Consiliul
Județean Cluj
Antropogeneză nichitiană sau singurătatea călăului de cuvinte

Anul 2023 ar trebui să fie, prin fascinația cifrelor rotunde, anul Nichita Stănescu. 90 de ani de la naștere, 40 de ani de la moarte. Cred că este nevoie de o reanaliză a operei și locului său în poezia română. Vă propun aici un fragment dintr-un studiu mai amplu, „Anatomia și fiziologia lui A”, despre imaginarul corporal în poezia nichitiană.
În constelația de imagini ale corporalității la Nichita Stănescu, un poem care comunică profund raportul dintre corp și cuvânt este Căderea oamenilor pe pămînt din volumul Alfa din 1967. Încerc aici o hermeneutică a acestei antropogeneze poetice, prin intertextualizare cu un poem din altă vârstă a creației poetului: Nod 8, din Noduri și semne, 1982. În textul începător la ediția Condeescu din 1985, Ordinea cuvintelor, poetul oracula în stilu-i specific: „Umbra vieții mele sunt cuvintele mele. Eu sunt simultan cu propria mea secundă, cuvintele mele sunt simultane cu orice, oricând. Singura proprietate este aceea de a avea spirit. A avea materie e risipă. Durerea și sentimentul tragicului apar nu atunci când materia sfâșie materia, ci numai atunci când cuvântul sfâșie cuvântul lăsând în tenebre dâra necuvintelor”. Pornind de la această dihotomie are loc întâlnirea (și despărțirea) dintre corp și cuvânt. Titlul poemului abordat are două inadvertențe profund semnificative: a. nu este vorba, dacă urmărim cu atenție mișcările din poem, de o cădere, ci de o înălțare; tot poemul este construit, se va vedea mai departe, pe o mișcare verticală ascendentă, de la materie la idee și mai sus. b. nici pluralul nu este tocmai inocent, nu avem un poem „filozofic”, în ciuda prezenței unor vocabule abstracte (idee, spirit, noțiune), ci unul purces direct dintr-un Eu inflamat și singur. Deci nu „oamenii” ci „eu” cad, adică se înalță, pe pământ, adică la Cuvânt. Deci nu este o antropogeneză, ci o ego-geneză. Care este o ego-destrămare.
Structura poemului propune următoarele secvențe: a. Mișcarea trupurilor succesive și întâlnirea cu cuvântul. Se termină cu „eu însumi” din strofa a zecea. b. Versul notat aparte, izolat, de poet și care reprezintă nucleul poemului: „nu mă lăsați singur”. c. Trecerea de la corp la cuvinte, gura care în loc de dinți are statui și care-l digeră. Această a treia parte are ca nucleu tare exclamația „sunt mâncat”. Raportul dintre „nu mă lăsați singur” și „sunt mâncat” urmează a fi detaliat. Ca în toată poezia nichitiană, corpul este legat aici de cuvânt. Psihanaliza, în special cea lacaniană, a cercetat felul în care corpul este afectat de limbaj. Obsesia nichitiană a unui corp căutat de cuvinte, apoi dezmembrat, vine să poetizeze felul în care omul se naște ca identitate unică. Primul catren are funcția unui preambul: cuvântul detună dintru început, ca o vestire vetero-testamentară, „pe timpanul întins”. Este cuvântul care lovește auzul ca o tobă, cuvântul auzit! Cuvânt care fixează o „clipă” indecisă, a increatului, „între ceea ce este/și ceea ce nu este”. Invoc aici o excepțională analiză a lui Agamben1 asupra timpului eschatologic. Filozoful italian vorbea despre timpul eschatologic ca fiind „Timpul care mai rămâne între timp și sfârșitul lui”. Transpunând imaginea la celălalt pol, între secunda eternă dinaintea momentului zero al timpului și momentul zero există un „pre-timp”, „un timp care este după non-timp și înainte de începutul lui”. Vârtejul cosmic în care eul își caută părți ale corpului și părți ale cuvintelor este imaginea acestei „căderi în sus”. Prin evidentă analogie cu versul eminescian „iar timpul crește-n urma mea/mă-ntunec”, aici avem o perspectivă opusă: trupurile „înspăimântătoare” sunt cele care cresc înapoi. Trupurile – timp. Trupurile – martore ale trecerii, ale morții, ale creșterii întru moarte. Și apoi… „cuvintele mă ajung din urmă”. Defazarea aceasta, pentru că târziul cuvintelor nu poate atinge decât „umbrele absenței” cu „mâini de orb foarte subțiri și sunând sticlos” este pregătirea saltului ascendent. Avem aici un salt la un cu totul alt nivel poetic față de timpuriul „Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi/tâmpla de stele….”(Cîntec, 1964). Este trecerea de la simpla imaginare metaforică la viziune.
Sunt în structura poemului mai multe momente, mai multe trepte. Le schematizez pe orizontală, dar ele trebuie firește citite vertical, „smuls și tras în sus”. Fiecare treaptă o susține și o conține pe următoarea:
Rolul secund al limbajului în această Antropogeneză se explică prin versul cheie al poemului, care încheie această ascensio: o bruscă, patetică, retorică implorare, izbucnită la capătul acestui traseu decompozițional care se întoarce la capătul de pornire. Întrebarea suspendată „Dar cine va merge pe ele?” suspendă brusc mișcarea în necunoscut și pregătește strigătul: „Nu mă lăsați singur”. Scara are pe treapta ei cea mai de sus o cumplită singurătate. Aș spune că singurătatea este supra-tema liricii nichitiene. Ca și anatomia, indiciu semantic al identității, apare în mai toate poemele. La fel ca în străduința disperată și eșuată de transfer de sens și existență între „eu” și „pom” din Necuvintele, la capătul unui misterios proces, și aici eul se regăsește la sfârșit singur. Este puternică sugestia de vertij, dar nu unul al prăbușirii, ci unul al înălțării. Găsirea subiectului, penultima coloană din tabel, nu este un final, o victorie inițiatică sau sentimentală (precum în versul din volumul O viziune a sentimentelor citat mai sus), pentru că nu este un capăt, ci o revelație dinamică a de-semantizării universale. Trupul se pulverizează odată cu sensul, sau invers. Iar lectura celei de-a doua linii a tabelului sugerează perfect senzația de dez-articulare datorată incompatibilității dintre limbaj și corp. Ființa nu mai are coerență, sentimentul amețitor al destructurării care va marca atât de pregnant, din ce în ce mai mult, volumele viitoare ale poetului este de acum vădit.
Partea a doua începe cu acest vers misterios. „Înhămat sunt/la un car abstract”. Ce poate însemna acest car? Destinul? Existența pe care o târâm după noi? Contradicția dintre verbul concret, cu mari sugestii pedepsitoare, „înhămat”, și determinantul „abstract” este sugestivă pentru raportul alchimic dintre literă și corp, care subîntinde, cum am văzut, întreaga operă a poetului lui Alef la puterea Alef. „Aleph! Iată punctul din care/se vede sensul întregului, ca și cum/sensul ar fi însuși întregul”(a se vedea mai departe analiza la Nod 8). Fluiditatea, însă, abolește aici sensul. Pedeapsa sugerată de participiul „înhămat”, așezat puternic la începutul frazei, se pierde în evanescența destrămării prin smulgerea spre înalt. A scrie despre textul lui Nichita presupune, mai mult decât la alți poeți, o anume acomodare cu un limbaj care are alte reguli decât limbajul poetic propriu-zis. Cuvintele care vin din urmă pot fi ca un fel de vânt care spulberă ființa. „Cresc” este la persoana I, nu a III-a, „eu” este cel care crește prin trupurile succesive pe care le leapădă, precum o năpârlire. Și care se transformă în cuvintele care vin „din urmă” în sens temporal, nu spațial. Procesul de „abstractizare” a trupului, de transformare a lui în cuvânt este miracolul la care poezia lui se întoarce neîncetat. Este din ce în ce mai puțin trup în acest proces, și din ce în ce mai mult „măști râzând și plângând ale cuvintelor”. Ce se ascunde în spatele acestor măști? Trimiterea la râsu-plânsu este evidentă. „Gura cu statui” corespunde „pleoapei cu dinți, cu lacrima mânjită” din poemul amintit mai sus. Duce la ideea de consumare violentă, de ingurgitare de către monstrul final. Imaginarul este perfect coerent. Masca semnifică aici o împiedicare de acces să zic așa la cuvântul nud. Să fie necuvântul ceea ce se ascunde în spatele acestei măști?
Abia acum apare pentru prima oară în text ideea de cădere, dar în ce mod neașteptat: „Cad în noțiunea de genunchi”. Este în logica poeziei: de vreme ce corpul nu mai exista, se „topise” în abstractul literei, căderea nu se putea petrece decât în noțiunea de genunchi, nu în anatomicul component al rugăciunii. Și este extraordinară, poetic și metafizic vorbind, această rugăciune la care participă noțiunea de genunchi. Pentru că acum ne situăm în climaxul poemului: nu sunt multe imaginile singurătății mai puternice în lirica noastră. După îndepărtarea rapidă de oameni, sugerată în prima parte a poemului, această însingurare capătă dimensiuni de coșmar. O zeitate, un Moloh de piatră din pustiu îl înghite. Parcă auzi scrâșnetul măselelor – statui care-l devoră. Ca între pietre de moară. Este o imagine de gradul doi aici, nu „evaporarea” evanescentă în amintire a trupurilor-timp, din prima parte, este dispariția eului, ci „căderea” în abisul singurătății. Aș putea spune că antropogeneza de care aminteam în titlu este, de fapt, o apocalipsă, în care monstrul singurătății digeră până la ultima fibră ființa. „Simt” spune ghilotinat poetul. Este momentul viziunii. Apogeul. Recapitularea existenței: „Se arată întruchipările și apariția/ sferei. Nașterea, apogeul și moartea.//ca și cum eu aș fi fost ele”. Sciziunea este marcată: „eu” nu mai coincide cu trupul, cu viața, e o imitație un „ca și cum”, dar nu mai este nici nașterea, creșterea, moartea. Este doar închipuirea sferei, semn al Totului, al absolutului devorator. Pentru ca în poemul următor (succesiunile acestea nu sunt întâmplătoare, e un fel de contrapunct al unor idei, imagini, sintagme, repetiția e purtătoare de semnificație): Autoportret în a patra dimensiune, să precizeze: „ Fără sferă și fără romb, în ruine/fumegător îmi e chipul”. Și astfel facem trecerea la imaginea focului, a arderii, a consumării, a digerării. „Trupuri în flăcări” prevestesc această fumigație. „palid și trist, fumegând” (Semn 5) poetul a traversat această dimensiune „a patra”, poetică. Digerarea este simbolic marca transfigurării. Stomacul este un athanor, sediul focului interior, un loc de prefacere, un cuptor de ardere, de împlinire a Marii Opere. „A mânca înseamnă a integra. Din punct de vedere ontologic, înseamnă a integra totalitatea energiilor divine care, sub forma simbolului ierbii și al fructului – premise ale pâinii și vinului -, sunt hrana lui Adam în Cartea Facerii (I.29)2”. Foamea este dinamica existenței. „Foamea și-a făcut patul/în existența mea./Nu mă lăsați singur”. Foamea de ce? Foamea e golul, lipsa, yin care îl așteaptă pe yang. Vasul însă e spart, bolnav „de ferestre sparte”, „de zid dărâmat” (Elegia X) poetul nu mai are acces la dualitate, și prin aceasta singurătatea lui este absolută.
Nod 8 este, la fel, o compoziție despre teroarea singurătății. Începe enunțiativ și superlativ: „Mai singur sunt ca niciodată singur”. Aici trimiterea („n-am ramură cu umbră și n-am rădăcini”) la poemul Necuvintele este obligatorie. Sentențiozitatea tragică este și aici acută. Imaginea suprarealistă a singurătății atinge nivelul șocului existențial: butucul călăului pe care sunt tăiate gâturile păsărilor călătoare nu este o explicare, ci o teribilă imagine vizionară. „Sânge nezburat”, poetului nu-i rămâne decât strigătul, această reducție la primar a limbajului. Strigătul: „nu mă lăsați singur”, singurătate a corpului, adică a muririi sale. În încercarea disperată de a se salva, ca un înecat, poetul caută ajungerea la sens. Nod 8 este un poem despre sens. Despre minunea înțelegerii. A tăia gâtul elocinței este pentru poet un stadiu ultim, în care poezia sa se desparte de logica discursivă a limbajului liniar, al cuvintelor, pentru a accede într-o lume a sensurilor „pure”, necuvintele. Păsările cuvinte călătoare însângerează, jertfite, trupul butuc într-un ritual expiator de căutare a sensului. Trup – cuvânt – sens este triunghiul pe care se ridică harta poeticii nichitiene. „ah, păsărilor din văzduh! Atâta vreme cât/nu am să vă-nțeleg pe voi/vă voi iubi”. Urmează fraza inversă: când am să vă înțeleg, n-am să vă mai pot iubi. Nichita construiește adesea asemenea „silogisme” poetice, chiasmuri care blochează mișcarea lirică în punctul de intersecție al celor două enunțuri. Astfel reușește să suspende pentru o clipă („între a fi și a nu fi”, ca mai sus) mișcarea. Aici între a iubi și a înțelege. Este de observat firește aproape didactica suprapunere dintre cunoaștere și iubire cu situația din poetica blagiană din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…„căci eu iubesc și flori…”. Poetul nu poate avea simultaneitatea cunoașterii și a iubirii. Trebuie să opteze. Asta îi hotărăște însingurarea. Ca și strigătul de care vorbeam mai sus, și aici, lingvistic textul se închide și se recapitulează sever într-o exclamație: „Ah, păsări moarte”. Dacă acceptăm echivalența stabilită între păsări și cuvinte, impasul limbajului apare ca o evidență însângerată. Și, la fel ca în Căderea…, secvența se încheie prin reducția la țipăt: „Și voi striga/ cât strigă un butuc/în care s-a înfipt toporul…”
Imediat după Nod 8 urmează, în logica obscură în care sunt numerotate nodurile și semnele și despre care s-au scris interpretări diverse, Nod 10. Care este tot un dialog construit exclamativ, exortativ, despre singurătatea muririi în trup. „lasă-mă te rog să vin să mor la tine acasă” imploră vocea. Este, poate, unul dintre cele mai frumoase versuri din poezia română. Este un vers care marchează, după părerea mea, cel mai îndepărtat punct la care poate ajunge înstrăinarea. Un punct în care nici măcar moartea nu îți mai aparține. Este atât de intimă totuși (moartea este intimul însuși), încât interzice martorii. Orice altă prezență trebuie alungată. De ce „la tine acasă”? Poate pur și simplu pentru că „eu” nu mai are acasă. De ea s-a desprins înainte de toate. Este exact dialectica poetică numită de Nichita în textul teoretic citat la început: cuvântul sfâșie cuvântul, lăsând în urmă, în tenebre, dâra (cuvânt cheie n.m.) necuvintelor. Trebuie să ne situăm în siajul acestei dâre pentru a avea portanța poeziei din urmă a lui Nichita. Asta ne aruncă în tenebre, spune poetul, textele sale au o violență a imaginii care nu ține de o lipsă de articulare mentală, ci de un alt nivel al poeziei reflexive. Poemul nichitian nu reproduce destrămarea ființei la nivel de enunț, ci la nivelul structurii însăși a imaginarului poetic. De aceea semiotica lui trebuie căutată la alte nivele, unde, brusc, capătă coerență. Între înțelegere și iubire stă ridicată securea călăului. Sunt atâtea „tăieturi” ciudate în poemele necuvântate! De multe ori, ca într-un film, tocmai montajul imaginilor, de o noutate frapantă, furnizează sensul și, implicit, valoarea. Prim planul pe imaginea butucului însângerat sau a gurii cu statui transmite, holomeric, întreg sensul poemului. Și sunt, într-o lectură adecvată, autoportrete în mișcare.
Note
1 Giorgio Agamben, Timpul care rămâne, Un comentariu al „Epistolei către Romani”, ed. Tact, 2009;
2 Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, ed. II, Herald, 2019, p. 246; (unde paragraful despre stomac face parte din capitolul limpede numit Forja). Simbolistica Tradiției este plină de sugestii pentru astfel de texte obscurizate de o folosire necomună a limbajului, cum este poezia lui NS.