Petru Istrate
Ecouri lirice / Lyrical Echoes
Iași, Editura Pim, 2019

 

 

Din când în când, trăim și în lumea poeziei. Am putea spune că este ușor, sau greu, dacă i-am ști lumea. Sau lumile. Așa cum și noi suntem de la începutul lumii, și poezia este. Sigur că poezia credem că aparține lumii noastre, dar la fel de sigur este că ea (poezia) își are lumea ei. Așa cum omul (iudeo-creștin) ține de Dumnezeu, tot așa și poezia își are zeul ei. Când poezia coboară în om, atunci dă seamă și de ființă, și de ființare, și de Dumnezeul omului. Firesc, și de sine.
Nu știu câtă poezie (texte) se scrie (scriu), nu știu câtă se citește (puțină), dar știu că de cumpărat nu se cumpără (vinde) decât insignifiant. Uităm (încet, dat total) până și Zeul care este încă de dinainte de început. Se pare că nu mai avem decât griji cotidiene, zei cotidieni și devenim oameni statistici. Uităm, dar nu putem de tot, viața și moartea. Bucuria.
Citind poezie, ne dăm seama că se poate scrie și citi pe mai multe planuri, în mai multe modele, modalități. Cel mai comun plan este cel ontic, cotidian. Dar, ca poezie, ar trebui, trebuie, să implice și planul limbii/ limbajului (al textului) și, mai apoi, pe cel divin. Nu neapărat religios, dar cu trimitere la origini, la început. Fiecare plan dă un anume înțeles, ultimul însă îi dă profunzime. Profunzimea poeziei este întotdeauna mistică.
Gândurile de mai sus mi-au fost prilejuite (și) de volumul lui Petru Istrate, Ecouri lirice / Lyrical Echoes (Editura Pim, Iași, 2019, ediție bilingvă română engleză, traducerea în limba engleză îi aparține Elenei Țăpean). (N-am înțeles de ce editorul nu a pus numele traducătoarei pe pagina trei, nu, cum e în carte, pe patru. Ilustrațiile, reproduceri după câteva tablouri, pe lângă faptul că nu precizează autorul și titlul lucrării, nu contribuie cu nimic la „frumuseţea” cărții.)
„Orice ți-aș spune, totul s-a spus mai demult/ Și-n oricâte ape mereu același tumult/ Oricâte stele în înălțime, mereu, vai, mereu aceeași vană lucire/ Și-oricât, ah, oricât aș voi eu, mereu aceeași banală iubire/ Mereu leit-motivul naturii, o blondă, o brună, cu ochii cât ușile/ șurii/ Un surâs pur, sau care credem noi că este,/ apoi aceeași eternă poveste” (Orice, p. 19). Nu poți ieși din onticul uman (poate, mai corect spus, ființare), nu poți fi fără limbă/ limbaj, nu poți fi fără divin (Dumnezeu, oricum s-ar numi el). Întâi, Zeul ajunge la om, apoi toate celelalte. Urcarea. Personanța. Când ești în ontic, în realul cotidian, statistic, toate sunt la fel. Și, prin text, ți se pare că urci. Nu. Limba, care este casa ființei, și Zeul, care este începutul, coboară.
Dacă totul „s-a spus mai demult”, atunci de ce mai spun, de ce mai trăim? (Întrebare retorică). Poezia, care este de la începutul lumii, nu coboară în statistic. Nici măcar în statisticul poeziei. Dar dacă s-a mai spus, suntem în real, ontic, în brațele, nurii, ochii, grădina (ca să nu zic patul) iubitei. Omenesc. În statistic. Anonimi. Pălmași. Pălmași la o moarte statistică.
Mai apoi, metodologic doar (căci toate sunt împreună), vine textul. Limba. Textul. Cum scrii? Cum te joci în/ cu el? Informezi, comunici sau ești în comuniune? Pentru poet, s-ar putea ca aceasta (casa ființei) să fie mântuirea: „când anii mei se for sfârși cu-ncetul/ va ma trăi în mine, doar poetul!” (Cobor în vremuri, p. 47)
„De-ar fi o mie să citească, cuvântul meu:/ e pentru tine/ tot n-ar putea să înțeleagă, aceste zvonuri cristaline”. „Tine” înseamnă aici, așa citesc acum: iubita, limba, zeul. Din ontic, din real (cine știe cum îl înțelege fiecare) privind, cuvântul este o jertfă. Una umană. Un autodafe. Prin jertfă, care acum este poezia, te unești cu elementele comosului, a multiuniversului. Mistic te unești. „E-un mistic foc în mine și-un dor de strofe vechi/ ca din psaltirea-ceea semnat-Alighieri/ e-un joc dantesc de vorbe ce-mi bântuie-n urechi/ de cum a nins în stradă paloarea primăverii/ eu stau întors spre mine zâmbind de visul mut/ ce-n noaptea de Aprilie de prima dată-ntreabă/ da-cam iubit tăcerea în iarna ce-a trecut/ și de-a căzut zăpadă pe frunza mea, silabă/ eu m-am întors spre tine cu zâmbetul pierdut/ cerșindu-ți în răspunsul ptivirilor, o spadă/ tu ai susținut privirea-mi senină, și-ai tăcut/ ș-atunci am înclinat cu capul a tăgadă…” (E-un mistic, p. 81). Deși Petru Istrate nu scrie câtuși de puțin o poezie așa-zis religioasă, ba chiar aproape deloc, am citat acest text pentru că, dacă vrei să citești și așa, vorbește, spune și despre divin, chiar dacă se (poate) face abstrtacție de conotațiile sale livrești.
Ori, pornim de la Geneză, ori de la Big Bang, începutul lumii (așa cum îl știm până acum) este mistic. Nimic religios în înțelesul dat de mine acestui cuvânt. Mi-e greu să găsesc un altul. Un alt înțeles. „Situația” mistică implică două persoane: a iubitei, a limbii și a zeului. Implică o „unire” a lor. O treime. Până la un anumit „nivel” al unirii, sau totală. Când citim un text (poezie sau proză) suntem puși (ne punem) în aceeași situație. Dar nu cu textul ca atre ne „unim”, ci cu înțelesul lui. Dacă nu are înțeles, textul nu este viu. Nu ființează. Nu este persoană. Sau, dacă vreți, Persoana. Când este Persoana, pentru scriitor, este Cartea. Adică (pentru mentalitatea și credința iudeo-creștină) mântuirea. Sfârșitul reîncarnărilor. Nirvana.
„Trebuie să plec, orice-aș face, trebuie să plec/ număr cuvintele, clipele cere mi-au mai rămas/ trebuie să plec/ plecăm în fiecare clipă, dintr-o clipă-n alta” (Trebuie să plec, p. 71). Cred că și așa se poate citi un volum de poezii, clipă după clipă, text după text. Cu precizarea că, textele, poeziile, pot fi citite cum vrea cititorul, nu neapărat una după alta, nu într-un timp limitat, nu doar o singură dată. Cititor fiind, așa am făcut și eu. Poaziile lui Petru Istrate nu m-au dus altundeva decât la poezie (pe care o mai poate cizela) și, mai ales, la gândul despre ea. Dacă ar fi să iau în seamă două dintre aporiile lui Zenon, nici Ahile n-ar mai ajunge broasca, nici săgeata n-ar mai ajunge în țintă. Asta referitor la „clipele” poetului. Din una în alta. Una după alta. Fără sfârșit. Așa, probabil, că este și poezia. Nu una după alta, ci identitate. Una trăită, acum și aici. Și altădată. Altădată acum și aici.
Nu vreau să judec, vreau, atâta cât pot, să înțeleg. Cititor fiind, nu filolog, nu critic literar, cred că volumul de poezii al lui Petru Istrate se înscrie, ca realizare, deasupra statisticului poetic. Că trece din ontic spre text, pe care, mai ades, îl are la îndemână. Dar nu-l respectă întotdeauna, așa cum s-ar cuveni, pentru ceea ce își propune.
O poezie care cere cel puți o a doua citire, cu o altă stare psihică și mentală a acestuia (cititorului). Nici cititorul, nici poezia nu rămân într-o anume stare. Înțeles. Nu cuvintele spun, iubirea spune (trebuie să fie, să fi fost, ca să nu mai fie), dar, mai ales, începutul lumii spune. Spune Începutul, care este lumea. Cosmosul. Cosmos după cosmos, început după început. De la miliarde de grade la gheață cosmică. O poezie fără ontic, fără texte, fără sfârșit. „Un sfârșit pur…”
„Un surâs pur, sau care credem noi că este,/ apoi aceeași eternă poveste.”
Așa cum zeul este în cer și în noi înșine, așa și poezia. Acum, prin acest volum, este și în casa lui Petru Istrate. „Pur”-ul nu este, „eterna poveste” nu este. Doar viața și moartea. Împreună. Așa ar trebui mers și cu poezia lui Petru Istrate.
Atunci, așa să mergem. Cu bucurie. „Sau care credem noi că este.”