Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Apocalipsa după Shakespeare

Apocalipsa după Shakespeare

 

O comedie apocaliptică și contextul ei politic

 

Religia lui Shakespeare a rămas un mare mister. Catolic sau protestant, criptoateu sau teist practicant, Shakespeare continuă să își ascundă convingerile personale în pliurile unui text voit polisemic. Demonstrația noastră încearcă o ridicare de voal (apokálypsis), pornind tocmai de la felul în care divinul brit se folosește de tema apocalipsei, resuscitată la finele secolului al XVI-lea în lumea Reformei de amintirea că Luther prezisese sfârșitul lumii pentru anul 1600.
Dacă pe continent, războiul anti-otoman justifica din plin fiorul apocaliptic, furnizând imageria confruntării dintre Christ și Antichrist, pentru îndepărtata Anglie, sfârșitul lumii a fost mai mult o metaforă dintr-un discurs naționalist. În numele desprinderii de catolicism, protestantismul englez a făcut din Roma papală o continuă trimitere la Babilonul Apocalipsei1, iar din britanici, poporul ales să părăsească „cetatea” (a se citi, catolicismul) „pentru a nu fi părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei”2. Profețiile despre sfârșitul cetății eterne justificau printre anglicani și o demonizare a Papei, numit acum, după reforma lui Cranmer: „marele Antichrist din Roma”. Expresia concentrează poate cel mai bine toată paradigma apocaliptică pe care protestantismul englez și-a construit-o după definitiva despărțire de Roma, cu scopul declarat al unei regăsiri identitare. Expresia ajunge și pe scenă și în discursul public, ajutând la aducerea în mentalul colectiv a temei apocaliptice, numai bună de agitat spiritul naționalismului în Albion. Un exemplu este Discourse on Western Planting (1584)3, adresat Reginei Elizabeta I de un susținător al lui Walter Raleigh. Motivul „Antichristul din Roma” va ajunge până la Shakespeare, care îl disimulează în prima lui piesă, Julius Caesar (1599), acolo unde un personaj (Cassius) este pus să exclame, „decât un rege,/ mai bine demonul etern să-și aibă-n Roma sediu” (I, 2, 165-166).
Cel căruia i se datorează urcarea motivului pe scenă este celebrul militant protestant John Foxe, cu piesa lui, acum uitată, Christus triumphans (1556), piesă expresiv subintitulată de autor Comoedia apocalyptica. Scrisă în exilul de pe continent, piesa aceasta a fost folosită ca stindard ideologic de protestanții întorși din „exilul marianic”. O dovedește faptul că prima ei reprezentație este cerută în 1562 chiar de Laurence Humphrey, proaspăt președinte al influentului colegiu protestant din Oxford. Foxe dramatizează aici ecouri contemporane sub o metaforă apocaliptică, transformându-și piesa-parabolă într-un discurs militant. Dovadă este și reluarea temei în celebrul său martirilogiu protestant Actes and Monuments (1563), un text militant în care se spune explicit: „Biserica Romei este Babilonul de care se vorbește în Apocalipsă și papa este sursa tuturor erorilor și adevăratul Antichrist”4.
Să ne întoarcem însă la Comedia apocaliptică, acolo unde Satan este adus pe scenă din alegoriile medievale pentru a-i vorbi spectatorului protestant de Roma ca despre adevăratul sediu al lui Atichrist. După ce îl cheamă din al treilea Infern pe Pseudamnus (alias, Atichristul), Satan îi poruncește „Du-te în Babilon, unde vei asedia reședința Papei”5. Pentru protestantul de rând, care deja citea Noul Testament în engleza lui Tyndale, expresia trebuia să fie o străvezie trimitere la desfrânatul Babilon, „cetatea cea mare care are stăpânire peste împărații pământului” (Apoc., 17, 18), acolo unde, asemenea Romei, „împărații pământului au curvit cu ea și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei” (Apoc., 18, 3).

 

Antichristul și hoardele lui turcești

 

La tremurul apocaliptic al spectatorului elizabetan a contribuit din plin și astrologia. Nu întâmplător, toți polimații protestanți care au făcut predicții despre Sfârșitul Lumii, precum Caspar Bucha6, Sebastian Köstner7 ori David Herlitz8, au fost pe lângă astrologi respectabili și prolifici autori de calendare populare. Prin intermediul lor, arta cititului în stele a răspândind ideea lui Luther despre iminentul sfârșit al lumii. Idee criticată de Papa Leon X în bula de excomunicare, în care îl numește pe Luther un defetist și un avocat al turcilor. Prin intermediul acestei dispute și a mitului Jüngster Tag, turcii vor intra în literatura apocaliptică, expansiunea Imperiul Otoman în Europa fiind văzută ca împlinirea profeției despre hoardele lui Gog și Magog.
Semnele prevestitoare ale sfârșitului lumii sunt cât se poate de clare pentru bavarezul Köstner în calendarul lui pe anul 16009. În primul rând, a dispărut armonia divină din această lume a desfrâului, a războiului, a necredinței, dispariție care a lăsat în natură un gol repede umplut, ca într-un soi de vacui legis, de lucrarea haotică a Antichristului, cel care poate face să cadă până și stelele de pe firmament.
Într-un Tractatus Theologastronomistoricus (1596), David Herlitz, și el autor oficial de calendare pentru orașul Nürnberg, ține să-și convingă compatrioții cu calcule mileniste (era și profesor de matematică la Universitatea Greifswald din Pomerania) că în anul 1600 va fi cu siguranță sfârșitului lumii, când „va domni Tiranul în toată Europa”10 și „toate popoarele pământului vor plânge” – cum profețise Scriptura (Mt., 24, 30). Predicția lui Herlitz se folosește și ea de comparația dintre oștirile turcești și hoardele diavolești, dar mai ales de faptul că, privind la stele, conjuncția lor arată noi și ineluctabile catastrofe. Când astrologul lasă însă locul teologului, ușor citești printre rânduri ideile lui Luther, cel din Despre războiul împotriva turcilor (1528). Aici, pentru întâia oară, papa apare portretizat de comparația cu „servitorii diavolului”11, așa cum îi numește Luther pe turci. În paranteză fie spus, puțini știu că turcofobia lui Luther a fost alimentată și de cărticica unui autor transilvănean, Georgius Septemcastrensis, citat chiar și de Herlitz12 cu al său Libellus de moribus, condictionibus et nequicia Turcorum, republicat și prefațat de Luther însuși, în 1530. Cât despre piesa lui Foxe, Herlitz o putea cunoaște în ediția latină din 1590, apărută la Nürnberg.

 

Intră în scenă Pornopolis

 

Dovada că germanul Herlitz a citit atent operele englezului John Foxe este un catren apocaliptic preluat de Herlitz13 (fără vreo trimitere) după cartea a IV-a din Actes and Monuments (1576) a lui Foxe:
Fata movent stellaeque docent, aviumque volatus
Totius subito malleus orbis ero.
Roma diu titubans magnis erroribus acta
Decidet, et mundi desinet esse caput
(Sorții care mişcă stelele, păsările care zboară,
Totul învaţă că ciocanul lumii va cădea curând.
Roma îndelung șovăitoare mari erori va face
Și va fi sfârşitul celei ce este capul lumii – trad. aut.)14.
Rămânem în intertextul apocaliptic doar pentru a evidenția că și Foxe împrumută, de data aceasta din Luther, metafora care l-a obsedat, despre Antichristul ascuns sub mitra papală și răul pe care îl face el lumii creștine, care nu poate fi comparat decât cu cel făcut de hoardele de turci asupra creștinătății. Sub aparența unei Comedii apocaliptice, Foxe îmbrăcase deja discursul său partizan despre „dreapta credință”. În acest scop, el aduce pe scenă chiar orașul Roma, personificat ca un personaj cu nume mai mult decât sugestiv: Pornopolis, căruia i se opune ingenua Ecclesia, personaj în jurul căruia se ordonează toate trimiterile autorului la protestantismul englez. Acestei Ecclesia, mai multe personaje îi aduc obișnuitele acuze din anatemele papale, aceleași care au dus la „despărțirea dreptei credințe de Roma”: că este schismatică și, mai ales, anabaptistă. „Nu sunt anabaptistă – se apără personajul – sunt Biserica adevărată (orthodox Ecclesia)”. Moment în care Pornopolis intervine vindicativ: „Nu, nu tu ești Biserica… Eu sunt Biserica, mireasa lui Christos”15.
În viziunea lui Foxe, Pornopolis este simbolul „marii desfrânate”, orașul pe care „fiara” apocaliptică îl va lăsa „pustiu și gol” (cf. Apoc., 17, 16). Dincolo însă de terminologia apocaliptică, regăsim convingerea lui Luther și a lui Melanchton că sfârșitul lumii este aproape, fiind doar o problemă de ani până când cerurile se vor deschide și „calul alb” al Apocalipsei (19, 11) va conduce oștirile lui Christos.

