbita, arcada, pumni, sudoarea, femurul, ciolanele, tibiile, fibula, ceafa, „pulpa de femeie goală”, ficatul, hymenul, maxilarul, „vagin imaginar”, pântecul, mațul, „mațele luminii”, țâțele, obraz, măduva, beregată, subțioara de bărbat, rotula, sfârc, sternul, falangele, clavicula, nasul, bube, râie, plămâni, gingia, degetul arătător, artere, placenta maternă, dar și placenta luminii, ombilic, burta, stomacul, fălci, mandibule, „organul bărbătesc al facerii”, „organul sămânței”, „falusul zeilor”, sânul, colțul buzelor, lobul urechii, „bucile unui copil de înger”.
E prea mult ca să nu fie adânc semnificativ. Trupul, părțile lui, nu trebuie citite doar ca o metaforă, imagine poetică în general, ci ca un mod de cunoaștere poetică a universului. Trupul este Imagine a universului. Imago mundi. „…corpul ca atare e semnificant (2)”. Semnificant, aș adăuga, chiar în virtutea funcției sale arhetipale, strict legată de logos. Corpul întreabă și mărturisește prin sine cum se poate manifesta logosul. Când vorbim, despre corp vorbim. Și invers: când vorbim despre corp, vorbim. Întruparea este momentul central al universului. Și al poeziei lui Nichita, arc energetic între polii trupului și cuvântului. „Dacă necircumscrisul poate fi descris și ireprezentabilul poate fi redat prin ilustrare iconică, în virtutea cărnii Celui întrupat /…/, atunci ce ne împiedică să propunem o ipoteză similară în privința limbajului, și anume că, datorită Cuvântului-devenit-trup, trupul creat poate acum să pronunțe impronunțabilul și inefabilul Cuvânt? Și dacă icoana s-a dovedit a fi modelul adecvat pentru exemplificarea acestei noi paradigme întrupate a vederii, nu ar fi posibil ca imnul să funcționeze ca exemplu al unui limbaj «iconic»?” (3). Asta încerc pe parcursul acestui eseu: să ascult cuvântul pe care-l pronunță, insistent, corpul în poezia lui Nichita. Care cultivă o poezie de ascultare. Bazată pe respirație (vezi titlul cunoscut), pe duh. Poezie pulsatorie, cum și-o definește singur. Să fie felul unic în care Nichita își rostea textele un îndemn secret la a asculta vocea din adânc a acestor poeme? El își păstrează intactă uimirea că trupul vorbește iar cuvântul „se întrupează, nu se destrupează”. „Când, la Școala primară nr. 5 din Ploiești, cu forța și cu abecedarul, această constituție a forței, acest satâr pe gâtul de lebădă al copilului, tăiat dinspre firesc spre cuvinte, după nesfârșitele linioare și bastonașe, am fost învățat să scriu o-i, oi, și am remarcat că ceva ce nu există poate fi scris. Când am aflat că ceea ce se vorbește poate fi scris, adică redat vederii, m-am speriat ca și cum aș fi emis pe gură animale, îngeri și alte făpturi. Evident că am început să mă bâlbâi și, bineînțeles, am rămas repetent. /…/De unde să știu eu și de unde să se știe și cine, Dumnezeule mare, a inventat obiectualizarea, adică transformarea în obiect a cuvântului?” (Antimetafizica 26). S-a spus, pe bună dreptate, că avem, în splendida și suav complicata poveste de mai sus o adevărată ur-szcene din care se nutrește întreaga poetică nichitiană (4).
Sigur, trebuie luată în considerare și frecvența termenilor enumerați. Sunt puține poezii nichitiene în care un termen anatomic sau altul să nu-și facă loc, și sunt termeni care apar o indicială insistență: ochi și os sau sânge și inimă de exemplu. Și încă două observații preliminare: a. înțelesul, să-i spun foarte propriu, pur denotativ, în care apar de cele mai multe ori acești termeni. Metafore de genul „tendoanele luminii” sau „gâtlejul amintirii” sunt excepții. Avem la Nichita Stănescu o anatomie poetică pură și simplă în toată completitudinea ei. Forța imaginii poetice a acestui adevărat atlas anatomic nu vine din metaforă, ci din altă parte, din actul însuși al numirii. Este un efort spre literalitate (5) mai dificil de hermeneutizat decât orice metaforă. Litera nu este întâmplător unul dintre „personajele” esențiale ale poeziei lui Nichita. Și b. Alături de anatomie apare firește, cu aceeași încărcătură simbolică, și fiziologia, (Anatomia, fiziologia și spiritul, enunță poetul) simțurile toate, vederea în primul rând, dar și respirarea, mirosul („a piele de copil mirosea spinarea ei”), îngurgitarea, digerarea, chiar și defecarea. Le voi discuta împreună, ele având aceleași rosturi poetice. Să mai spun că ader în întregime la observația lui Sorin Dumitrescu conform căruia poezia lui Nichita Stănescu „n-are deloc ca scop ideea de a place, ci de a învăța”6. Un sens inițiatic adică, fără de care alunecăm pe lângă înțelesurile ei. Dar și unul voit arhaic, trimițând spre originile poiein-ului, acela de a transmite o taină. Este expresia acelui tip de modernitate care s-a edificat prin recursul la arhaicitate (Brâncuși ex. gratia). Și acest scop paidetic presupune un anume tip de comentariu. Într-un fel se comentează un text cu scop estetic, altfel cel conceput ca predanie a unei taine. Și taina este că toată poezia sa survine din acea conștiință, tot mai acută de la un volum la altul, a precarității semnificative a corpului: „Locuiesc în trupul meu cu chirie”, cum spune într-unul din enunțurile sale paradoxale.
Nu se schimbă fundamental modul de considerare a corpului de-a lungul volumelor lui Nichita. Înseamnă, cu mici deplasări de accente: dragoste, (mâinile mele sunt îndrăgostite) cunoaștere (vederea, îngurgitarea), timp, moarte. „Poetul pornește în căutarea „sensului” lumii, a „viziunii” ei, înzestrat cu toate organele sale de simț: cu văzul, auzul, tactilul, mirosul, gustul – evoluate însă și obișnuite cu apetitul ideii, am spune – iar întâmplările sale de cunoaștere sunt în primul rând întâmplări ale organelor, ale trupului. O înțelegere adecvată a poeticii și poeziei stănesciene presupune în primul rând din partea cititorului o reeducare a facultății perceptive, o admitere a ideii simple și generoase că omul nu poate cunoaște altfel decât cu sine, cu atributele normale ale propriei ființe”7. Adevărată afirmație, numai că prea simplă, rolul „organelor” îmi pare mai complex în această metapoetică nichitiană. Găsim rezumată această viziune într-o artă poetică din volumul Necuvintele numită simplu Poezia. Întreg poemul este o anatomie tragică, un bocet la capătul Aceluia ce n-a fost să fie. Găsim aici procedeul favorit al poetului, care constă într-o metamorfoză fluidă a organelor, nu e o simplă metaforizare, ci o altfel de ordonare a lumii, metamorfozare. Cum spune Nichita adesea: poetul este creator de realitate, căci lui singur îi este dată puterea cuvântului. „Poezia este ochiul care plânge/Ea este umărul care plânge, /ochiul umărului care plânge. Ea este mâna care plânge, /ochiul mâinii care plânge…”. Mecanismul poetic este, pe cât de simplu, pe atât de năucitor. Este saltul mortal (ad litteram), atât de specific lui Nichita, între concret și abstract, între spirit și carne. Anatomie a plângerii, poezia este „plânsul unui ochi neinventat”, sintagmă în care găsim toată poetica nichitiană în trei cuvinte. De-plângerea condiției umane prea repede trecătoare, ochiul, ca insignă a Creatorului, a cunoașterii. Ambiguitatea Ochiului este esențială pentru poetica construită de Nichita Stănescu pentru a citi corpul lui A. Privim dar, mai ales, suntem priviți, locuim într-un ochi. „Acum vom sta înlăuntrul unui ochi/ văzuți din toate părțile” – Cântec „În mine e un ochi/ înlăuntrul meu/…/ Și chiar dacă mă spinteci,/el,/ochiul dinlăuntrul meu,/nu va curge-n afară” –Vedere „Omul-fantă vine și vede./Nu se știe dacă între ochiul lui/și ochiul lucrurilor/există vreun spațiu pentru vedere.//Retina omului-fantă e lipită/de retina lucrurilor./Se văd împreună, deodată,/unul pe celălalt,/unii pe ceilalți,/alții pe ceilalți,/ceilalți pe ceilalți. /Nu se știe cine îl vede pe cine” – Omul fantă; „Uită-te, ochiule, uită-te/și ia-ți adio./A început să se vadă prin noi/de la o vreme.//Simt că a început să vadă prin noi/de la o vreme,/ca și cum cineva ar privi/prin noi//Și spre ce privește nu știm” – Vitrificare. „Îmi închid pleoapele până jos la picioare,/Ca și cum aș fi un ochi./Desigur sunt un ochi./Dar în orbita cui?”; – Suprafață. „Ochiul cu care mă vede Dumnezeu este ochiul cu care îl văd eu pe El, ochiul meu și ochiul lui sunt una” spunea Meister Eckhardt. „Desigur m-ai greșit c-un ochi mai mult/lăsat la mine-n întunerec/de văd cu el de mai demult/cuvântul greu cu care ferec…”. Ochiul nevăzut care vede cuvântul, ce poate fi mai limpede?
