Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici”, 2022
Premiul special al juriului,
secțiunea Roman

 

 

Să ajungă la Vidra de Sus, calea șerpuia oamenilor mersul. Li se părea că străbat o veșnicie, între Câmpeni și Muntele Găina. Dumnezeu a dăruit ținutul cu o „roată” de stânci, gata să sprijine zi și noapte cerul mocnind de mâniile strigate de moți jăndarilor și poterilor împărătești, cer din multe și neștiute ceruri venit peste oameni cu ierni și geruri cumplite, de parcă pe-aici, cât îi lumea, soarele n-ar mai avea sfânta lui putere… Poteca e lipită de malul în susur al Râului Mic, apă care, nu știe nimeni de când, se duce molcomă în vadurile crestate ale Arieșului. „Să ții drumul cum este firul apei, frate Nicule!” – are în minte Bălcescu sfatul așternut în grabă pe o hârtie, de Iancu. Locuri aspre, oameni asprii, priviri aspre peste tot, când câte un „hai noroc” sau „pace, domnule” crapă nemișcarea ce îmbrățișează împrejurimile. Obișnuința, când nu îi era teamă d-a se răsuci să vadă înapoi, ca și cum răzmerița de la Telega i s-ar fi pus numai lui, piatră de glezne, să-l prindă, îi însoțea pașii. Poate și-acum e plecat pe urmele lui spăimosul Banov, servul ștabului domnesc, și zavistia ăstuia ar fi dat multora de bănuit că el, răzvrătitul fiu al coanei Zinca Bălcescu, este urmărit din toate părțile, să fie închis la Mărgineni… Straiele în care era îmbrăcat acum, îl fereau de frigul venit în rafale; ascundeau unul din Bălcescul travestit în ciubărar, cu unul din cele cinci sau șase nume pe care le purta scrise și întărite cu ștampile, pe tot atâtea „pașapoarte”.
— Bună-ziua, femeie… Merg bine spre Vidra de Sus?
— Bine mergi, maică!, luă vorbele din gura de sub nodul broboadei, Bălcescu, mulțumind cu o urare știută de la mama lui: „Dumnezeu să ne apere de oamenii răi, câinoși…”
Una de Sus, alta de Mijloc și următoarea, de Jos, Vidrele sunau cum sună numele surorilor într-o familie, și care, ieșite printre oameni, fiecare e plăcută ori poate mai mult de atât, de careva dintre junii mișunând în preajma lor. Cu casele pe muchii de râpi, în josul cărora fânațurile se legănau sub adierile în răbufniri nevăzute, Vidra de Sus păstrează câțiva goruni, între care trunchiul unuia de demult răsărit acolo, și care, pentru că îl văzuse și primise a se rezema de el, pe Nicola Ursu, adică Horea din Albac, sta alb și neclintit, înfipt în țărână.
— De unde ești, la cine mergi drumețule?, spuse femeia, și ea întoarsă de șale, care ducea pe creștet un coș mare cu lemne.
— La Iancu, maică!
— Aaa… La Crăișoru’ nost’ ș-al munților…Aha!… Păi, Dumnezeu să v-ajute!, se depărtă necunoscuta, închinându-se cuvios.
Dintre colții muntoși, un tunet se rostogoli în ecou repetat, iar fulgerul sclipi peste țancurile pierzându-se în nori. Bălcescu grăbi pașii. Nu departe, un stog de fân și coceni îl aștepta să intre pe dedesubt, eventual acolo să și înnopteze…
*
Iancu se trezi scuturat de niște furnicături care durară o vreme, când potopul ceresc se pornise deja. Șuvoaiele scăpau iute peste coperișul vârfuit cu stuhul gros împletit cu nuiele și paie, pătrunzând sticloase în pământ. Sub tâmple, abia auzit, un glas striga înăbușit, parcă scos din minți, „Împăratul să deie moților pădurile, și-om mai vedea, Honule!”. Imediat, din înjurăturile omului care l-a închis aici, Iancu simți furia urletului răsturnat în loviturile primite cu cizma, unde și cum se nimerea. Ofițerul austriac îl aduse la Judecătoria de Ocol din Alba, în mijlocul plutonului înarmat. Atunci îl văzuse Iancu: îmbrăcase uniforma cazonă, brun-roșcată și purta mănuși albe. „Hoehn mă cheamă, căpcăunule!”, vui amenințarea neamțului din întunecimea tribunalului austro-ungar, înăsprită de iuții pumni înmănușați, în timpanele sângerânde…
Visul încă îl ținea în mrejele lui confuze. Fusese din nou între pereții rupți de mucegaiuri ai clădirii cu turn pentru osândiți. Clipe la rând, frântură cu frântură, retrăi bătaia pe care acesta o dezlănțuise iar, asupra trupul său subțire dar nu firav, în beciul Judecătoriei. Zbaterea pentru apărare îi sleise ființa. Răsufla iute, ca după o sperietură cruntă. Interiorul dăduse impresia cumsecădeniei, să nu se spăimânte arestatul încă din întâia zi de poprire. Apoi, toate se topiră, dispărură brusc, pe nepusă masă, după ce neamțul, vânăt de dispreț și ură – lovindu-l peste față, scrâșnind dinții –, se trezi scuipat și înjurat. Plin de ură, Iancu se aruncase spre el, să-l sugrume, deși era legat cobză, de mâini. Hoehn scăpă ochelarii pe podea și o luă la fugă afară, să scape teafăr de sudalmele adusului în lanțuri, cu gardă de flintași cu baionetă la armă. Reteveiul rupt din scaunul găsit pe-aproape, zbură după el, dar izbi în sticlăria ce decora interiorul – aranjat, să dea arestuiților impresia de familiaritate –, făcând-o țăndări. Scuturătura se domoli. Pesemne că era trecut de cumpăna nopții, opaițul (lângă care se afla Biblia) ardea bine, mărindu-i umbra – o vedea imensă pe grinzile tavanului – cum acoperea peretele cu patul lipit de el. „Na!, și să ții minte, sărăntocule: domnul Hoehn să-mi zici!”…
*
Drumul dintre Țebea și Alba, făcut pe jos, între spăngile oștenilor cu capele și epoleții auriți, îl storsese. Dintr-acolo venise acum, aproape sugrumat de uscăciunea gurii – care cerea, arsă, un clondir de apă. Năravul vechi l-ar fi împins și către o dușcă de palincă de la Buteanu, dacă visarea s-ar fi fost petrecută în odaia dinspre pădure, a casei prefectului trup și suflet pentru el și revoluție. Se întâmplase asta în plină studenție – atunci abia i se împlineau mustața și pletele, podoabe în nuanța spicului sub soare, peste care pupăturile mamă-sii alunecau tandre, urmate de alinturi și de semnul sfintei cruci apăsat între frunte, brâu și umerii, cum uneori mumă-sa ducea mâna la gură, îngrijată că sunt prea subțiri pentru purtat și dres necazurile stârnite de el, în căutarea dreptății pentru moți. Pe gândul acesta se lipi altul – acela prin care orice mamă năzuiește (simțământ cu care și ea se naște) ca fiul ei să se însoare, să îl vadă om de casă, cu femeia și plozii lor. Pletele s-agață pe palmele ei crăpate, dar unduie peste umeri, cum numai fetelor le este dată o așa mângâiere… Și atunci, numai nestăvilita bucurie o cuprinde și își șterge primele lacrimi de fericire… „De le-ar atinge dacă nu cu busuioc, măcar cu degetele, fainele trupeșe ale Abrudului: Epifana Șuluțului ori, dacă nu, atunci Hanya lu’ domnu’ Farcaș… Alege și fă pasul, tu, Avrămuț…!”
Acestea – cu testemele pe creștet, bundiță cu blană tivite și iie strânsă pe sâni, în fuste scurte și crețe, ce lasă piciorul gol până peste genunchi, mlădios prins în carâmbul cizmelor – sunt ținte adesea lesne de atins pentru flăcăii în cete strânși la hore –, fuseseră jucate și de el. Chiuiturile și hăulirile le sporeau frumusețea și bărbăția. Simțise respirația și uitătura fiecăreia fustele abia ținute cu o mână, până sus, la șolduri. Însă pentru el, oricât credeau ele că Iancu le soarbe cu privirea, dinaintea ochilor era mulțimea de neveste ale moților, necăjite, triste, cu copii mulți și nemâncați… Dincolo de ele, altă lume, fericită de-adevărat; domnișoarele și cucoanele de la Curtea lui Frantz Iosif – împăratul ce pune și întărâtă ungurimea contra românilor din Ardeal. Strigătura slobozită peste poporul strâns în salon, o auzi deodată cu acordul final al jocului, care, fulgerător, venise dinspre un moț – necunoscut – care, înfierbântat de patimi, tot mai învârtea femeia lui, pocnind călcâiele pe dușumea cu tropăituri. „No, tune-l Doamne, odată, pe Layoș!”, spuse către icoană, Iancu, trecând din cămăruța cu patul și masa cu picioarele înfipte în pământ, în sălița unde el, cu mâinile lui bătucite, aninase candelă și ștergar sub ea, cu icoana Mariei Precista. Până acolo, în cadența pașilor, își făcu semnul sfintei cruci și, o clipă, avu dinaintea ochilor pe Iisus Hristos țintuit în vârful Golgotei. Mai duse odată degetele făcute pungă, de la frunte la brâu și pe umerii acum lăsați de o osteneală apăsătoare, și se lăsă pe genunchi, fără vreun gând… „A!”, tresări, „Trebă să vie Buteanu, Dobra, Fodor și Balint, să vedem cum facem munții să fie cetate…!”.
*
Omăturile înconjurau adăpostul. Ieșit sub cerul cenușiu, Iancu poftea să tragă o mahorcă. Frigul îl lovea în obrajii cu crețurile pornite spre coada ochilor, simțind, în timp ce fumul scăpa în pâcâituri prelungi, cum mustățile cădeau sârmoase peste gură. Dinspre Zlatna și dinspre Abrud suflau rău, cu rare poticneli, vijelii. Nici câinii să steie p-afară, dară-mi-te oamenii… Prefecții lui înotau prin nămeți, îndoiți de mijloc, oprindu-se din loc în alt loc, să nu piardă drumul… Li se părură o bună distanță de drum că în urma lor, la fel ca ei, se opintește și Avram, cu revolverul plin cu iarbă de pușcă și fluierul de cireș, sub strânsoarea brăcinarului. În mintea lui Balint o umbră urma după Crăiuț , firavă, aproape neputincioasă, care, e sigur a lui Bălcescu. Aievea, pe cărarea cu ierburi gălbenite pe mărgini, „ministrul împroprietăririi țăranilor” oprea să își adune puterile, mergând – vioi, ba chiar ambițios – către coliba Iancului. Zâmbește și își face semnul crucii, crucea fiind el însuși.. Dint-odată, nu pricepe de ce și cum, îl stârni amintirea cu Sotea – „plăvanul” luat la refec și alungat de Jean Ghika – amicul oacheș, curajos nevoie mare în încăierarea cu vlăjganul mereu smulgând celorlalți, din mâini, în poarta de la Sfântu Sava, covrigii cu susan. Datorită lui izbutise să adune și să lipească între scoarțele prăfuite, foile cu însemnări din istorie.
Rugăciunea era pe sfârșite. Porțile se deschideau una câte una, așteptându-l de-o parte și de alta. Îi va fi fost auzită, rostită rar, cu evlavie și căldura ce i-o secreta credința că va fi primit la Cel de Sus, pietatea prefăcuse inima în Iancu într-o pâlpâire ce înviora în el voința înfrângerii acelora care, în tagmă cu guvernatorul Ardealului, uzurpă tot ce este român și românesc. Țarul, sultanul și împăratul se împung între ei, dintre toți unul să domine și să stăpânească; în fapt, să se arunce unul pe altul din Principate. „Tu, Crăiuțule, te pui tu cu domnii ăia tari și mari, când vezi cum cu puterea, minciuna și jaful, imperiul prăduiește Ardealu’ din toate părțile! Dă, Doamne, potca peste ei și lasă-mi omu’ mieu slobod de primejdia morții!”, implora Cerul, fata domnului Șuluțiu, Epifana, în sinea ei trăgând cu înverșunare nădejdea să fie cu Iancu la casa lor. Odată o auzise rostind vorbele astea chiar el. Atunci când, venită cu desagii plini de merinde, șezuse sub baldachinul cu icoană și lumânări, să se roage Atotputernicului lumii ăsteia să-l păzească Tatăl și Fiul, de răutatea grofilor ș-a împăratului ș-a lumii…! Părea că ursitoarele le scrisese legământul pe viață, altcum – își amintește Avram – de avusese el curajul, chiar dacă băuse vârtos – să-i mărturisească ochi în ochi, gândul său: „Dacă oi scăpa cu bine, tu sau nimeni alta va fi mireasa mea!”.
*
De parcă n-ar fi mai avut capăt, seara se lățea peste Apuseni. Fuioarele alburii ieșite din hornurile căsoaielor sub uriașe căciuli albe, ondulau pământul molcome, spre cerurile ca prin glajă trase, în liniștea fără margini ițind-se câte un chiot lung ce se pierdea în ecouri revenind din ele însele, unul după altul, înfășurând munții. Mirosea a horincă și a lemn ars, Zombora s-auzea undeva, într-o casă, cum te uitai spre Zarand, pe ritmul tobelor cu zurgălăi, întrerupte de furioase acorduri de ceardaș, din scripci și țambale.
Se întinsese vorba că, încă studinte la Drept, Avram, băietul lui Alisandru Iancu, ar fi făcut ochi dulci, în junețea lor, domnișoarei „felcerițe” – neaoșă din Zlatna, pe care, când Iancu lucra să pună în luptă moții, primit să șadă în casa medicului cameral Ignatie Kalcher, acesta, chirurg de fel, o luase după lege pentru el. Cheful se vedea prin ferestrele ca ziua luminate și petrecăreții cum jucau de mama focului. Cântecele tarafului de țigani ieșeau prin ziduri ca prin carton, căci le auzeau vecinii pripășiți pe la garduri și porți, să audă și să-și spună bănuielile printre închinările cu care credeau că alungă duhul nemerniciei la care unii priveau până spre zori. Ai lui Marchiș se buluciră din grătarul fânarului, uitându-se năuciți cum juca prins în brațe de o cucoană, chiar Iancu…!
În ocolul de pe vale, în jurul focului făcut în mijloc, o ceată de honvezi se învârtea lovind cu zornăituri, cizmele, iar altă grupare cânta de mama focului, cu bărdace pline cu horincă fiartă în mâini. Se pornise o pulbere sclipind peste învălmășeala pe care o luase țintă un om cam la 40 de ani, într-o sarică ce îl încinsese până sub barba încă arămie. Era ciobanul care îl scăpase pe Iancu dintre labele unui urs aproape știrb. Câteva clipe, el șezu locului, privind petrecerea soldaților lui Kosstuh și o porn plin de alean spre Mărișel, la ibovnică. Când ceata pusă pe joc și plăceri se opri, baciul ridică ochii către colina unde adusese turma. Pe tăpșanul casei consilierului Miko, Iancu ședea de vorbă cu acesta. „Dă-mi protecție pentru nevastă și copii, Avrame! Io îs crezut d-al împăratului, dar n-am nasul să fiu în grațiile lui. Am însă grijile oficiului montanistic, m-or vrut într-asta și frații d-ai tăi!”. Miko tremura tot, de grija mai cu seamă a fiicelor lui. Doară Iancu ridicase adăpost pentru mulți zlatneni. „Trebă că acum dumnealui Avrămuț să hie la cină, că văz io lumină p-acolo…! Că doară n-o să-l supere careva (și se duse cu gândul la trupeții în uniforme, care acum ședeau pe zăpadă, să-și astâmpere foamea), cu vro flintă ori cuțit sau topor, că dac-ar avea muierea lângă dânsul, țipătul ei să-l apărăm, s-ar auzi pân-aci…!”
*
— Bun venit, frate Bălcescule!, întinsese mâna a bună-voie, Iancu. Privea ca la o minune, cum intră în „casa” lui, cel mai de încredere valah pentru izbânda planurilor sale, ale revoluției. Galeș (se vedea pe chipul lui suferința cum îl macină, și încerca să priceapă cum deveni mânăstirea cantacuzinului Drăghici, închisoare), Bălcescu rămase în picioare. Anevoie, după ce roti ochii jur-împrejur, se așeză pe un butuc și scoase din desagă un vraf de hârtii scrise de el. Santinela, în poziție regulată, aștepta poruncă. Ordonanța aduse pe o tavă din scoarță de arbore, căni cu vin, cu rachiu și altele cu apă. Printre ele, mere, covrigi și slană.
— Tot trist și necăjit, Nicule?
— Cum altfel!?!
Bălcescu ceru apă caldă. O înghiți cu răbdare, simțind că umezeala și frigul îl lasă. În tăcerea ivită, și după ce mestecase câteva țambre dintr-un covrig, era limpede că Iancu așteaptă noutăți de la el. În țara lor – gândea fiecare, fără a-și mai mărturisi odată – erau străini, supuși de două nații care nu le recunoșteau majoritatea și limba maternă, și le stăpânea și bunurile fundamentale: pădurile, apele, mineralele, munții și câmpiile. Or, nici lumina zilei nu era atât de limpede și adevărată, cum apărau ei dreapta unitate a românilor ardeleni, cum erau de partea dreptății Francia și Englitera și alte neamuri din Evropa. „Desperez, frate Iancule! Arogant, de un dispreț nimicitor, contele Batthyany mi-a vorbit de sus, pronunțând parcă o sentință irevocabilă, că „scopul meu, adică a său, este de a asimila pe toți românii din Ardeal – Erdely i-a zis el – și din Banat, spre a asigura caracterul unitar al statului maghiar”! Ei, cum să mai cred că e chip a ne împăca cu aceste nații? Nu poți rezona cu ura și răzbunarea și fanatismul amândorura! Vina mare știm – și știu și ei – a cui este. Acum e târziu, ambele s-au târât una pe alta în mormânt!” Tu ești menit să stingi despotismul austro-ungar și să aduci țara asta la patria câtăva vreme închegată de Vodă Mihai, acum două veacuri jumătate! Dumnezeu să-ți ajute în fapte cu izbândă, Iancule!
La un pas de ușa colibei, pe un trunchi fățuit să țină, pe ștergar, vase cu de-ale gurii și lingurile de lemn, masa îi aștepta, solemnă, pe acești căpitani de revoluții hărăzite într-una singură.
— Știu că cercetezi prin bibliotecile Parisului, si aduni scrieri pentru revista dumitale și a lui Treboniu Laurian… Bine socotesc că îți este, cum d-alt fel ne este dimpreună, printre cele ce am pornit – pentru a ne scăpa neamul de jugul străin –, anume misia de-a face principatele într-un stat de sine stătător!
— Da, Iancule. Grăbesc o lucrare despre epopeea lui Mihai Viteazul! Uite, aici… O parte din manuscris… Ia ascultă ce îți citesc, să îmi spui tu cum crezi că sună…
*
„Înfricoșătoare ura pe care ne-o poartă despoții, care, Doamne ferești-ne și de mai rău!, s-a pripășit și cuibărit în mulți dintre noi, Sițo!”, vine din nevăzut rândurile astea. Mintea lui pare că ar fi ostenită în zbuciumul de astă-vară și acum și mai aspru, pe care i le-ar povesti în rândurile de obicei grăbite, scrise cu cerneală violetă, la adresa din Budapesta, într-un neastâmpărat palpit să afle dacă a născut și cum se simțește progenitura lor; e fată? E băiat?. Starea pe care o trece cu ne-somnuri și halucinații întreține un război ascuns, pervers tocmai prin accesele care pot izbucni când nu te aștepți și, oricât se căznește a o controla, din nimic țâșnite. Pentru ce să urăște – cel mai adesea, de moarte – un om cu altul, cu ce frică de Dumnezeu, cel care apasă strivește pe cel apăsat! Unul este în vatra de la strămoși moștenită, pe când celălalt este – oare chiar semen al său – venetic!?! Ce să creadă, când chiar generalul Kossuth l-a invitat în cabinetul său și, urmare insistențelor ziaristului Cezar Bolliac – primit, incredibil, cu interes și elevat respect – și i-a sugerat, ba chiar i-a propus misiunea de-a merge – ca acum – la Iancu, pentru a pecetlui împăcarea cu maghiarii. Scânteia care i-a aprins ființa și cugetul său vulcanic a pus pe hârtie cât de adâncă a fost clipa între ei, clipă astrală în entuziastele lui trăiri: „Ghika, iubite Ghika, îngenunche și mulțumește lui Dumnezeu. Patria noastră (uite, Siță scumpă, avem țara noastră adică patria noastră, iubita mea!, avem pa-tri-e!”) se va mântui. Bem a bătut pe muscali la Bistrița și i-a gonit; acum s-a dus la Brașov și apoi în Valahia Mare. Am văzut depeșele lui. Mi s-a arătat de (către) Kossuth. Închipuiește-ți bucuria mea, când Kossuth mi-a propus să iau pe Iancu cu toată armata lui în Valahia Mare. „Trebuie, a zis el, ca toți românii din Transilvania și Banat să mântuiască Principatele, unde e temeiul naționalității române!”. Penița a prin un fir și îngroașă literele, cuvântul, fraza… Bălcescu – simte pe obrazul precum ceara, verzui, cum lăcrimează. Din colțul ochilor, broboane fierbinți se preling pe barbișon. Nu vede nimic, gol și o arșiță, ca dinspre soare venită, se precipită în el și în jur. Se șterge cu dosul mâinii și continuă să scrie. „Așadar, peste puțin voi intra în Valahia Mare c-o mare putere și opt milioane vor fi în picioare contra muscalilor. Kossuth îmi înlesnește toate spre a lucra în Transilvania și ne dă și bani de cheltuială. El e în adevăr un om mare”.
Chipul Luxiței se ivi pe rotunjimea ultimei lacrimi. Zâmbea destins, solar, rostind, fără să se audă vreo silabă, vreun sunet, că e fericită, că Dumnezeu i l-a scos pe Nicu în calea vieții ei și că, unindu-i prin iubire, dragostea lor a rodit nespus de frumos. Dar nu-i vorbise până la capăt, să spună copilul lor ce este: fată ori băiat?!? Nu contează, ființa venită lume să fie sănătoasă, cu noroc să trăiască în țara ei de sine stătătoare, independentă… Doamne, ce cuvânt i-a scăpat pe limbă…!
*
Cu toate că nu ordonase așa ceva, Kossuth fu trezit ceva mai de dimineață, din somn. I se aranjase masa Empiree, pe luciul căreia erau așezate în ordine documentele promise lui Bălcescu. Inexplicabil, probabil, dacă sigur, din pricina emoției, a răspunderii care acum devenea fapt adevărat, el, guvernatorul Ungariei, riscând să își atragă disprețul grofilor, în deosebi al acelora din parlament, întindea amândouă mâinile, pentru prima oară, românilor – supușilor lui prin toate mijloacele de care până atunci se folosise și le pusese în practică contra lor. Ce se petrecuse în sinea lui? Nu căutase un răspuns, fiindcă – obișnuiți cu versatilitatea sa, vorbele lui – erau știute drept minciuni. Subordonații se uitară unii la alții derutați, aiuriți de cotitura brusc apărută în crâncena ofensivă a des-românizării. Fusese cumpărat? Cine izbutise cacealmaua asta, cum?, când? unde?, că ei, autohtonii, nu aveau bănetul de rigoare și nici atâta imoralitate încât să surpe de fapt dualitatea austro-ungară!!!
În ținuta imperială, relaxat – nu atât de somnul profund, cât de noutatea actului istoric pe care și-l impusese conștient, ba chiar cu o spontană și poate chiar empatică simpatie pentru românimea în secret prețuită, recunoscută stăpâna de fapt a acestor ținuturi –, Kossuth luă loc în fotoliu și, respirând adânc, într-un tihnit început de solemnitate, apucă pana din mâna valetului și, suspendând-o în aer câteva secunde, citi primele rânduri. Nu până la sfârșit, fiindcă ridică privirea către ceilalți, invitați în cabinet, ca și cum le-ar fi cerut permisiunea și acordul să iscălească documentul. Era ziua de 15 iulie 1849, moment pe care Bălcescu îl inserase în notițele lui, esențial în epoci și pentru prestanța personalităților cu timbrul de reper în elaborarea studiilor lui preparate să apară în ”Magazin Istoric pentru Dacia”, care îl mulțumeau incredibil, în graba lecturilor și a scrierii lor. „Mihai Viteazul zidește în București, la 1591, mânăstirea Mihai-Vodă, în plan triconic, fațade decorate cu arcaturi în etaje pe două registre. 1593, septembrie, Mihai Viteazul devine domn al Valahiei – Țării Românești. Mihai se înțelege, în septembrie-octombrie, cu Sigismund Bathory și Aron Tiranul să lupte în contra turcilor. Oastea valahă bate pe turci în lupta de la Târgul de Floci, apoi la Hârșova și la Silistra. 1595, ianuarie 25. M. V. trece Dunărea și dă foc Rusciukului. August 13 / 23. Mihai înfrânge oastea otomană la Călugăreni – Termopilele românesc: capturează marele steag verde al năvălitorilor și decapitează pe pașii Hasan de Timișoara, Khidr și Mustafa de Bosnia. Se retrage în nordul principatului. Mihai leagă, în toamnă, pe rumânii pe care Așezământul iscălit de el, de pământul pe care acest act i-a găsit, astfel că stăpânii lor anteriori nu îi mai pot cere înapoi. 1596-97. Martie-Noiembrie, Mihai refuză prezența la reuniunea Dietei și lasă căpitanului său baba Novac planul de a arde Plevna și a cuceri Sofia. 1599. Bătălia de la Șelimbăr. Intră cu fast în Alba Iulia, Transilvania are domn. 1600. Noiembrie 25, Lupta de lângă Curtea de Argeș, unde e înfrânt, Pleacă la Viena, unde ajunge la 12 ianuarie 1601. 13 august, luptele de la Gorăslău. Înfrățit cu Gheorghe Basta, învinge oastea lui Sigismund Bathory, dar la 6 zile după, mercenarii lui Basta îi taie capul, pe Câmpia Turzii”.
*
…Gardianul care, doi ani, noapte de noapte, păzise celula lui la Mărgineni, intra răscolit de o ciudată nervozitate, în baraca lui. Dinainte să răsară zorii, Bălcescu scuipă dintr-odată sânge. Paznicul intra ca acasă, în perimetrul mănăstirii. Aflase că Vodă pusese iscălitura pe ordinul de eliberare a iuncărului Bălcescu, în finalul înscrisului amenințându-l cu aducerea sa înapoi, în caz de recidivă. Într-o ocazie memorabilă pentru el, acesta – Gornik – ajunsese ordonanță a aghiotantului lui Kiseleff, dar pentru că furase din fișetul ăstuia procese verbale întocmite în vederea amenajării grădinii publice numită Cișmegiu, doi ani a mâncat aceeași zeamă numită ciorbă și același coltuc de clisă numită pâine, cu junele Bălcescu. Tocmai urca în susul Batiștei, când, ferindu-se de o trăsură plină cu cheflii, o văzu pe coana Zinca – mama „clientului” său de la Mărgineni. Doar stânjeneala simțită în ochiul stâng grăbea în el intenția de a o opri, să îi ceară alifia care o făcuseră căutată în tot Bucureștiul. Femeia ține pe un braț un coș din nuiele, plin cu multe cumpărături, în mâna cealaltă un baston pe care îl punea cu calm pe pavaj. Îi tăie calea și o salută cu atenție.
— Ce dorești mata, domnule? Cine ești, mă rog?
Vindecătoarea de albeața ochilor, căreia în familiile mai răsărite i se spunea cu grijă și prețuire „doftoroaia Zinca”, strânse mai aproape coșul și geanta și aștepta vorba necunoscutului.
— Aaa… Mi-a scris Nicu despre dumneata, de bine, că l-ai păzit cu grijă, îi aduceai ce poftea el când intrai în carcera lui, să vezi cum o duce. Îmi vorbea cu prețuire, cum îi aduceai lemne de foc și pături și rogojini, și opaițe, să vadă a citi noaptea, din ceasloavele cantacuzinești… Dar fiul mieu a plecat de mulți ani prin lume, știi bine cum „îi plăti” faptele Vodă Bibescu…! O vreme s-a dus în munți, la domnu’ Avram Iancu, să puie la cale, uniți, cum să scape Ardealul de palanca ungurească! Dar îl mai trage înapoi înc-un pocinog: s-a luat cu femeia iubită, sunt plecați împreună pe la niște băi străine, să își găsească dumneaei sănătatea…! Dac-o fi asta așa, cum auzii io de la alții!
Lumea era un furnicar la ora aceea, oră de amiază, când foamea aduna oameni la mesele fie la umbră, fie în stradă. Gardianul văzuse o fetișcană durdulie, cum servea mușteriii – cu toții, la comandă hămesiți, strecurându-se ușoară, în piruete suple, cu tăvi pe amândouă palmele duse. Îl izbi până în adâncul privirii până atunci oarecum nepăsătoare la femei. Atrasă de scena cu totul întâmplătoare lor, coana Zinca privea un fecior care, văzut din spate, păru să fie Nicu, Nicu al ei, pribeagul Evropei. O săgetase asemănarea. Cât ar fi dat să fie adevărată asemănarea, și nu doar o iluzie optică, fulger dintr-un vis pierit, totuși fulger…
Gornik tăcu. La ce să mai toarne venin pe rană! Rămase pironit pe înfățișarea straniei femei. Doamna Bălcescu arăta ca turnată într-un bronz, cu infuzii de stâncă, la acei 74-75 de ani, pe care el îi ghicise. „Mama fostului meu pus la răcoare și, până la urmă, prieten, îndură tristețea dureroasă a fiului pierdut, dacă nu chiar mort… O viață frate de idei și de revoltă cu Avram Iancu, ardeleanul ce s-a bătut cu austro-ungurii, ca Ardealul să rămână românesc!…”