Întregul reprezintă la Anca Boeriu unicitatea. Lucrările sale nu sunt gândite niciodată individual, ideile aflate la baza lor desfășurându-se complementar, pe întregul număr de piese al seriilor sau proiectelor cărora le aparțin. Numărul de piese este stabilit, în principiu, de la început, chiar dacă pe parcurs intervin modificări. Schițele de la care pornește țin mai mult de atmosfera dorită decât de soluții concrete de dezvoltare. Artista se reprezintă mai degrabă prin expoziții decât prin lucrări.
Elementele care apar în mod recurent în creația ei, concret ori abstract, sunt portretul, autoportretul, corpul, mâna, cuplul, atingerea, sprijnul, conturul, gestul și atitudinea. Linia gestualistă poate coexista cu ornamentele, dacă acestea sprijină compozițiile. Tehnicile joacă un rol fundamental în economia acestora. Anca Boeriu se exprimă plenar în aquaforte, optând pentru intervențiile duse spre linotipie. Fascinează în creația sa ideea prezenței și a lipsei, privită ca relație între perechi de elemente, care pot fi oameni, siluete, entități. Personajele create își pierd genul și chiar identitatea.
În mod paradoxal, tragicul și dramatismul nu fac parte din imagistica Ancăi Boeriu. De asemenea, nici angoasa sau morbidul. Totul, mă refer aici la sistem grafic și atmosferă, ține doar de metaforă și de semn, de linie și punct.
În gravură, pictură, obiect sau instalație, artista este aceeași, fiind mereu diferită. Formele rămân constante, la fel și maniera de abordare, dar dialogul cu materialele folosite este viu. Surprinde transferul ideilor compoziționale de la un mediu la altul. Surprinde și faptul că pictura pare desen colorat, că gravura tinde să se afirme ca placă, că obiectul posedă atribute sculpturale și că instalațiile mizează pe planuri plasate în spațiu.
Subiectele atacate nu au de-a face cu narațiunea, fiind total independente inclusiv de eventualele surse iconografice, dar și de timp. Nu este vorba nici despre mitologii personale. Reprezentările, întotdeauna figurative, reale, nu îmbracă însă niciodată forme realiste. Altfel spus, desenul rămâne desen și se supune în primul rând propriilor legi de compoziție, cu acordul artistei, a cărei voință artistică este de a merge pe cartea tehnicilor atât de mult cât pot permite acestea. Rezolvările compoziționale sunt mai degrabă logice, în imprevizibilitatea lor, decât metafizice.
În pofida celor afirmate, Anca Boeriu rămâne strâns legată de latura tradițională a artelor, în speță a gravurii. Experimentul reprezintă, în creația sa, doar o cale de a ajunge la rezultatele dorite, nu de a vedea ce se întâmplă dincolo de cele cunoscute. Nu experimentează de dragul experimentului. Pentru ea, avangarda este ușa la care, dacă va bate, în mod sigur, se va deschide.
În fine, imprevizibilul, căruia i se lasă spații generoase în etapa conceptuală, nu este nimic altceva decât o sete metafizică de a rămâne ancorată, prin munca artistică întreprinsă, în prezent. Planurile de viitor, făcute în trecut, nu trebuie să o distragă de la clipa prezentă, aceea în care configurează obiectele, în forma lor profund materială. Nu este vorba despre nimic altceva decât despre obiecte artistice capabile să găzduiască ideile, gândurile și sentimentele care au stat la baza lor.