Cu puţinii discipoli pe care i-a avut, cu smerenia dată de cea mai înaltă cunoaştere spirituală, Anton Dumitriu a fost anahoretul spiritului românesc.
Mircea Arman

 

 

Chiar dacă n-ar fi decât o simplă metaforă, alăturarea titlul anahoret de numele unui ilustru şi reputat logician de talie mondială, matematician şi filosof, în egală măsură, este, trebuie s-o recunoaştem, un eveniment în sine. Când, însă, din bioblibliografia celui vizat rezultă cu claritate nu doar că a alocat un timp îndelungat pentru a înţelege prin trăire fiinţială experienţa iluminării şi, apoi, sublimele stări ale devenirii lăuntrice aşa cum sunt acestea descrise în vechile scripturi, ci şi faptul că, graţie unor evidente acumulări în această materie subtilă, comentariile şi interpretările metafizice proprii lui Anton Dumitriu ating înălţimi nebănuite. Pentru toate acestea, vom încerca să surprindem, în cele ce urmează, câteva episoade, mărturii şi considerente din care se desprind dovezi relevante privind preocuparea susţinută pe care a manifestat-o profesorul universitar Anton Dumitriu pentru ceea ce, îndeobşte, este numită în ortodoxie, înomenirea divinului, atât cât este posibilă aceasta pe timpul vieţii lumeşti, plină de încercări, diverse distrageri mai mici sau mai mari şi condiţionări dintre cele mai surprinzătoare.
Iniţial, pentru a ilustra acestă dimensiune greu de sesizat şi de fixat în categorii şi concepte, am intenţionat să dăm eseului nostru un titlu cu impact persuasiv, Anton Dumitriu, ezotericul sau, mai cuminte decât atât, Anton Dumitriu şi ezoterismul, de pildă. Un cercetător atent al cazului va identifica, aici, numeroase indicii privind o preocuparea asiduă a celui în cauză către un astfel de orizont ascuns privirii profane. Cele mai evidente astfel de repere sunt, desigur, faptele protagonistului nostru aşa cum sunt ele consemnate în documente şi mărturii, precum şi în corespondenţa acestuia. Astfel, în Memoriile sale, Mircea Eliade menţionează că Anton Dumitriu ar fi fost teozof(ist) şi că s-ar fi autoproclamat, la un moment dat, ca fiind ultima încarnare a contelui de Saint-Germain.2 Tot astfel, din documente aflate dosarul de securitate3, rezultă că, în primăvara anului 1945, Anton Dumitriu ar fi fost iniţiat ca ucenic într-o lojă masonică şi că, la finele anului 1948, avea deja gradul 18 în cadrul Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din România. Totuşi, eventuala apartenenţă la masonerie sau la Societatea teozofică nu poate fi un argument pentru a justifica ataşarea termenului ezoteric la numele ilustrului profesor pentru simplu motiv că cele două organizaţii menţionate nu erau, la acea vreme, decât nişte entităţi pseudo-iniţiatice, speculative şi, de altfel, total inoperante în ceea ce priveşte cunoaşterea de Sine şi realizarea spirituală.
Cu timpul, termenul ezoterism a căpătat nuanţe peiorative, dat fiind, îndeosebi, abuzul îndelungat la care a fost expus sistematic de către cei care, nefiind echipaţi corespunzător sub aspect iniţiatic, au profanat sensul originar. Pentru a introduce un grad mai mare de condiţionare privind definirea acestui termen vom preciza că René Guénon pune, cumva, semnul egal între ezoterism şi Tradiţie4, străvechea rânduială decurgând cu necesitate din metafizica pură având în centru său Principiul – Arché, cu sensul acela profund şi fondator de Cauza cauzelor, Primum movens… Mircea Eliade, la rându-i, definea ezoterismul ca fiind un corpus secret de doctrine, ritualuri şi tehnici spirituale considerate ca revelate în timpuri primordiale de către fiinţe supraumane şi transmise prin intermediul iniţierii specifice unui număr limitat de discipoli. În sinteză şi dintr-o perspectivă strict teoretică, ezoterismul face trimitere, prin urmare, la un ansamblu de credinţe şi interpretări de ordin metafizic, trasmise exclusiv pe cale iniţiatică şi doar în interiorul unor fraternităţi constituite ca atare; în acest sens, este utilizat un instrumentar consacrat, anume alcătuit din ritualuri, o simbolistică distinctă şi anumite tehnici selecţionate spre a determina stări de conştiinţă non-ordinară şi, treptat, o elevare a aspirantului sub aspect etic şi spiritual.
Fără îndoială, Anton Dumitriu a fost un însetat peregrin întru iluminare interioară şi cunoaştere de Sine; poate că el, în absenţa unui maestru veritabil, s-a mai şi rătăcit, din când în când, în labirintul existenţial dar, cu toate acestea, a existat, în viaţa lui o relaţie constantă şi deosebit de pregnantă cu un mediu autentic iniţiatic, anume isihasmul autohton ca miez ezoteric tradiţional al ortodoxiei. Aici, metoda specifică – rugăciunea isihastă5 – nu este şi nu a fost niciodată altceva decât o psalmodiere rostită lăuntric în corelaţie cu ritmarea respiraţiei sau, altfel spus, o invocare repetitivă a unui scurt dicton6 având menirea de a linişti mentalul. Scopul rugăciunii este unul singur – oprirea, fie chiar şi pentru o fracţiune secundă, a dialogului interior. Cum vei auzi glasul Lui? În esenţă, ca să auzi glasul Lui trebuie să faci să tacă gândurile tale. Câtă vreme nu tac gândurile, nu vei auzi altceva decât pe tine însuţi.7
La simpla conştientizare a dialogului interior, aspirantul va constata că este foarte bulversat de acest necontenit schimb de replici care nu-i dau pace şi va înţelege, negreşit, cât de anevoiasă este acea stopare a dialogului interior despre care i-a vorbit părintele său duhovnicesc; monahul se află, aşadar, singur în chilia sa, cu zăvorul tras şi îşi dă seama, aflat în această retragere, că tot nu poate opri gândurile care-l împresoară deşi este singur, cu el însuşi. Pentru ca mintea să ajungă la starea de rugăciune curată, în ascetica ortodoxă sunt recomandate următoarele condiţii: (i) atenţia să se întoarcă de la lucrurile din afară în interiorul său, înspre inimă (centrul Fiinţei); (ii) rostirea lăuntrică a rugăciunii constituie un mijloc prin care atenţia este concentrată spre o ţintă unică – prezenţa lui Iisus în inimă. Nimic nu este însă posibil fără o îndrumare temeinică din partea unui părinte duhovnicesc.8
Primul episod semnificativ al miraculoasei deveniri întru Fiinţă pe care Anton Dumitriu o săvârşeşte cu inspiraţie şi cu deplină convingere este acela cunoscut în istoriografie sub numele de Momentul Cernăuţi. Mirabila întâmplare s-a derulat în prima săptămână a lunii august 1943 …din râvna unui mănuchi de oameni cu carte, preoţi şi mireni doritori de o adâncire ortodoxă mai mare şi îmbunătăţire spirituală atât în parte, cât şi de obştească trăire creştină, prin deosebita înţelegere, ocrotire şi binecuvântare a Înalt Prea Sfinţitului Tit Simedrea, Mitropolitul Bucovinei… şi a constituit ceea ce mai târziu a fost considerat …un moment pregătitor al evenimentului şi al mişcării duhovniceşti care se va numi Rugul Aprins […], un vector constitutiv la care trebuie să ne referim în mod necesar.9
Cele şapte zile de priveghere din inima Bucovinei însemnând un ansamblu de conferinţe, participarea la slujbele ecleziale şi la rugăciunea isihastă înfăptuită cu metodă şi îndrumare, au decurs în baza unui program alcătuit cu deosebită atenţie ce îmbina comunicarea intelectuală superioară şi asceza monahală având ca scop pregătirea pentru intrarea în Marele Întuneric (comunist, n.n.) ce urma să vină. Poate nu întâmplător, pentru acest program de la Cernăuţi a fost ales drept motto un dicton semnificativ: Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele! (Efes. V, 16)
Anton Dumitriu, recunoscut la acea vreme ca fiind o autoritate în lumea universitară din România, a făcut parte din acel grup fondator10 fiind, totodată, unul dintre cei care au conferenţiat la Cernăuţi; prezenţa sa a fost considerată de bun augur, ca semn al apropierii universitarilor de tradiţia ortodoxă. Anton Dumitriu şi-a împărtăşit astfel convingerile privind tradiţia ortodoxă, precum şi adeziunea sa fără rezerve la iniţiativa de a se constitui, în ţara noastră, un pol de lumină isihastă menit să-i călăuzească pe cei aleşi întru Dumnezeu şi bună purtare într-o lume deja răvăşită de război şi de o ideologie ateist-materialistă care se năpustea cu violenţă, asemenea unui crivăţ devastator, înspre ţinuturile noastre.
Mai apoi, în perioada care a urmat după aceea, marcată de momentul Cernăuţi şi de arestare din anul 1949, Anton Dumitriu a frecventat cu regularitate gruparea Rugului Aprins deşi, aşa cum ne putem da seama, era un om extrem de prins de cele lumeşti căci, ca profesor universitar, parlamentar şi administrator unic al Societăţii Creditul Minier avea, desigur, timpul foarte drămuit; cu toate acestea, îşi găsea răgaz să rămână în contact cu mediul acela de la Antim11 alcătuit din intelectuali şi oameni ai bisericii preocupaţi de rugăciunea isihastă aşa cum le fuseseră împărtăşită aceasta de către Ivan Kulâghin – Ioan cel Străin.
Nu vom putea şti niciodată cum s-a rugat Anton Dumitriu între anii 1949-1954 când era în închisoare; putem presupune, însă, că chiar şi acolo îşi continua rugăciunea şi avea unele contacte cu duhovnicii care, ca şi el, suportau cu stoicism un regim umilitor de privaţiuni şi abuzuri înfiorătoare. După eliberarea sa condiţionată care s-a petrecut în anul 1954, urmează un deceniu de marginalizare socială şi de interdicţii de tot felul, timp în care Anton Dumitriu adânceşte efortul său întru realizare spirituală. Retragerea în asceză devine o practică des uzitată iar regimul auster pe care şi-l impune face din omul nostru – orgolios şi neînduplecat, altădată, – un frate de mânăstire smerit, aproape călugărit, depărtat de lume şi de cele lumeşti. Despre Anton Dumitriu din acea perioadă s-a spus că era atras de …gândul înstrăinării monahale.12
Spre ilustrare, reproducem două pasaje din corespondenţa centrată pe tematica misticii ortodoxe pe care Anton Dumitriu o întreţinea cu Andei Scrima.13 Astfel, în misiva sa din 25 martie 1956, acesta din urmă menţiona: Vă invidiez pentru primavara la care veţi asista acolo [la mânăstirea Slatina n.n.] şi pentru întreaga linişte pe care o puteţi realiza. Va rog să-mi mai scrieţi amănunte (de pildă, în ce chilie staţi), bineînţeles dacă lucrul acesta nu va răpeşte prea mult timp. îmi permit, în sfârşit, şi o recomandaţie: vă rog să citiţi acolo Cuvintele Sfântului Isaac Sirul (Părintele Petroniu Tănase14 le are): sunt o lectură excepţională, adâncă şi plină de supleţe modernă, aş zice, în gândire şi cuprind câteva capitole deosebite despre cunoaştere.
Mai apoi, în scrisoarea sa din 9 mai 1956, Andrei Scrima mărturisea în legătură cu rugăciunea isihastă: Eu nu mă mai rog; eu sunt rugăciunea însăşi. Ceea ce, iarăşi, deschide perspective adânci pentru întelegerea componentei antropologice şi teologice din acest stadiu; regimul de rugăciune exprimă şi fundamentează eternitatea mea conştientă şi personală în faţa unui Dumnezeu Personal. Şi toate lucrările şi funcţiunile mele sunt incluse în rugăciune şi sunt posibile numai întrucât sunt rugăciune […]. Ar putea cunoaşterea în sine să însemne, de la început pâna la sfârşit, un drum pe care, mergând, să ajungi tot aici? Mă intreb şi ne vom intreba împreuna. Aşa, dintr-o data, gândindu-mă, mi se pare prea parţiala o funcţie mai curând analitica decât unitivă. Fără îndoială, ştiu că există şi pentru acest stadiu ceva care se numeşte tot cunoaştere: privită mai îndeaproape însa, ea este o faţă a rugăciunii. Şi e firesc să fie aşa, întrucât, încă o data, rugîciunea e forma comprehensiva de existenţa şi funcţionare a fiinţei pe aceste înalţimi. În sfârşit, vom mai cerceta, după putinţă, impreuna, această problemă.15
Cu referire la creştinism şi iniţiere, în genere, şi oratio mentis, în mod deosebit, se va fi pronunţat şi René Guénon. Iată, pe scurt, un citat reprezentativ: …acest fapt ne poate sugera că o anumită iniţiere […] s-a menţinut în aceste Biserici şi, în mod efectiv, se găseşte în isihasm, al cărui caracter realmente iniţiatic pare neîndoielnic, chiar dacă, precum în multe cazuri, el s-a redus mai mult sau mai puţin în cursul timpurilor moderne, ca o consecinţă naturală a condiţiilor generale ale acestei epoci, de care nu pot scăpa decât iniţierile extrem de puţin răspândite, care au fost întotdeauna sau au decis să se închidă mai mult ca niciodată pentru a evita orice degenerescenţă. În isihasm, iniţierea propriu-zisă este esenţialmente constituită prin trasmiterea regulară a anumitor formule, comparabile comunicării mantra-elor în tradiţia hindusă şi celei a wird-ului în turuq-urile islamice…16 În aceiaşi ordine de idei, Anton Dumitriu îl informa pe Mihai Vâlsan17 că …iniţierea isihastă este reală (în ţara noastră, n.n.) şi filonul său tradiţional ne duce la Paisie Velicikovski (marele stareţ de la Mănăstirea Neamţ) şi la spiritualitatea de la Muntele Athos. În epistolarul celor doi se face referire la calităţile speciale pe care trebuie să le posede cel ce urmează a fi acceptat în ritul isihast, la existenţa a şapte grade de binecuvântare ca trepte iniţiatice ale rugăciunii, precum şi la o linie de transmiţători consacraţi existenţi în cadrul tradiţiei ortodoxe. Cu referire strictă la experienţa sa, Anton Dumitriu îi relata lui Mihai Vâlsan: Eu am fost iniţiat – sau, cum se spune în limbaj isihast – am primit binecuvântarea de la un discipol al Părintelui Ioan18 […]; În ceea ce priveşte puterea de a trasmnite binecuvântarea […] numai cei care primesc o delegaţie specială, prin intermediul unui rit special, pot transmite acestă rugăciune.19
Târziu, a un autentic corolar la întreaga sa experienţă isihastă, într-un interviu televizat acordat lui Thomas Kleininger în 1991, Anton Dumitriu spunea în deplină cunoştinţă de cauză: Problema cu religia e foarte complicată, […] și, ca să rezum, […], ea are trei aspecte, nu numai în creștinism, ci în toate religiile…. […] …una este partea ritualică, la care au acces ignoranţii sau cum spunea Sfântul Ioan Scărarul, …să se lase prostul la cântări și la psalmi. Partea a doua este teologia / filosofia pe care se bazează întreaga învăţătură, în Occident mai mult pe Aristotel, în Orient mai mult pe Platon. […] şi există o a treia parte, pe care aș îndrăzni s-o numesc ezoterică, dacă acest cuvânt n-ar fi puțin compromis de către oameni care l-au întrebuințat în fel și chip cu inițieri, cu lucruri de care eu nu mă ocup; este partea ascunsă. Aceasta există și în Occident și mai ales la noi, în Biserica Răsăriteană și, îndeosebi, în România. Pe asta mă bazez eu, când am și scris că de aici va porni ceva, odată. De ce? Fiindcă este această prelucrare interioară care, pe scurt v-o spun, e acoperită de terminologie teologică sau creștină, asta n-are a face, ea e mult mai veche: oratio mentis, se numeşte. Adică exact ce vor să facă yoghinii, prin concentrarea de a-și aduce mintea în ea însăși, căci ea este dispersată în realitatea acesta multiplă… Asta este metoda isihasmului, cea care se numește oratio mentis. De ce e nevoie de metodă? Păi domnule, oamenii nu vor să fie atenți şi eu sunt mirat cum de se poate trece peste aceste lucruri esențiale.
Anton Dumitriu de după anul 1964, când a avut loc reabilitarea sa şi reîncadrarea socială este un om total diferit de acel Anton Dumitriu din perioada 1945-1948 şi ac eastă modificare nu poate fi pusă doar pe seama aşa-numitei reeducării comuniste pe care a primit-o în recluziune. Cu mult mai profundă şi adânc transformatoare a fost askesis-ul isihast care a lucrat subtil asupra mentalului său nu doar în sensul liniştirii şi clarificării interioare ci, îndeosebi, în ceea ce priveşte reconfigurarea neuro-fiziologiei pe care a schimbat-o în mod radical. În esenţa ei, aceasta a fost nu doar o simplă transformare ci o veritabilă transmutaţie, un salt pe o altă spiră a cunoaşterii. Tot acest proces lăuntric a rodit în creaţia lui Anton Dumitriu căci, în deceniul 1954-1964, şi-a redactat cărţile sale ştiinţifice pe care le-a publicat în anii ce au urmat, pentru ca, începând cu anul 1974 când îi apare lucrarea Philosophia mirabilis, să se concentreze cu deosebire asupra metafizicii originare cea care, după cum menţionaseră David Armeanul, avea ca definiţie, între altele, îndumnezeirea omului atât cât îi stă acestuia în putinţă, pe timpul vieţii sale.20

 

 

Bibliografie
Andru, Vasile – Isihasmul sau meşteşugul liniştirii, Ed. Herald, 2011;
Dumitriu, Anton – Alétheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică, Ed. Eminescu, 1984; – Valoarea metafizică a raţiunii, Ed. Cartea româmească, 1933;
Guénon, René – Ezoterismul creştin, Ed. Herald, 2012;
– Domnia cantităţii şi semnele vremurilor (DC), Ed. Humanitas, 2012;
Mutti, Claudio – Guénon în România, Ed. Vremea, 2003;
Plămădeală, Antonie – Rugul Aprins, Sibiu, 2002;
Scrima, André – Timpul rugului aprins, Ed. Humanitas, 2010;
Stăniloae, Dumitru – Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune al BOR, 2002;
Zecheru, Vasile – Calea regală şi cele 33 de trepte ale desăvârşirii, Ed. Herald, 2021.

 

 

Note
1 În limba greacă, liniştire, în sens de iluminare, calmare a mentalului sau pace sufletească.
2 De avut în vedere aici inclusiv o posibilă deriziune faţă de Anton Dumitriu, cel care a manifestat o adversitate constantă, într-o anumită perioadă, la adresa lui Eliade; de aceea, informaţia trebuie luată în considerare doar sub beneficiul de inventar.
3 Arhiva CNSAS, dosar I. 259590.
4 Definiţia guénoniană precizează că …nu există şi nu poate să existe nimic cu adevărat tradiţional care să nu conţină un element suprauman. Acesta este punctul esenţial care constituie oarecum însăşi definiţia tradiţiei şi a tot ce se leagă de ea; Guénon, 2012/DC, p. 244.
5 În loc de rugăciunea isihastă se pot folosi, cu înţeles similar, şi expresii precum: oratio mentis, rugăciunea inimii, rugăciunea minţii în inimă sau rugăciunea lui Iisus.
6 Doamne, Iisuse Cristoase, miluieşte-mă!
7 Andru, p. 59.
8 Stăniloae, pp. 293-294; Zecheru, pp. 69-74.
9 Plămădeală, pp. 24-25.
10 Din grup mai făceau parte: Sandu Tudor (iniţiatorul acţiunii), Alexandru Elian, Alexandru Codin Mironescu, Constantin Noica, Paul Sterian, Benedict Ghiuş, Petru Manoliu etc.; Plămădeală, p. 26.
11 În epocă, au existat trei centre de propagare isihastă: primul, ctitorit de Părintele Daniil (Sandu) Tudor, funcţiona la Mănăstirea Antim din Bucureşti unde membrii Grupului Rugul Aprins se întâlneau cu regularitate, cel de-al doilea grup, condus de Părintele Arsenie Boca, funcţiona la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus (ulterior, grupul s-a mutat în Haţeg, la Prislop) şi, în fine, cel de-al treilea grup care funcţiona la Mănăstirea Slatina, judeţul Suceava, sub conducerea Părintelui Ilie Cleopa (ulterior, grupul s-a mutat la Mănăstirea Sihăstria); Plămădeală, p. 34.
12 Plămădeală, p. 31.
13 Strălucit teolog care, în urma unui concurs favorabil de împrejurări, pleacă din România şi se stabileşte în Occident; revine în ţară după 1989; în perioada 1946-1948 a fost asistentul profesorului Anton Dumitriu şi frecventa grupul de la Antim; după o asceză severă, ca novice la Mănăstirea Slatina, a fost tuns în monahism în anul 1956.
14 Un mare duhovnic român care, la senectute, este învestit ca stareţ al Schitului romîmesn Prodromu de pe Sfântul Munte Athos.
15 Pasajele au fost preluate de pe site https://www.observatorcultural.ro/articol/scrisori-catre-anton-dumitriu/ .
16 Guénon, p. 45.
17 În scrisoarea sa din 17 sept. 1967; Mutti, pp. 86-87.
18 Ivan Kulâghin, cel care a transmis meşteşugul rugăciunii în cadrul grupului Antim.
19 Mutti, p. 88.
20 Aleteheia, p. 124.