Primul poem din În dulcele stil clasic, cu titlul Lăuntrul ochi are ca motto acest citat din Ezechiel 8.3 „El a întins ceva ca o mână și m-a apucat de zulufii capului. Duhul m-a răpit între pământ și cer și m-a dus în vedenii dumnezeiești …” și ne comunică exact despre ochiul lăuntric, prin care se exercită văzul extatic, atât de frecvent în poeziile autorului nostru. „Desigur m-ai greșit c-un ochi mai mult”. Acest ochi care vede nevăzutul (ochii trupești sunt în întuneric), Ierusalimul spre care este purtat profetul, este o greșeală, un defect genetic, („m-ai greșit”) care deschide spre percepția celeilalte lumi, ochiul care-l singularizează pe poet față de ceilalți oameni. Aș adăuga și strania similitudine între biblicul „un fel de mână” și acel „sunt bolnav /…/de un fel de ochi, de un fel de ureche” din a zecea Elegie. Acest poem, abrupt și bolovănos ne comunică totuși cu o stranie precizie și forță imaginativă transformarea organelor (sfărâmate…nicio clipă nu uită Nichita versul eminescian) în forme de (o altă) cunoaștere. Blaga i-ar fi spus minus cunoaștere. Cine este „stăpâna” căreia îi este dedicat madrigalul se poate doar specula. Dar smulgerea mâinii sau a piciorului în locul cărora apar ochii ce O zăresc este un gest poetic de o teribilă forță. Și, ca în orice viziune extatică, ne aflăm într-o lume de dincolo de dihotomia viață – moarte, conținută în marele ochi divin. „Am să mănânc puțin pământ,/poate să mistuie cu el/interiorul ochi cel al lui «sunt»” descrie moartea ca intrare în ochiul Celui ce a spus „Eu sunt Cel ce sunt”. Iar secvența următoare, care încheie poezia, se află în cele două sintagme ghilimetate de poet: „«A fi mai orb decât am fost» și «a fi mai mort decât am fost», fiecare fixată în timpi diferiți cu o minimă nuanță. Prima: „mai dinainte de-a mă naște”. A doua: „de dinainte de-a mă naște”. Depășirea dihotomiei viață – moarte se traduce prin depășirea rupturii dintre vedere și ne-vedere.
Ochiul apucă, devoră, sfâșie. „O, el n-are gură,/el are-un ochi în loc de gură,/și se hrănește cu priviri” (Lupta ochiului cu privirea). Pleoapa cu dinți (Râsu’ Plânsu’) este semnul acestei ruperi a realului de către subiect, digerarea realului, trecerea lui în materie imundă la capătul procesului de cunoaștere-digestie. Simetric, „Fără dinți, oasele par mult mai blânde” (Al Pământului). Traseul natural al omului este un elan, o fugă, (uneori poeziile nichitiene reiau motivele cheie după această formă muzicală) o scăpare de moarte. Și asta nu se poate decât prin intrare în logos. Necuvântul, cum l-a botezat poetul, cuvântul care nu doar înseamnă ceva, ci care este, temă tare a poeziei nichitiene, de la primele volume, și tot mai accentuată, devenind predominantă spre cele din urmă. Harta poeziei nichitiene se prezintă sub forma acestui triunghi:

Acestea sunt temele majore, între ele joacă tot scrisul său. Aceasta este „aria” poeziei nichitiene. „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și eu am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr”. (Ioan.I.14) Despre asta este vorba. Despre felul cum cuvântul se face trup și despre Imaginea care este trupul, în toate componentele sale, ca receptacul al Universului.

 

 

Note
1 Din volumul cu același titlu, în pregătire.
2 Ștefania Mincu, Nichita Stănescu între poesis și poiein; ed. Eminescu, 1991, p.39;
3 John Panteleimon Manoussakis, Dumnezeu după metafizică. O teologie estetică; Editura Ratio et Revelatio, 2018, traducere din engleză de Cristian Vechiu; p.147.
4 Carmen-Maria Mecu, Nichita Stănescu prin lentile de psiholog, editura Tracus Arte, 2016;
5 Sugerează Carmen-Maria Mecu op.cit. p.91.
6 Sorin Dumitrescu, op. Cit. p. 179;
7 Ștefania Mincu, Nichita Stănescu între poesis și poiein, ed. Eminescu, 1991, p.21;

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg