Numeroase adevăruri din istoria civilizațiilor au șansa sclipirilor recurente și pot fi oricând argumente sau determinări în soluționări circumstanțiale fără ca ele, structural, să se modifice. Originea acestora în realități obiective identice, chiar dacă sub cauze diferite, poate prilejui oricând argumentări în congruență sau, după caz, în contiguitate, mai ales dacă acele adevăruri au trecut ulterior din contrarietate în contradicție. Occidentul și Orientul, fără vreo determinare strict geografică, semnalează în istoria civilizațiilor o atare situație care a interesat deopotrivă antropologia, psihologia, filosofia, arta, cultura, religiile, gândirea economică etc. Înlănțuirile cauzale au determinat sistemic evoluții, echilibre, involuții, regândiri sau consecvențe cu orice preț. Gândirea se diferențiază doar în conținut și ca modalitate a reflectării, iar nu ca facultate superioară a omului – nu ca spirit, ci ca spiritualitate; nu ca obiectivitate, ci ca obiectivare. Nevoile spiritului sunt pretutindeni aceleași, răspunsurile, însă, au satisfăcut în chip diferit aceleași trebuințe – cauza primă a făcut totuși diferența. Așa se explică paradigme culurale diferite, cea mai evidentă distincție fiind cea dintre Orient și Occident, despre care s-a scris atât până și în ariile culturale mai puțin implicate; începutul îi aparține, categoric, Occidentului.
Într-o serie mai mult sau mai puțin conturată de orientaliști români, alături de contribuții inegale în contul acestei teme de istorie a civilizațiilor, alături de Sergiu Al-George, Theofil Simenschy, Moses Gaster, Mircea Eliade, Athanase Negoiță, I.P. Culianu, Christian Tămaș, George Șipoș, Ileana Hogea-Velișcu și nu prea mulți alții, numele lui Anton Dumitriu se adaugă cu o lucrare despre care, poate din cauza statutului de deținut politic al autorului, s-a vorbit mai puțin decât se cuvine: Orient și Occident (București, 1943). O lucrare de orientalistică doar în sens larg, fiindcă Anton Dumitriu este interesat mai mult de spiritul Orientului, de constantele reflectării și mai puțin de aprofundări filologice, de artele orientale, de semiotica sanscrită – particularități de reflectare orientală strâns legate de reprezentările teologice (și acest termen are aici un conținut diferit de cel occidental).
„Problema lucrării de față este Occidentul, această lume bizară, unde inteligența, într-un elan prea mare, s-a întors distructiv împotriva ei însăși, s-a înfrânt singură. Orientul nu este decât un termen de comparație…”, avertizează autorul încă din primele rânduri (p.5). Apoi, în spiritul concluziilor lui Eliade din Oceanografie și din India (ambele din 1934, nemenționate însă), Anton Dumitriu pleacă de la premisa că, în timp ce Orientul se concentrează în exclusivitate pe înlăuntrul omului, știința Occidentului este precumpănitor mai interesată de exteriorul lui; mesajul Orientului oferă explicit problema, deși nici el nu aduce soluția din motive de abordare exclusiv mitică (p.6). Orient și Occident apare, cum știm, în 1943, în plin război și, chiar dacă ororile acestuia nu se conturaseră definitiv, autorul are suficiente date să scrie că toate conflagrațiile care au însângerat Occidentul au indus ideea de criză a sa, de declin catastrofic al umanității occidentale (p.7), agonie a lumii la Ludwig Bauer, care îi îngăduise și lui Oswald Spengler (Untergang des Abendlandes) să creadă într-un destin circular al culturilor. Pe de altă parte, rămâneau de neclintit convingerile lui Henri Massis (Défense de l’Occident); el vede în toate acestea ofensiva asiatică și defensiva Occidentului.
Criza Occidentului, relevă în continuare Anton Dumitriu, constă tocmai în misiunea asumată prin flux-refluxurile științei în nevoile ei de validare socială și pe fondul lipsei de tradiții (René Guénon). Misiunea Occidentului este una progresistă, mereu în schimbare, de unde și decadența la fel de evidentă ca și înnoirile, dar ca și răsturnările implicite de valori (Spengler) – o schimbare nu este o criză; organicitatea acestor schimbări determină în cele din urmă însăși cultura. Și dacă este totuși vorba despre o criză a valorilor, asta se datorează absenței unor valori ordonatoare, cu influență în activitatea omului, în familie, în societate (p.13). Or, criza remarcată Occidentului începe din conflictualitatea lui endemică cu finalizare în mutațiile esențialului, cu închinarea la valori particulare, în confuzia și absența principiilor sau în acte care premerg principiilor, după o concluzie a lui Goethe (Also am Anfang war die Tat).
Concluziile sunt argumentate în diacronie, capitolul al doilea, Tragedia istorică a unei lumi, relevă astfel că, văzută de la distanță, lumea decadentă contemporană (H. Fierens-Gevaert; La tristesse contemporaine) trăiește decrepit imposibilitatea de a mai urma constant trecutele valori înalte, măreția lor – prilej pentru Anton Dumitriu să argumenteze cu obsesia declinului, începând din filosofia lui Platon, cât să probeze că în istoria Occidentului sunt și perioade de echilibru, de unificare și nu doar de anarhie principială (p.21). Un exemplu plauzibil este cel al Imperiului Roman (cel mai vast pe care l-a cunoscut lumea) care nu a reușit să eclipseze spiritul grec, de la care avem tot ce a rămas în jurul Mediteranei; romanii au cucerit lumea pentru profit, grecii au construit o lume pentru glorie, cum remarcase și Ch. Seignobos (Histoire de la civilisation antique). Declinul Romei, scria și Montesquieu (Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leurs decadence), a început nu din unicul scop al Imperiului, acela de a se mări, ci din principiu și în consecință: a înlocuit, prin cucerirea Greciei, o civilizație ideologică printr-o civilizație politică și administrativă (p.24), iar lucrurile continuă tot astfel în Occident și în Evul Mediu, când Umanismul ia locul Teologiei (p.33): „Omul Renașterii și-a descoperit inteligența, dar nu și direcția ei. Niciun criteriu definitiv și universal nu patronează activitatea intelectuală a lui. El crede în adevăr, bine, frumos, dar fiecare poate să-și susțină adevărul, binele și frumosul în care crede” (p.36). Or, această diferențiere în principii se adâncește, așa cum sugeram la început, și (cap. III) Orientul încremenește fiindcă din contrarietate nu se ajunge la soluție, ci la contradicție și la sincopă – exact ceea ce demonstrează cap. X (Sensul problemelor).
„A crede deci în idei absolute, în doctrine adevărate și definitive, este a crede în moarte și nu în viață, înseamnă a nu face știință” (p.139). Astfel, în ignoranța sa, europeanul își manifestă necontrolat romantismul fie ca admirator sensibil (cu trimitere la opțiunea orientalistă categorică a lui René Guénon), fie ca detractor al Orientului, socotit ca înecat în mizerie intelectuală și materială (p.37), cu trimitere la Henri Massis și la avertismentul acestuia cum că „Asia caută să atingă sufletul occidental divizat, nesigur de principiile sale, crezând în mod confuz că are libertate spirituală” (p.38). Firește, sunt și puncte de vedere moderate (Aurobindo Ghose: Kālidāsa, 1929; Eroul și Nimfa, 1942). Astfel de credințe se simt și azi: Occidentul crede despre Orient că „e o lume antinomică”, a primitivismului și a mizeriei, care coabitează în chip ciudat cu bogăția, cu înțelepciunea, dar și cu ignoranța (p38). Ba se afirmă că „Orientul nu se mișcă. Omenirea (sa, n.n.) nu se poate salva. Ea nu poate fi mai mult decât este. De aceea toate metodele mistico-religioase orientale privesc eliberarea, mântuirea, progresul individual” (p.128) – iar asta nu tulbură cu nimic echilibrele Orientului, încremenirea lui.
Anton Dumitriu nu-și propune nici să supraestimeze, nici să subestimeze Orientul. Pentru el, Fenomenul culturilor orientale va fi (doar, n.n. p.39) un termen de comparație și își asumă observațiile lui Oswald Spengler cu toate concluziile lui discutabile (după acesta, marile culturi sunt închise și independente). Mai mult decât atât, înclină spre opiniile lui Lévy-Bruhl (Les fonctions mentales dans les sociétés inférieurs – 1910; La mentalité primitive – 1922; L’Âme primitive – 1927) care afirmă că aceste culturi nu sunt contradictorii, ci doar dezvoltate în alt sens (p.40) și le impută vagi mentalități prelogice, vizând culturile chineză și hindusă, încremenite, care nu evoluează și stau liniștite în propria lor matcă (p.41). Apoi, cu competența logicianului (Logica nouă, 1940, premiată de Academie; Logica polivalentă, 1943), Anton Dumitriu notează: „Logica chinezilor nu este logica aristotelică a clasificărilor și a subordonării conceptelor pe clase și spețe, ci o logică a ierarhiilor, a unei ordini pe care chinezul o descoperă în concret, nu în abstract. Ideea de ordine prezidează întreaga cunoaștere a lumii și ea va fi în mod consecvent însuși principiul culturii și civilizației chineze, constituind ea însăși o ordine asemănătoare cu aceea a naturii” (p.42), apoi respinge ideea lui Granet că în China au fost mai multe școli filosofice (kia).
Timpul oriental, continuă autorul, „are o curbură, el e un ansamblu de cicluri și de ritmuri în care evenimentele se așează în felul lor concret ca într-un receptacul unde locul lor e pregătit de mai înainte” (p.44) – Tao este ordinea totală și unică, concretă și activă, iar Yin și Yang sunt principiile prin care se exprimă inclusiv raporturile de timp și spațiu, numerele și ritmul… Argumentarea se prelungește printr-o sintetică incursiune în filosofia veche chineză, căreia îi urmează India (p.46) cu clasicismul ei brahmanic (informația este vastă și se face prin intermediul lui Max Muller, Burnouf, Deussen, Masson-Oursel, Vallée Pousin, Oldenberg, Dasgupta, Stcherbasky, Avalon etc), cu observarea unor exagerări în seama lui Guénon (ex.: piramida socială hindusă nu este una sacerdotal asumată de brahmani, uneori acest rol este preluat de casta războinicilor – ksatrya).
Anton Dumitriu remarcă originea comună a tuturor școlilor filosofice hinduse în Vede, fără să mai menționeze că fiecare dintre aceste șase școli se susține prin Upanișade create sau adjudecate în fundamentarea dogmei; Anton Dumitriu nu intră într-o astfel de analiză, nu face diferențe, nu aduce argumente pe texte, doar fiindcă rămâne consecvent scopului său anunțat din prefață. Și totuși, ca filosof, face o enumerare sintetică a acestora: „Sistemul Mimansa (prima darshana) analizează conceptul legii hinduse – dharma Vaiseshika este un sistem fizical și o teorie a cunoștinței, Nyaya este o tehnică a raționamentului, un fel de logică, dar care nu operează asupra abstracțiunilor, ci asupra faptelor; Vedanta este sistemul metafizic al Vedelor. Yoga înfățișează tehnicile ascetice care duc la eliberare, Shamkhia este complementul sistemului Yoga, primul fiind de ordin teoretic, al doilea de ordin practic” (p.49). Mergând totuși pe resursele bibliografie (Masson-Oursel; L’Inde antique et la civilisation indienne), Anton Dumitriu notează în Mesajul Orientului o concluzie care, în alte situații, se cerea întregită cu texte: Hindușii nu au avut ideea occidentală de adevăr. Termenul satyam pe care occidentalii îl traduc, în general, prin adevăr, exprimă doar exactitatea rituală, ceea ce este normal și corect, nu ceea ce corespunde unui obiect, însă, ulterior, s-a demonstrat, cu spijinul textului vedantin (Paul Deussen, Filosofia Upanișadelor; John Grimes, Dicționar de filosofie indiană), că satya se ordonează uzual pe mai multe niveluri: adevăr suprem sau al ființei supreme, în raport cu loca și cele șapte planuri ale ei; epoca adevărului sau vârsta de aur, respectiv epoca inocenței, a adevărului și purității; condiția sincerității sau rostirea adevărului în raja-yoga; unul din cele cinci principii etice în Jainism (maha-vrata). Apoi, practica vieții brahmanice a adăugat satya-kama – cel care iubește binele și i se dedică; satya-sankalpa – cel care vrea adevărul și i se dedică; satyasya-satyam – adevărul a ceea ce este adevărat, realitatea reală, lucruri greu de înțeles în coerența lor de către un occidental.
Ca matematician, Anton Dumitriu consacră spațiu suficient adevărului matematic (care ne permite să maniem natura și să prevedem – p.113) ca adevăr obiectiv, dar și ca exactitate, justețe, concordanță, oglindire riguroasă, reprezentare. În Orient însă, lucrurile s-au mișcat într-un alt sens: India a cunoscut adevărurile matematice sau fizice ca modalități magice cu care putea stăpâni lumea. De aceea „gândirea hindusă sau chineză, arabă sau medievală nu au cunoscut cultul adevărului pentru adevăr pe care grecii l-au sugerat Renașterii și care avea să ducă la o purificare intelectuală totală” (p.124). Ascensiunea în idei a adevărului este, în principiu, esența paradigmatică a gândiii filosofice occidentale, reținută de autor în reperele ei cele mai strălucite: „Marea eroare a lui Descartes consistă în aceea că, plecând de la îndoiala metodică, a înfrânt-o și a ucis-o prin crearea adevărurilor eterne” (p.92), capitolul VII ilustrând astfel îndoiala care a condus la scepticism, tot așa cum în sintezele cap. V, Culturi eleate și culturi heracleitice, concluziile mizează pe contrarietatea structurilor orientale cu cele occidentale. În timp ce cultura europeană, în sistemul ei, „neavând principii, nu formează un corp de propoziții matematic articulate într-o ierarie perfectă” (p.70), în Orient, cultura reușește un sistem geometric de idei (există principii și consecințele lor) și se ia ca argument cultura hindusă, noncontradictorie, stabilită pe baza unui principiu de ordine și este, ca atare, un sistem axiomatizat (ib.).
Dacă eleații susținuseră realitatea imuabilă, fără modificări (devenirea era doar o iluzie), „cultura europeană este esențialmente heracleitică și principiile ei care îi vor determina maturitatea trebuie să se înfățișeze altfel decât un sistem închis și definitiv” (p.83). Evoluția diferită a Orientului (marea lui descoperire era omul – p.145) față de Occident (marea lui descoperire este umanitatea – ib.) a lăsat deoparte munca și caracterul ei orizontal – opera umanității crește și descrește în raport cu efortul omului (în Occident – p.143), iar în Orient (p.144) individul nu ajută cu nimic dezvoltarea umanității, el urmând doar propria eliberare, contrar așteptărilor (că poziția spirituală a Indiei poate favoriza cercetarea omului prin sine însuși, chestiune pe care Occidentul n-a recunoscut-o niciodată – p.150). În fond, doctrinele au închis inteligențele orientale în templu, iar cele occidentale în tavernă. Consecințele acestor contrarietăți (cap. XII. Introversiune și extraversiune) sunt vizibile și în tipologia personalității cultivate în consecință și după cum se conturează ele din câteva lucrări (James Leuba, Psihologie du mysticisme religieux – 1925; Jaques Maritain, Quatre essays sur l’esprit – 1940; Ferdinand Morel, Essai sur l’introversion mystique – 1918), lipsind lucrarea lui C. G. Jung (Psychologische Typen – 1921), dar și psihanaliza lui Sigmund Freud (Vorlesungen zur Einführung in die Psychoanalyse – 1933).
În final, Anton Dumitriu adaugă importantelor sale concluzii (XIV, Libertatea creatoare), pe seama contrarietății celor două culturi și a reprezentărilor simbolice, că Occidentul a afirmat viguros omul în două tipuri ideale, sfântul și eroul (p.194), din care Evul Mediu a făcut, mai apoi, un hibrid – cavalerul și literatura pasională a caracterelor, în vreme ce Orientul a rămas să afirme consecvent omul brahmanic ca devenire de sine.