 

Războiul civil din cer

 

În actul întâi din Julius Caezar, există un vers care așează întreg eșafodajul ideatic al piesei shakeaspeariene într-un complex de glose apocaliptice: „De ce moșnegii spun prostii și copiii profetizează (Why old men fool and children calculate)?”16. Vers care trimite, în opinia noastră, la celebrul verset apocaliptic din Faptele Apostolilor (2, 17): „În zilele de pe urmă (in novissimis diebus), zice Dumnezeu […], tinerii vor avea vedenii și bătrânii vor visa visuri”. În această răsturnare a ordinii firești, „change from their ordinance”, cum subliniază Shakespeare în versul imediat următor17, stă tot tiparul semnelor menite să anunțe iminenta venire a zilei de pe urmă. Aceste semne ale judecății (signa iudicii) au fost adunate din profeții și folosite ca argument de toată literatura apocaliptică. Ele sunt în număr de șapte în apocrifa Apocalipsa după Toma sau în număr de cincisprezece în popularul poem medieval atribuit Sfântului Beda: Despre cele cinsprezece semne de dinaintea Judecății de Apoi. Schematizând, cele mai importante semne ante iudicium ar fi: cutremurul de pământ (ca în Apoc., 16, 18), focul din cer, eclipsa solară, apariția spectrelor și, nu la urmă, revărsarea apelor. Sunt aceleași semne care apar și în textul lui Shakespeare, ca o dovadă în plus că piesa divinului brit viza sub aparența unui cuminte subiect istoric și un palier apocaliptic, centrat în jurul asemănării dintre Julius Caesar și Antichrist. Dar iată cum se concentrează semnele sfârșitului de lume în textul shakespearian, care numește toate aceste semne „solii ale spaimei (dreadful heralds)”: cutremurul de pământ (sway of earth), când „totul/ Se clatină ca trestia cea ușoară” (I, 3, 3-4); „ploaia de flăcări care cade din cer (tempest dropping fire)” (I, 3, 10); eclipsa de soare, când „la amiază țipă într-una cucuveaua nopții (bird of night)” (I, 3, 26-28); „spectrele umblând din loc în loc (gliding ghosts)” (I, 3, ); marea care „se umflă, fierbe, se zbate furioasă” (I, 3, 7). Sunt semne care, concluzionează Shakespeare, trimit direct la războiul Apocalipsei, anunțînd un „război civil în ceruri (civil strife in heaven)” (I, 3, 11).
De ce avea nevoie Shakespeare de tot acest context apocaliptic în piesa lui?
În principal, fiindcă piesa Julius Caesar a fost gândită din start ca un text polisemic, dincolo de obișnuita poveste cu personaje istorice, autorul disimulând un subversiv discurs ideologic, cu referire la prezent și la „tiranul din Roma”. Acest personaj apocaliptic dublează ca o umbră personajul istoric, pe Iulius Cezar, și este, dincolo de o variațiune pe tema puterii discreționare, o referire simbolică la autocratismul papal.

 

Pace, nu vorbe!

 

Să observăm mai întâi cum, spre deosebire de biograful Plutarh și de admirația lui pentru Cezar, Shakespeare face din marele împărat un „tiran” (I, 3, 107) și un infirm epileptic (I, 3, 3-4), „surd de-o ureche” (I, 2, 212), „un om atât de bicisnic/ În fruntea mândrei lumi” (I, 2, 132-133). Peiorativele se înscriu în tiparul discursului anti-papal și sunt menite să ilustreze o dată mai mult nevoia de emancipare anglicană de sub hegemonia Romei. Concept fluid și încă periculos în perioada elizabetană, antipapismul avea nevoie de ocultare în contextul acestei epoci paradoxale, caracterizată atât de persecuții anti-catolice, cât și de teama că iezuiții vor reinstaura catolicismul în regat. De altfel, „omorul e cuvântul zilei,/ O faptă la modă” (V, 5, 4-5) nu doar în piesă, dar și în contemporaneitatea lui Shakespeare, când excomunicarea reginei, reînnoită în 1588 de Papa Sixtus V, a fost însoţită de îndemnul de „a aresta, a suspenda sau preda într-o ţară catolică pe numitul uzurpator [Regina Elizabeta] şi pe oricare din complicii săi”18. Sentința Papei a dus în Anglia la promulgarea în 1593 a Legii împotriva recuzanților papistași, lege care vorbește cât se poate de clar de teama anglicanilor de asasinate, comploturi și rebeliuni organizate de catolicii din regat. Teama a fost atât de mare încât o nouă lege, dată în 1606, îi va obliga pe papistașii convertiți să renunțe prin jurământ la orice intenții criminale.
Shakespeare nu este adeptul atentatelor şi nici măcar al discursurilor belicoase. O dovedește chiar piesa Julius Caesar, în care autorul ține să îi pedepsească pe complotiști. În Anglia post-Reformă, metaforele lui apocaliptice sugerează, nu instigă. „Pace, nu vorbe” (V, 5, 7) este morala acestei piese care, dincolo de trimiterile apocaliptice, face din „căutarea păcii” (Mt., 5, 9) esenţa adevăratei credinţe.
Ceea ce mai rămâne de spus, ca o concluzie, este adeziunea lui Shakespeare de partea Reformei. Un cripto-protestant care s-a folosit de tema apocalipsei pentru a-și dovedi adeziunea la protestantismul Reginei, dar și la spiritul ei de toleranță, care îi vedea pe catolicii și protestanții englezi împreună, în sânul aceleiași biserici. Aceasta ar fi cheia în care trebuie citit acest enigmatic autor pe nume Shakespeare.

 

Note
1 Apoc., 17, 1.
2 cf. idem., 18, 4.
3 R Hakluyt, Discourse on Western Planting (1584), în ed. Cambridge, Wilson & son, 1877, p. 155.
4 J. Foxe, Actes and Monuments, I, 59.
5 J. Foxe, Christus triumphans, în ed. Thomas Comber, Londini, Impensis Rob. Clavel, 1672, p. 64.
6 v. G. Kreslin, Prognosticon Astrologicon, Oder Grosse Deutsche Practica Auff das Jar nach Erschaffung der Welt 5558, der Geburt Jesu Christi 1596 …, Magdeburg, Joh. Kollitz, 1596.
7 v. S. Köstner, Prognosticon astrologicum. Grosse Teutsche Practica Physica…, Nürnberg, V. Fuhrmann, 1599 [f.p.].
8 v. D. Herlitz, Tractatus Theologastronomistoricus. Von des Türckischen Reichs vntergange vnd endlicher zerstörung etliche conjecturen vnd vermutungen…,, Gryphißwald, Augustin Ferber, 1596.
9 S. Köstner, op. cit., [p. 8].
10 cf. D. Herlitz, Tractatus Theologastronomistoricus. Von des Türckischen Reichs vntergange vnd endlicher zerstörung etliche conjecturen vnd vermutungen, aus der H. Schrifft, Sternkunst, vnd den Historien genommen…, Gryphißwald, Augustin Ferber, 1496, [p. 24].
11 „[Der Türke] ist Gottes Rute und des Teufels Diener, das hat keinen Zweifel” – M. Luther, Vom Kriege wider die Türken (1528), în Werke, 30 Bd., 2 Abt., p. 116.
12 v. D. Herlitz, op. cit., [p. 21].
13 idem, .[p. 104].
14 Frgm. din Scrisoarea Împăratului Friedrich II al Sfântului Imperiu Roman către Papa Innocent IV, în J. Foxe, Actes and Monuments, IV, 344.
15 J. Foxe, Christus triumphans, în ed. cit., p. 86.
16 W. Shakespeare, Julius Caesar, I, 3, 69.
17 idem, I, 3, 70.
18 A Declaration of the Sentence and deposition of Elizabeth, the vsurper and pretensed Quene of Englande, [Antwerp: A. Conincx, 1588], p. 1.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg