Este un lucru de domeniul evidenței că în filosofia românească dar și europeană numele lui Andrei Marga se impune din ce în ce mai mult, din ce în ce mai puternic. După o monografie Heidegger, pe care o socotesc a fi cea mai importantă scrisă vreodată despre ilustrul filosof german, iată că Andrei Marga se înfățișează publicului românesc cu o altă lucrare de anvergură europeană și mondială, de această dată cu Filosofia lui Habermas, apărută la Editura Academiei Române în acest an.
Andrei Marga a depășit demult stilul și anvergura filosofiei românești și se înscrie în lista marilor cărturari și filosofi europeni, urmîndu-l pe maestrul său Jürgen Habermas.
Germanist de clasă, cu o limbă vorbită nativ, cu un accent „Soxen” dacă ar fi să ne exprimăm în dialect, Andrei Marga a ucenicit pe lîngă profesorul Habermas încă începînd cu 1975 la Frankfurt.
Desigur, s-a scris și s-a vorbit mult despre Jürgen Habermas, cu atît mai mult cu cît acesta a preluat catedra de la Frankfurt venind de la Heidelberg, acolo unde se practica o filosofie puțin asemănătoare cu cea de la Frankfurt și a „școlii” sau „cercului” dezvoltate acolo încă din perioada interbelică.
Hans Georg Gadamer spunea că relativ la Habermas există doar două posibilități: ori te raliezi filosofiei acestuia într-o totală acceptare, ori o respingi. Subsemnatul face parte din a doua categorie, chiar dacă sunt unele aspecte care trebuie nuanțate și se referă la latura metafizică a cercetărilor acestuia, în speță la studiile sale despre Kant, Hegel sau Heidegger. Mai mult, așa cum sublinia Gadamer, este absolut imposibil să ignori capacitatea filosofului de a lucra cu cantități inimaginabile de informație, de a le sintetiza și de a formula răspunsuri pe care le așteaptă „cetatea”. În acest sens, pentru secolul XX, Habermas a reprezentat, prin anvergura cercetărilor sale, prin implicarea în problemele societății liberale și democratice – la acea vreme – un adevărat Praeceptor Germaniae.
Sigur, societatea românească, mai arhaică, tradițională și patriarhală nu este pregătită nici măcar acum să preia problemele și dezvoltările lui Haberamas, de la problemele de teorie a statului și dreptului pînă la problema unei „pragmatici universale”, cum cam pretențios o numea Peter Watson citat de Andrei Marga.
Îi dăm dreptate filosofului Andrei Marga atunci cînd spune că este dificil să dai o monografie exaurientă a unui filosof aflat încă în viață dar și în viața creativă.
Nu suntem impresionați de teoria comunicațională a lui Habermas, care își găsește oarecum corespondentul în dialectica antică și mai ales în cea hegeliană, nici de vreun concept cheie care să structureze fundamental filosofia occidentală așa cum a făcut-o Heidegger, dar ceea ce este absolut remarcabil este paleta preocupărilor care pornește de la metafizică la începuturi și merge spre pragmatică sau pe ceea ce încercase un înaintaș al său, spre o metafizică materialistă (H. Marcuse) care poate constitui un adevărat oximoron dacă nu mai bine o contradictio in adjecto cu toată strădania lui Marcuse de a încerca o asemenea construcție.
Normal, filosofia socială, cu importanța sa incontestabilă mai ales pentru teoreticieni, mai puțin pentru politicienii chemați să o pună în practică, are importanța sa, dar neasumată de cei care o pot pune în operă, cum a devenit și cea a lui Habermas, rămîne doar un deziderat neîmplinit, chiar dacă Habermas în calitate de filosof și jurist nu avea cum să cadă în naivitățile unui Platon sau ale altor făuritori de utopii sociale. Chiar dacă soluțiile lui Habermas stau în picioare, dacă ar exista onestitate și bună-credință, ar putea fi lesne și rațional aplicate sistemului social, mai puțin celui globalist de care Habermas nu e străin, ele potrivindu-se mai ales unui sistem suveranist în care relațiile interstatale să fie întemeiate pe forța dreptului și nu pe dreptul forței.
Discuțiile pe care le-a generat Habermas cu cei mai de seamă gînditori ai secolului XX și în chiar primii ani al secolului XXI nu au rămas fără ecou în lumea academică, dar nu au produs nici un efect palpabil asupra politicienilor și mersului societăților.
Chiar dacă Habermas a opus teorii articulate și argumentate la viziunea lui Carl Schmitt și l-a susținut, cum era și firesc pentru un sistem democratic în care credea cu toată tăria, pe normativistul Kelsen, totuși, în esența ei cea mai esențială, dincolo de vălurile înșelătoare ale unei democrații autentice clădită pe structura democratică normativistă kelsiană, societatea occidentală a rămas una oligarhică, adînc înfiptă în teoriile determinismului autoritar statal al lui Carl Schmitt.
Habermas, ne spune Andrei Marga, este un filosof implicat în viața cetății, un teoretician desăvîrșit al dreptului și un mare spirit sintetic pe care puțini filosofi l-au avut, fapt pe care nu îl poate contesta nimeni.
În ceea ce privește monografia lui Andrei Marga, Filosofia lui Habermas (Ed. Academiei Române, București, 2022), aceasta lasă cititorul în perplexitate mai ales datorită volumului uriaș de informații vehiculat, a familiarității și cunoașterii profunde a gîndirii lui Jürgen Habermas, dar și a multiplelor analize comparative originale pe care filosoful român le face cu Heidegger, Luhmann, Wittgenstein, Karl Ottp-Apel, Hegel, Marx, Max Weber, Ratzinger, Gersom Sholem, Dieter Henrich, Rawls, precum și polemicile uriașe cu Foucault, Derrida și Rorty – fac din această monografie un reper mondial pentru înțelegerea creativă a gîndirii lui Habermas.
Nu știu cîți cititori vor avea răbdarea, capacitatea, informația și deschiderea de a putea procesa o carte care, dacă ești profesionist și nu amator, ia cîteva luni de studiu și meditație. Această remarcă nu este un reproș, din contra, un lucru pe care îl apreciez enorm, o întreprindere de toată lauda.
Păcatul culturii noastre stă în mulțimea nedefinită a „eseiștilor” a „personalităților de cumetrie”, a impostorilor vînători de titluri universitare și nicidecum a oamenilor chemați spre gîndire serioasă, creativă, autentică. Ceea ce se face, în general și cu puține excepții, în cultura noastră sunt „cărțile din cărți”, adică simple note de lectură pe care nu le accept și le dezavuez, întrucît nu am nici un fel de nevoie să citesc un autor prin prisma unui plăvan de la nu știu care universitate. Acesta este marele păcat și marea mediocritate a culturii noastre, lipsa imaginativului creator și teama de a gîndi liber.
Atît în excepționala monografie Heidegger cît și în Filosofia lui Heidegger, Andrei Marga se vădește a fi un gînditor creativ, original, cu o capacitate speculativă excepțională, lucru care face interpretările din aceste monografii să fie creatoare, incitante, dincolo de cantitatea de informație vehiculată, cum spuneam, deloc de neglijat. De acest tip de lucrări duce lipă cultura noastră, lucrări solid întemeiate și aproape exhaustiv tratate, nu de părerea vreunui vechi activist de partid, a tot felul de sicofanți, sau a vreunui trotinetist obraznic, incult, îndoctrinat, prost sau drogat.
Cum este absolut normal în România, tot felul de nulități caracteriale și intelectuale își permit să își dea cu părerea despre ideile filosofului Andrei Marga, probabil după o țigară cu „iarbă sănătoasă și naturală” sau cu praf din frunze la fel de naturale pe care le trag pe nas sau pur și simplu, cum spuneam, din prostie și ticăloșie. Acești indivizi îmi repugnă dar, paradoxal, îmi fac și milă, conștientizînd faptul că sunt rezultanta unui învățămînt aflat în derivă de foarte mult timp.
Deși croită pe structura unei generații care poate duce o asemenea cantitate de informație pe care, în general, o și deține parțial, care poate înțelege subtilitatea gîndirii și „meandrele adevărului”, Filosofia lui Habermas alături de monografia Heidegger ar fi bine să nu lipsească din nici un curs de istorie a filosofiei la orice universitate din România, la masterate sau studii doctorale.
Dar nu numai acolo, ar face bine să pună mîna pe ea și tot felul de profesori universitari care toată viața predau un curs iar la sfîrșitul carierei scot cîte o lucrare penibilă, suma notelor de lectură ca esență a cursului predat întreaga viață, și a cărei întrebuințare este nulă cum nulă a fost activitatea lor care nu a produs nimic excepțional, fiind parcă întruchiparea principiului de drept: quod nullum est nullum producit effectum. O spunem cu toată bunăcredința și dintr-o lungă experiență observațională. Iar aceasta este, în opinia mea, tocmai rezultatul lipsei meritocrației în accederea și promovarea universitară dată de corupția aproape generalizată din universități, așa cum de prea mult timp o spun partenerii noștri europeni și americani.
Așa cum este normal, cartea de vizită a unui mare intelectual, filosof sau om de știință, profesor universitar, academician sau simplu cercetător, este dată de cărțile scrise. Numărul cărților și calitatea ideilor autentice dezvoltate, a gîndirii proprii vehiculate.
Și prin această carte monumentală, și prin multe altele, inspirat și acoperitor deopotrivă, intitulată Filosofia lui Habermas, Andrei Marga își arată calitatea de gînditor de talie internațională.