Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Antibiserica lui Raicard

Antibiserica lui Raicard

Cînd am citit, mai întîi pe fragmente, Apocrife, de Cristi Ardelean, inima și retina mi-au reamintit Anluminură, unul dintre poemele exemplare ale generației ’80, scris de Paul Grigore (1952-1989), probabil cel mai uitat, nevizitat și neurmat dintre optzeciști. Poemul lui Paul Grigore se constituie într-o evanghelie eretică, apocrifă, hedonistă, de o șocantă imagerie sexuală, pornind de la premisa că Iisus „s-a considerat doar Fiul Omului”. Mai scurt decît oricare evanghelie canonică (imitînd-o însă perfect, structural & arhitectural), poemul grigorian își găsește complementul ideal în noul roman al lui Cristi Ardelean: asumîndu-și libertățile prozatorului (post)postmodern, el compune un „nou testament”, format din trei evanghelii plus o cosmogonie (sau evanghelia a însuși Profetului). Îmi dau seama abia acum, la a doua lectură, cît de dificil va fi fost să păstreze dispunerea în versete a frazelor, ritmul și muzica (sacre), să sorteze & asorteze lexicul arhaic sau regionalismele.

CRONICA_manasia_315
Cristi Ardelean Apocrife București, Editura Eikon, 2015

Pentru artiști, învățătura lui Christos funcționează cel mai adesea ca principiu castrator, ducîndu-i la opere fade, festiv(ist)e, decorative, du(b)ios-dulcicole – de exemplu, în cinema, întîlnim pe însiropatul Iisus al lui Zeffirelli versus Profetul-biftec-BDSM al lui Mel Gibson. Rar, lucrurile stau altfel: Evanghelia după Matei de Pier Paolo Pasolini e, pesemne, tot ce a produs creștinismul mai bun și mai dens în materie de cinema; dar și Buñuel, Tarkovsky, Lunghin, alții cîțiva, au creat filme originale, la ani-lumină de pietism și filistinism. În roman, cel mai cunoscut titlu rămîne Ultima ispită a lui Hristos, de Nikos Kazantzakis, talonat de Omul din Nazareth, de Anthony Burgess, Evanghelia după Isus Cristos, de José Saramago, sau Copilăria lui Isus, de J.M. Coetzee. Asta ca să nu ne mai întoarcem la – cel mai probabil – strămoșul comun, balaurul rus bicefal: Tolstoievski.
Cristi Ardelean cîștigă, în 2012, premiul de debut al editurii Cartea Românească. Aceasta îi publică, în 2013, romanul Agenția, în care Luminița Corneanu remarcă deja „un autor cu simț al observației și capabil de ironie fină” (în România literară, nr.30/ 2013). În 2014 apare a doua sa carte, Din oficiu (Editura Karth), roman „despre mediul juridic românesc […] transpus printr-o ficțiune funambulescă (policier new-wave)”, cum îl descrie Ștefan Baghiu (în Cultura, nr.486/ 2014). Pentru ca, în 2015, al treilea volum, Apocrife, să abandoneze microrealul românesc, jungla urbană contemporană și să parieze totul pe ficțiunea de inspirație neotestamentară. Un autor versatil, iată, de la un titlu la altul, un prozator ambițios, care își fixează – în permanență – noi mize. Nu cunoaștem prea mulți în generația sa capabili să se reinventeze de la o carte la alta.
Apocrife parodiază, de- și re-construiește o geografie sacră. Cei trei Crai de la Răsărit sînt acum Mandolit, Lingurar și Merheș, trei răufăcători convertiți pe drumul Evdochiei, conduși de ființe divine – acestea pot fi îngerii scripturilor sau paleoastronauții despre care au glosat cercetători nonacademici de factura lui Erik von Daniken – spre locul unde Niculina, femeia totemică, va da naștere Pruncului. Cea dintîi mărturie (și evanghelie) este prima parte a romanului, intitulată Mandolit.
Bruștele modificări de climă, percepțiile extrasenzoriale sînt transcrise conform vocabularului rudimentar al lui Mandolit. O „lumină tulbure” alertează și alterează simțurile celor (trei) aleși. Calea iluminării, negării și – în cele din urmă – acceptării are toate nuanțele delirului mistic, pe urmele literaturii onirice și manieriste practicate de un Ștefan Agopian. Pruncul divin se va numi Raicard – nume de un comic enorm, scris chiar așa – și se dezvăluie pe parcursul acestei evanghelii ca un profet alternativ. Iată începutul minunilor: întîlnind pe drum o fată oarbă, Raicard o lasă la fel de oarbă, deschizîndu-i numai „ochiul lăuntric”, revelîndu-i bogăția sinelui și deșertăciunea mundană; întorcîndu-se acasă, pentru a (ne) mărturisi miracolul, oarba își zdrelește picioarele în toți bolovanii, continuînd să alerge extatică, fericită. Iată a doua minune: unui bătrîn care trage să moară, Raicard îi dăruiește dulce „osîndă”; pielea-i albește și-ntinerește, mîna-i redevine puternică, lui, care își dorește numai să moară. Avem de-a face cu un profet ironic și paradoxal, din familia nietzscheeanului Zarathustra. Prins și întemnițat, după ce aproape fusese lapidat, Mandolit analfabetul scrijelește cu bățul o piele „strînsă și curată”: „49. De după o lespede grea scos-am un băț 50. Și-nceput-am pielea să zgîrii 51. Uitat-am semnele și cuvintele 52. Crezut-am că nu pot 53. Dar singure parcă venit-au” (p.45) Mandolit (gr. lithos, piatră) necioplitul depune mărturie sălbatică, primitivă, „cutremurată”.
Mult mai evoluată și rafinată – poate, de aceea, mai puțin verosimilă, pentru că alterată de interpretare – este „evanghelia” lui Lingurar, partea a doua a cărții. Raicard predică sus pe deal, iar Lingurar reține cu ușurință, ca să transcrie nuanțat: omul este „O mască de lut într-un veșmînt alb” (p.54); sau „Ce este fericirea învățătorule?” întreabă Perhan, ca să i se răspundă „Ceva ce nu-ți folosește” (p.56) ș.a.m.d. Lingurar observă atmosfera evenimentului, reține fizionomii și gesturi, îl remarcă pe Străinul (filistin deghizat & iscoadă) venit, la rîndu-i, să transcrie și să interpreteze verbul sacru (vom vedea, interpretarea sa va lua forma calomniei și delațiunii). Al doilea evanghelist teoretizează în timp ce practică scriitura sacră: „32. Privit-am slovele și ciudate fost-au 33. Carnea parc-avut-au și mădulare și sînge în vintre 34. Și coamă avut-au și rînjet și răget 35. Mai vii ca mine fost-au, mai vii fi-vor” (p.59).
Al treilea evanghelist, Merheș, este reprezentantul bogaților care – o știm din pildele lui Iisus – se vor strecura în Împărăția Cerurilor mai greu decît o cămilă prin urechea acului. Merheș are moliciuni sufletești și îndoieli, vorbire mieroasă, tînguitoare: „39. Rușine-mi este, Învățătorule, și bine înțeleg 40. Că pentru cei ca mine venit-ai 41. Nu te merităm și dreptate nu este 42. Pentru noi să mori” (p.90).

cristi-ardelean
Cristi Ardelean

Raicard se oferă comunității sacrificial, asemenea țapului ispășitor, cu seninătate, bunătate și inocență. Stîrnește mulțimile, antrenîndu-le într-un teribil episod de canibalism, necrofilie și îndumnezeire – nu neapărat în această ordine – descris cu forță de mare prozator.
Partea a patra a cărții (finalul) este mărturisirea lui Raicard, călătorie inițiatică spre originile universului, ale vieții, mixînd – în același limbaj înalt, ceremonios și arhaizant – informații și povești pe care le-am putea întîlni în cărțile lui Stephen Hawking sau în trăznăile science-fiction ale unor Stanley Kubrick și Ridley Scott. Partea aceasta, finală, ar trebui revăzută, fluidizată, dotată cu acel „efect de autenticitate” ce îi lipsește în această – sperăm că numai – ediție întîi.
Senzația pe care ți-o lasă, aproape la fiecare pagină, Apocrife-le, este a limbajului care se autocelebrează, convocînd vehicolul ficțiunii religioase ori (para)științifice. Noul roman semnat de Cristi Ardelean captivează în pofida lexicului și topicii „bătrînești”, psaltice, cronicărești. Delirul mistic, comicăriile personajelor și tragismul situațiilor contaminează cititorul. Cu o bună mediatizare și intrat pe mîna comentatorilor atenți, Apocrife-le ar putea deveni un hit.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg