Socrate
S-a născut la Athena în anul 469 î.Ch., într-o famile modestă iar unele izvoare spun că ar fi fost sculptor, aidoma tatălui său. Informaţiile asupra vieţii şi morţii sale sunt abundente şi le găsim, în special, în Apologia lui Socrate, Phaidon, Criton sau Memorabilele lui Xenofon. Nu vom insista mai mult asupra acestor aspecte ele fiind deja de notorietate. Vom încerca, în schimb, să sintetizăm unele aspecte, mai importante, ale gîndirii sale.
Va părea aproape o impietate dacă vom afirma că, din punct de vedere al cercetării procesului cunoaşterii Socrate nu este departe de cercetările pe care le-au intreprins sofiştii în această problemă. Sigur, rezultatul cercetărilor sale vor fi cu totul altele, fie şi dacă vom arăta că, atîta vreme cît sofiştii vorbeau de construcţia nominală a procesului gîndirii, Socrate credea într-o existenţă ferm conturată a conceptelor generale, preexistentă, exemplul sclavului analfabet al lui Menon care dezvoltă o teorie geometrică, în urma întrebărilor meşteşugite puse de filosof, fiind revelatoare.
Originalitatea gîndirii lui Socrate stă şi în definirea unei metode de cercetare care este o noutate pentru modalitatea greacă de interogare şi se va chema de la el încolo maieutică sau tehnică a moşitului, procedeu pe care filosoful susţine că l-ar fi preluat de la mama sa care era moaşă. În opinia sa, filosofia se aseamănă cu această îndeletnicire, numai că filosoful va aduce pe lume concepte pe care le va „moşi” din cercetarea lucrurilor (pragmata) şi va avea drept scop cunoaşterea adevărului.
Punerea in ecuaţie a conceptului este strîns legată de această noţiune de adevăr (aletheia) care va deveni esenţială pentru structurarea modalităţii greceşti de filosofare. Adevărul este văzut în relaţie cu existenţă lucrului şi nu ca lucru brut, care nu este decît o fiinţare subzistentă. Esenţa lucrului este adevărul, iar ştiinţa este acea îndeletnicire care se ocupă cu definirea conceptelor pentru ca adevărul să poată fi adus la lumină prin intermediul raţiunii.
Diferenţa faţă de sofişti cu care, repetăm, Socrate are în comun interesul pentru definirea procesului cunoaşterii, este aceea că, atîta timp cît sofiştii preluau conceptul aşa cum îl găseau în uzanţa limbii, prin urmare în limbajul popular, comun, filosoful athenian îl reconstruieşte printr-o schelărie logică, raţională, care să-i permită mai apoi să redea o unitate logică a lucrului supus analizei.
Mai mult, spre deosebire de sofişti care foloseau elocinţa ca tehnică de a-şi domina şi convinge adversarul, Socrate iniţiază aşa-numita ironie (eironeia) care nu este altceva decît punerea în dificultate a interlocutorului prin punerea de întrebări care să ducă la răspunsuri contradictorii, într-un soi de procedură pe care Aristotel o va numi inductivă.
Dincolo de combinarea celor două metode, respectiv ironia şi maieutica, noutatea extremă şi de fond a gîndirii lui Socrate constă în a muta definitiv cîmpul cercetării filosofice de la exterior (vechea filosofie physicalistă) spre interior, spre acel gnoti seauton, cunoaştre-te pe tine însuţi, care, alături de „ştiu că nu ştiu nimic” vor sta la baza filosofiei moderne odată preluate şi decantate în gîndirea lui Descartes.
De aici, ca un fapt firesc, apare nevoia de generalizare în sensul de a căuta ce este comun, deci general, pentru gîndirea omenească. Acel ceva este cel mai adevărat şi nu este altceva decît conceptul. Pornind de aici îşi face loc pentru prima oară pe firmamentul spiritualităţii greceşti filosofia înţeleasă ca ştiinţă a generalului.
Desigur, nu vom şti niciodată cît va fi aparţinut lui Socrate şi cît lui Platon sau altora1 din teoria ideilor, în ciuda faptului că în Menon sau chiar în Phaidon apare aproape cu claritate originea (în sensul unui sistem definit) socratică a acestei teorii.
Pe de alta parte, ca o noutate izbitoare în domeniul gîndirii greceşti, se află preocuparea socratică pentru moralitate, pentru etică. Pentru prima dată, cum spunea Cicero, filosofia coboară din cer, în ciuda preocupărilor constante ale ale aşa-zişilor Înţelepţi (sophoi) pentru această problemă.
Chiar dacă sofiştii erau deja „profesori de virtute(arete)” aşa cum ne arată Platon în Protagoras2, Socrate priveşte virtutea în sensul expertizei, deci a ştiinţei, pentru prima oară în gîndirea vechilor greci filosofia constituindu-se ca morală.
Sigur că este cel puţin ciudat să vedem cum în dialogurile de tinereţe Socrate apare în exclusivitate ca un „moralist” preocupîndu-se aproape în exclusivitate de problema binelui şi a răului, a curajului, a înţelepciunii, iar mai apoi, în dialogurile din perioada de mijloc, devenind metafizician, logician, epistemolog, filosof al artei, al imbajului sau al religiei.
Cert este că personjul Socrate aşa cum apare în opera lui Platon se desprinde ca fiind cea mai compexă personalitate a filosofiei greceşti, însă partajarea între gîndirea socratică ( exprimată exclusiv oral) şi cea platonică la care facem mereu trimitere este extrem de greu de realizat.
Ne vom feri aici de a relua şi „repovesti” dialogurile platoniciene care fac trimitere la viaţa şi gîndirea lui Socrate începînd cu Apologia şi terminînd cu Phaidon. Am remarcat că majorilatea istoriilor filosofiei nu fac altceva decît să repovestească, schematizat sau nu, aceste dialoguri. Nu vedem utilitatea unei asemenea intreprinderi chiar dacă ne vom rezuma la puţinele rînduri pe care le-am dedicat acestui simbol nemuritor al antichităţii greceşti.
Altfel, analiza mai amănunţită a operei socratice, dusă la desăvîrşire de către elevul său Platon o vom face în rîndurile care urmează.
2. Platon
S-a născut la Athena, în anul celei de a 87 olimpiade3, ca fiu al lui Ariston şi al Perictionei sau Potonei care-şi trăgea obîrşia din Solon. Aristocles, cunoscut sub numele de Platon, era a şasea generaţie de la Solon.
A învăţat în şcoala lui Dioysos, iar gimnastica a deprins-o de la Ariston din Argos de la care a şi primit numele de Platon, datorită pieptului său lat, după cum spun unii, alţii speculînd că Platon ar fi însemnat „frunte lată”.
În tinereţea sa s-a ocupat cu pictura şi a compus versuri, ditirambi şi, mai apoi, poeme lirice şi tragedii.
„După cum arată Alexandros, invocînd pe Heracleitos ca izvor, în cartea sa Succesiunile filosofilor, la început obişnuia să ţină lecţiile de filosofie în Academie şi după aceea în grădina de la Colonos. Mai tîrziu, fiind gata să se prezinte la concurs cu o tragedie, ascultînd pe Socrate vorbind în faţa teatrului lui Dionysos, îşi sorti poemele sale flăcărilor, cu cuvintele:

Hai, căci Platon de tine nevoie are, Hefaistos

Din momentul acela, avînd vîrsta de douăzeci de ani, se spune, el deveni elevul lui Socrate. După moartea acestuia, trecu la Cratylos heracliteanul, şi la Hermogenes, care profesa filosofia lui Paremenide. […] Ela a îmbinat doctrinele lui Heraclit, ale pitagoricienilor şi ale lui Socrate. Cu privire la lucrurile sensibile, el este de acord cu Heraclit; în doctrina realităţilor inteligibile cu Pitagora, iar în filosofia politică cu Socrate.”4
Dincolo însă de toate aceste scurte precizări biografice, începînd cu Platon putem vorbi de filosofie ca ştiinţă bine determinată. Dar pentru a putea aborda gîndirea filosofică platoniciană va fi necesar să trecem în revistă cîteva dintre condiţiile sine qua non care au făcut posibilă apariţia acestei gîndiri care va domina Europa, prin mezalianţa sa cu creştinismul, pînă în secolul al XIII-lea, în ciuda faptului că structura mentală a europeanului modern precum şi modalitatea lui specifică de raportare la lume va fi cea aristoteliciană, recuperată tîrziu de către scolastici din cultura arabă.
Gîndirea platoniciană îşi va face loc în structura gîndirii europene prin numita mezalianţă cu creştinismul care va începe odată cu neoplatonicii, dar nu va marca hotărîtor destinul spiritual al Europei apusene în sensul dobîndirii unei matrici spirituale constitutive, aşa cum se va întimpla cu gîndirea aristotelică. Există în gîndirea europeană o mobilitate şi o predispoziţie spre reevaluare care este total străină platonismului, un lanţ al afirmaţiilor şi negaţiilor despre care ne vorbea Hegel şi care explică sensul devenirii şi al raportării ştiinţifice la lume pe care imobilitatea eleată a platonismului nu o poate integra. De aceea, afirmaţia noastră cum că sofiştii sunt adevăraţii precursori ai spiritului european modern nu este una hazardată şi întîmplătoare.
Cu toate acestea, rolul lui Platon în structurarea filosofiei ca ştiinţă este unul definitoriu, întrucît nu putem vorbi de gîndire structurată filosofic nici în scrierile presocraticilor şi nici în discursurile sofistice – dealtfel meritorii – şi nici măcar în primele încercări şi determinări socratice.
Abia odată cu Platon filosofia începe să îşi definească uneltele, dar şi aria de exprimare, apărînd liniile mari ale dezvoltărilor ulterioare, începînd cu logica, metafizica, filosofia social-politică, estetica şi în general toate ramurile filosofiei care ulterior vor cunoaşte o individualizare şi frecventare explozive.
Vom alege să începem analiza gîndirii platoniciene începînd cu gîndirea socială şi politică pentru a putea delimita, dintr-un început, statuarea gînditorului athenian în contextul general al curentelor de idei şi circumstanţelor istorice dominante ale timpului său.
Gîndirea socio-politică platoniciană are ca sursă şi model istoric, fără îndoială, ideea lacedemoniană de stat5. Aici, avem de a face cu o îmbinare a circumstanţelor istorice ale epocii şi mitul „perfecţiunii lacedemoniene” pe care nu îl vom lua şi reexamina şi noi din Viaţa lui Lycurg al lui Plutarh6, aşa cum pertinent o face Bertrand Russel.
Este interesant, dar în acelaşi timp edificator pentru gîndirea platoniciană, de remarcat faptul că modelul Spartei ca „stat ideal” implică nu numai o anumită viziune întoarasă spre trecut a filosofului Academiei dar şi o anumită imobilitate ce ţine de ideea permanenţei (eleate) ce va structura pe vertical întreaga sa gîndire.
Spre deosebire de sofişti, în marea lor majoritate cu o obîrşie comună dar care vizau progresul cu riscul asumat al negării valorilor statuate, nobilul Platon va opta pentru valorile tradiţiei atît în ceea ce priveşte constructul socio-politic cît şi pe cel ideatic.
Nu putem spune că filosofia platoniciană marchează o revoluţie totală a gîndirii elene, cît mai degrabă o uriaşă sinteză şi o fină interpretare a unui material vast dar preexistent. Metafizica lui Platon, nouă prin abordare, nu face decît să pună în valoare atît latura parmenidiana cît şi pe cea heraclitiană a gîndirii arhaice, constituind-o într-un tot din care nu va lipsi nici latura mistică, orfico-pitagoreică.
Ar fi, poate, peste mînă să începem aici a analiza în paralel structura statului lacedemonian, cunoscută mai ales din scrierile lui Plutarh, cu statul ideal pe care încearcă să îl edifice Platon. Ceea ce este interesant pentru noi nu ţine de domeniul utopiei dezvoltate in Republica sau de constructul socio-juridic din Legile, ci mentalitatea gînditorului, orientarea lui spre trecut, spre valorile morale „vechi şi bune”(aristocrate), spre stabilitate în sensul permanentei, spre ousia, în sensul esenţei.
Poate că de aici, în linii mari, putem vorbi de încercarea lui Platon de a fundamenta o metafizica care să aibă la bază ideea de stabilitate şi permanenţă întrupată în formă sau idee. Tot de aici se naşte paralelitatea care se construieşte între idee şi determinarea sa supremă, Binele, şi Filosof ca şi conducător al cetăţii, singurul posesor al formei(idia)) şi Binelui(agathos).
Sigur că această comparatie nu este lipsită de posibilităţi speculative iar o dezvoltare a acestui paralelism ar putea fi obiectul unui studiu mai amplu, însă intentia noastră din acest moment este cu toul alta.
John Burnet în Early Greek Philosophy (CLIII) lansează pentru prima oară ipoteza după care teoria ideilor era deja bine cunoscută încă înainte de Socrate, fiind un lucru comun în cercurile pitagoreice. Deşi respinsă aproape unanim cu argumentul futil că ar exista o teorie a ideilor „mai primitivă”, de origine socratică şi o alta platoniciană, elaborată şi chiar diferită de cea dintîi, pe care o cunoaştem atît de bine din Republica, această teză merită, credem noi, luată pe mai departe în considerare. Aşa stînd lucrurile, este clar, spun ei, că originea acestei concepţii este la Socrate, preluat şi îmbunătăţit consistent de către Platon.
Şi totuşi, lucrurile s-ar putea să nu stea chiar atît de simplu avînd în vedere preocupările cunoscute ale pitagoreicilor pentru formă şi pentru exprimarea ei abstractă prin număr, pentru politică şi structura unui stat ideal dominat de „mînuitorii înţelepciunii”.
Este un lucru bine cunoscut că termenii de eide şi ideai apar încă în textele pitagoreicilor, iar concluzia lui Burnet după care aceste noţiuni sînt bine definite şi în uzul gîndirii preplatonice ni se pare mai mult decît judicioasă.
Altfel pusă problema, este foarte probabil ca aceste concepte să fi fost într-adevăr de origine presocratică atîta vreme cît elemente certe ale gîndirii eleate sau heraclitice sau diferite idei orfico-pitagoreice se regăseasc în unele dialoguri platoniciene, opinia noastră fermă fiind aceea că Paton a fost creuzetul în care s-a topit întreaga gîndire arhaică pentru ca să nască apoi sublima metafizică grecească.
Nu altfel stau lucrurile cu metoda dialectică despre care marea majoritate a cercetătorilor, de la Hegel la Heidegger, o atribuie cu dărnicie şefului Academiei.
Că lucrurile, din nou, nu stau tocmai aşa vom încerca să lămurim, pe scurt, în cele ce urmează.

Note
1     Există opinii bine susţinute, cu care suntem, în mare parte de acord, precum cea a lui John Burnet,(vidi infra) după care teoria ideilor nu ar reprezenta o teorie absolut nouă în gîndirea grecească, ea fiind bine cunoscută şi larg dezvoltată în doctrina pitagoreică.
2     Platon, Protagoras, 319 b 3 – 319 d7
3     Aprox., 429 ÎCh.
4     Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Bucureşti, 1963, p. 204.
5     Vidi, Bertrand Russel, Istoria filosofiei occidentale, vol. I, pp. 113-126, trad. rom., Bucureşti, 2005
6     Pentru a putea urmări interesanta paralela pe care o trasează Bertrand Russel între statul lacedemonian şi utopia politică platoniciană ,vidi, B. Russel. Op. cit., loc. cit.