Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ancora cu opt brațe

Ancora cu opt brațe

 

Radu Niciporuc
Pascal desenează corăbii
București, Editura Cartea Românească, 2016

 

Pînă la începutul lui 2016, Radu Niciporuc exista doar ca prieten aureolat al optzeciștilor clujeni (Alexandru Vlad, Marius Jucan, Ion Mureșan, Horia Ursu) sau bucureșteni (Bedros Horasangian), prieten evocat deseori in absentia la mesele „Arizonei”, pentru că mai totdeauna aflat în voiaj pe mările și oceanele planetei. Uneori semn(al)ele lui ajungeau pînă la ceilalți – cărți poștale, scrisori, mesaje pe facebook și emailuri pentru apropiați sau povestiri și fragmente de proză apărute în reviste ca Observator cultural și Vatra, traduceri din limba spaniolă pentru publicul elitist și rafinat. Marinarul născut în orașul de pe Someșul Mic a tradus și publicat la propria editură, Fabulator, multe din legendele literaturilor de expresie castiliană: de la romanul „imposibil” al lui Ramón Gómez de la Serna, Omul pierdut, la seria volumelor de convorbiri cu Julio Cortázar, J.L. Borges și Adolfo Bioy Casares. E primul traducător în română al prodigioasei autoare chiliene Isabel Allende, cu Povestirile Evei Luna. A găsit echivalențe formidabile pentru cîteva dintre poemele altui chilian glorios, Roberto Bolaño, din Los perros rómanticos – acestea apărînd chiar în paginile revistei Tribuna.
Amînîndu-și sine die propriul debut editorial,
asemenea polonezului Andrzej Kusniewicz, fratele rătăcit(or) al contingentului ’80, Radu Niciporuc, nu doar că a îmbogățit – între timp – limba română cu oaze de expresivitate și delicii literare, dar și-a perfecționat, desigur, propriul gust și stilul personal. Așa că debutul din februarie 2016, cu volumul de proză scurtă Pascal desenează corăbii, nu pare nici tardiv, nici forțat, nici scandalos, nici întîmplător. Și justifică, pînă la un punct, entuziasmul masiv al cronicarilor literari, copleșiți atît de stranietatea și pitorescul personajului, cît și de greutatea și coerența lumii narative propuse.
În cele 178 de pagini ale cărții, autorul a păstrat opt povestiri (cîteva mai întinse, complexe, adevărate nuvele), opt proze marinărești care uimesc nu atît prin panoramarea întinderii nesfîrșite a oceanului, prin iluzia de grandoare sau deșetăciune absolută pe care ar putea-o provoca, ci prin nonșalanța și arta cu care privește Radu Niciporuc în „hubloul” – cu ramă de nisip – al vieților marinarilor, familiilor și prietenilor lor, al existențelor supuse deriziunii și melancoliei (cum sînt funcționarii și prostituatele pierduți în porturile Caraibelor sau „negrișorii” africani, victimele războaielor civile cronicizate, aflați în căutarea unui container și a unui port american).
Personajul celor opt „tentacule” narative, inginer electrician român, schimbă vapoarele și întîlnește sau reîntîlnește echipaje, figuri lugubre sau personaje mitice, conradiene. Făr-a disprețui taclaua, caută, inconștient, intimitatea cabinei, compania unui policier sau a unui vis din trecut. Evocările, portretele și povestirile sale au fluxul melancolic al romanului proustian, te ingurgitează lent, boa constrictor, prin intro-uri și invitații ca aceasta: „Cu răbufnirile brizei și cu amintirea berberului dormind la soare, în burnuzul lui, într-un port de pe coastele Mauruitaniei, realitatea mi s-a strecurat din nou în auz cu zumzet de muște, ciripit de vrăbii, jeturi de apă din furtunuri, lipăit de cizme și frînturi de glasuri răstite, cum se întîmplă cînd se spală punțile și hambarele.” Am citat din prima povestire, Delfinii, prilej pentru evocarea unui lungan cu „dinții galbeni și strîmbi și privirea pierdută”, înnebunit de claustrare și poate de propriile lui ritualuri și zeități: „miniatură de fildeș”, „borțoasa cu ulcior pe cap”, divinitate protectoare a somnului.
Da, există o alfabetizare ludică, fără stridențe, în argoul și „DEX-ul” marinăresc. Notele de subsol îți revelează cuvinte și lucruri precum: babord, bintă, cambuză, coferdam, copastie, grui, pupa, santină, saulă, vinciu ș.a.m.d. Arta naratorului însă, nu termenii tehnici, impune această lume, ți-o fixează-n memorie, ca urmele tălpilor clandestine pe vaporul din Don’t kill me, my friend. Salvarea unui emigrant mobilizează energiile și e totodată rutină. Fără desfășurări melo (ridicole pentru matrozii căliți), echipajul îl adăpostește pe „Jimmy” firesc, port după port, sperînd ca unul din statele occidentale, cu miere și lapte, să-i ofere azil. De la Daniel Defoe la Joseph Conrad, recunoaștem aici atitudini și mărci, negrul i-așa cum ni-l imaginăm (din superstiție & ușor rasism): atletic și comic, harnic și fricos, discipolul ideal (cînd naratorul îl învață, de plictiseală, engleza, observă cum „memoria lui era ca o oglindă curată și nu trebuia să repet nimic”). Finalul, cu „gorilele de la emigrația nigeriană” și mortuarul aiming field, frazarea gîfîită, emoția țîșnind ca hemoglobina din jugulară, rușinea și neputința, în definitiv numai rușinea și compasiunea, fac din Don’t kill me, my friend unul din hiturile volumului.
Apoi ritmul feroce lasă loc unei narațiuni lente, cu pliuri și văluri, de tipul In The Mood For Love. Însingurat, eroul scanează „un trecut devenit între timp mai ductil”. Un bănuț cafeniu e, prin urmare, cronica descompunerii cuplului. Presentimentul, filajul, reflecția amară domină poveștile uscatului și mării întrețesute, aici, cu mînă de magician. Există o tristețe, un palpit hrabalian în anecdote precum: „Nu înțelesesem de ce într-un voiaj anterior, în Suedia, alergaseră toți să-și cumpere yale, credeam că oțelul lor le făcea atît de rîvnite. Îmi aduseseră și mie una, căci îi împrumutasem cu bani, însă abia după ce am intrat în casă, ca o fantomă, am înțeles la ce erau bune. Nu făcusem nici un zgomot.”
Urmează piesa care împrumută titlul volumului, Pascal desenează corăbii, o nuvelă construită din flashbackuri nostalgice, grele ca sîmburele în fruct, din istorii nicicînd epuizate. „Ultima mea perioadă romantică pe mare” e, pentru narator, motivul perfect pentru omagierea artei navigației (de la caravela lui Enrique Navigatorul la tipologia comandanților de vas africani – nobili, copilăroși). Navele Soltera și Marseille devin, acum, la rîndu-le, personaje fabuloase, pe măsura căpitanilor Pascal și Emmanuel. „Mediterana, o lume în care legile vicleniei se mînuiau cum se mînuia și sextantul”, e scena creșterii și descreșterii acestor vechi marinari, neocolită – ba din contra – de aromele iubirii: „Dacă în clipa aceea, cînd se uita la rodie, și în următoarea, cînd deja întindea mîna spre ea, Pascal și-ar fi îndreptat ochii spre obrajii ei, ar fi văzut cum pe curbura lor înflorise o pată fină, de culoare roz, desprinsă parcă din coaja fructului. Dar el nu se uita decît la rodie, și la degetele femeii, care le atingeau pe ale lui.”
Aceeași atmosferă fabuloasă, condimentată, onirică, același apetit pentru digresiune, pentru miniaturi și hiperbolizări le întîlnim în Marinarul din Șumen. Portretist sclipitor, naratorul creează, iar și iar, personaje enigmatice și totodată pregnante, ca Vladimir și Papa Melik sau vechiul mineralier Lucky Trader, cu ale sale „coridoare confortabile și saloane unde mahonul respira liniștit în compania candelabrelor de cristal și a covoarelor cu monogramă.” O frază, cîteva tușe îi sînt de ajuns pentru a imortaliza un chip, un spirit, o existență pierdută-n hățișul caraibian: „Însă rigiditatea îi dispărea cînd își muia vîrful limbii în paharul cu lichid auriu și privea apoi în sus, cum fac vrăbiile cînd beau apă.”
Autoficțiuni, amintiri camuflate savant, ramificînd lujeri sau tentacule narative, textele lui Radu Niciporuc sînt fragmentele (răni și extaze) unei lumi de care autorul nu vrea, nu poate sau ezită, pur și simplu, să se despartă. În Frapieră cu capac, o tînără impetuoasă și dezesperată, rătăcită pe chei, agită – într-un prezent continuu, netulburat – sutienul cu „țesătură albă” către vaporul dispărînd la curbura unde rîul se varsă-n ocean. Un gest căruia naratorul îi recuperează – intacte – noblețea, splendoarea și magia originare.
Ar mai trebui observată aici tehnica finalului (valabilă pentru oricare din cele opt proze), excelenta rezolvare a jocurilor diegetice, desprinsă cumva din Julio Cortázar: „Nu poate exista acolo nici un cuvînt, nici un punct, nici o virgulă, nici o frază în plus. Povestirea trebuie să ajungă în mod fatal la finalul ei, așa cum se termină o mare improvizație de jazz sau o mare simfonie de Mozart. Dacă nu se oprește acolo, se duce totul de rîpă.” (în vol. Fascinația cuvintelor, Editura Fabulator, 2006)
Sculptor în timpul mărilor și oceanelor, colecționar neorealist de glasuri, fizionomii și încăperi, Radu Niciporuc este, de fapt, un mare povestitor.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg