Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici”, 2020

 

 

Premiul II
Secțiunea Roman

 

 

Captain Romania – un nume care nu spune nimic nimănui și nici nu trebuie. Și asta nu numai pentru că nimeni nu știe cine e, ci pentru că e aproape imposibil de aflat. Nici el nu are habar cine ar putea fi și dacă există cu adevărat în această ipostază. În ceea ce privește faptele propriu-zise, Captain Romania e unul dintre eroii necunoscuți ai țării: un justițiar social foarte special ale cărui fapte nu sunt recunoscute niciodată ca atare, pentru că au un ciclu extrem de atipic și greu de ghicit sau de intuit că măcar există. Acționează doar în timpul meciurilor de fotbal ale Naționalei României și la alte meciuri de fotbal cu tentă vădit naționalistă. Atunci și doar atunci își vopsește gros tricolorul pe față, își pune cagulă, se infiltrează printre bandele de huligani și atacă elementele sociale pe care le vrea dispărute. Poliția pune întotdeauna bătăile și vandalismul pe seama unor agresiuni colective între grupări și galerii rivale, dar măcelul adevărat vine întotdeauna de la unul și același om. Ajunge doar ca aglomerația de fani să treacă prin locul sau pe lângă persoanele care îl interesează ca să profite de ocazie și să își facă treaba. În timp ce huliganii normali se scuipă, se îmbrâncesc și se zgârie, el, pretinzând că e unul dintre ei, e de obicei cel care instigă, provoacă adevărata violență în punctul cheie, o antrenează, o regizează, o administrează și o duce la bun sfârșit. Apoi dispare încet și perfect natural. Vine și se retrage ca o maree înapoi în anonimat. A doua zi aproape că se dedublează înapoi în omul normal, banal, neinteresant și șters. Nimeni nu știe că a fost acolo, apare printre fani ca o explozie dogmatică a alegoriei lor, ca o viforniță triumfală născută din însuși măreția înfiorătoare a steagului și dispare printre ei, ca un nisip ce se spulberă fin și se retrage o dată cu vântul de seară. Vânează nu colectiv ci din și prin colectivitate. Colectivitatea ascunde acest monstru necesar și bine-venit, pe care îl protejează perfect și îi împrumută non-stop și necondiționat numele ei etern.
Molii de tip fermoar-sfidător și sfori surde erau notele informative despre el; babele speriate și superstițioase având tot timpul impresia că au văzut de fapt pripoane de întins rufe, pline de bulendre și de alte gioarse, trase în viteză, de-a lungul străzii, de cineva care alerga spre păpușile care au îmbătrânit și s-au umplut de praf cleios în cerdacele, în iatacurile și în budoarele ponosite și îmbâcsite din curțile interioare ale tărâțatelor case pline de mătreață cimentoasă, de zgură câinoasă și de alte dușmănii descuamate. Pâclos praf de oglindă (pulvis specularis) ce levita, fără direcție și fără o ponderabilitate clar însușită, pe vechea stradă ramolită și răpciugoasă, ca o răsuflare prelungă, scăpată apoi pe jos în căscat sub-provincial și în ohtat poeticesc clămpănit în atâtea și atâtea bătrâneți boțite.
„Nu putem… spune acuma precis ce s-a întâmplat atunci aici… tineretul ăsta nebun, cine îi mai știe pe ăștia ce fac” – era răspunsul dat organelor de constatare și de consternare, care ridicau înțelegător din sprâncene și dădeau emfatic din capul lor retoric plin de caschetă, în timp ce se gândeau deja sârguincioși pe unde (prin ce sertar, prin ce dosar perimat) să mai facă pierdute declarațiile acestea (sau ce-or fi fiind ele…) și așa rare, confuze și ambigue. Oricum, de la o vreme s-au obișnuit întrucâtva cu ele și le priveau ca pe niște integrame și rebusuri optzeciste, ridicol de complicate, în mod decisiv obositoare și, evident, chiar-chiar deranjante… Însemnări semi-copulative, vag afirmative, de care nimeni nu avea cu adevărat chef să se mai ocupe și pe care toată lumea le clasa cu precauție, de frică să nu mai apară iar Doamne-ferește! de undeva, cumva și să mai dea cine-mai-știe-cui noi dureri de cap, ori să complice rapoartele și să strice statisticile. Captain Romania era o șosetă venită din îndrăzneala greu de dovedit1 și încuibărită în avântări și în ațățări, pe care Poliția Română nu știa de unde să o apuce ca s-o spele și s-o pună la uscat; o șosetă pe care Poliția Română nu dorea să o miroasă, nici să recunoască că există pe undeva… că e mai bine așa.

***

Înainte să meargă mai departe la serviciu, Căpitanul rămânea să se mai plimbe cam 30-45 de minute, de obicei pe câmpuri, să admire cum culorile se întind înspre negru – ca să se închine lor pentru întâia și ultima oară în anul respectiv. Era modul lui de a nu refuza totuși provocarea la tortură a tresăririlor tardive, când nimic nu mai poate fi salvat și de a încerca să privească cum natura te ajunge din urmă, indiferent ce ai face… cum o dependență rea se înfiripă și adulmecă de peste tot.
Îngândurat era deja puțin spus în fața celei mai crunte schimbări la față, în fața desfigurării înfiorate de apropierea mierii negre. Umbrele i se adânceau în ochi și apoi scoteau de acolo tentacule ce se prelingeau ca șerpii în miezii acestei nopți inexplicabile, ivite ziua.
De departe, în străfund, se auzea chemarea desfundării ce vroia să înghită tot ce a mai rămas din smianul verii, aspirându-l parcă dinspre alte zări. (A)verile lui Octombrie erau deja acuzate și desecrate sub povara letargiilor și a săvârşirilor de tot felul, care îl aduc pe hornarul cel satanicesc și îl determină să înceapă a face pasta coborârii din cearcănele tale deja vizibil pietrificate și din ochii vineți ai fetelor sfâșietor de tragice cărora le-ai zis și le-ai promis că n-ai să le lași pentru nimic în lume.
Îndrăznelile de dimineață traforau în visele uitate, forțându-le să sângereze iar din ceea ce, practic, nu mai trebuiau să aibă în ele, iar din adresele greșite ale refuzurilor scălâmbăiate se scurgeau, crescând înapoi în gura hidoasă a vulcanului stins, ca stalactitele peste stalagmite, dinții lui Pluto – dinții nesocotinței… cioburi negre amenințătoare și totodată repercusiuni ultimative orbitându-și descumpănirea dezarmantă, departe, deși încă în jurul Soarelui, ca pe un procedeu de încercuire finală. Caracatița neagră venea și ea peste ape dezolate și peste poteci mâhnite, ca un păianjen pârâtor, după ce a mai rămas din risipirea în complicități a sinelui… după zgârciurile fostelor mândreți, ce nu mai pot constitui pentru nimic altceva – decât poate pentru ea – o pradă. Păianjenul acesta alergător nu poate fi demascat deoarece nu poartă niciodată mască, se hrănește întotdeauna în mod uzurpator-proteiform din candoarea momentelor inaugurale și apără înainte de toate disciplina morții. Vânează și dă constant târcoale, noaptea, cuibului moral, prin gesturi repertorizante și prin acte mimetice, deoarece el este urma profundă – cea care mai există și astăzi, încarnarea izbăvitoare și hain-redemptivă a tuturor sentimentelor violente de inferioritate, la un loc. A tuturor asimilărilor descalificante, a tuturor solidarităților cu rușinea părinților, a copiilor și a partenerului de viață, a interiorizării acelui tip aparte de excludere care „îți dă de înțeles…” și a supraexpunerilor la realități ultime.
Studenții de anul I terminau cu greu prima lună de facultate, iar multinaționala îi adulmeca deja. Nefericiții care absolviseră în vara ce-a trecut parcă pentru totdeauna, sau poate erau chiar deja la nedemnul masterat, dispăreau resemnați în surdina zilei translucid-mohorâte, în acvariul birourilor etajate în virtutea unei geometrii minimaliste perfect-elegante. Suferința secretă și risipirea finală înotau în lumina de asfalt a neoanelor, de la un etaj la altul al Turnului de Apă, în sus și în jos, la baie, la țigară, la cantină și înapoi la calculator – în esență, singurul obiect decupat cu adevărat și cu obsesivitate de către corporație din continuumul lumii, gura de branșare și de captare a marii mașinării, fracționată în mii de unități.

***

Coloanele negre de oțel ce susțineau atât de perfect clădirile pe la exterior păreau a veni direct din forțele implacabile ale categoriilor și induceau sentimentul ca ai trecut deja pragul înspre frânele teribile. Impostura – oricare ar mai fi fost ea, se transforma, la adapostul lor, în non-postură. O ultimă și singură citire de simboluri mai era permisă aici, iar viața trebuia acum „împrumutată”, la fel și timpul, demnitatea, comoditatea, necazul, lumina și aerul. Toate acestea erau supuse unor procese de ranforsare predicativă, pe nivele ierarhice, între două constante de curbare întru deformare sau întru integrare ireproşabilă: suplicație presantă și recalcitranță absolută.
Flori nefericite, mici și delicat-semi-sălbatice, aveau inconștiența să mai apară dezorientate pe câmpurile înstrăinării, atât de târziu în toamnă, pentru a hrăni, în regim de condimente discrete, satisfacția răutăcioasă a placentei răpunerilor lui Noiembrie, cu nesperate arome ale frăgezimii întinate. Peștii, steluțele și căluții de mare priveau și ei nostalgici, dincolo de geamul acvariului, abia-născândul condamnat – în timp ce era despuiat fără milă și măturat cu răceală aproape interstelară, așa firav cum era, de vânturile pieirii, înspre un cenușiu tot mai metalizat. Priveau cu ochi mari și neputincioși, tot mai bulbucați și deja lăsați și parcă stinși într-un fel de formol prematur de la atâta disperare, de la atâta descurajare și supunere în fața desconsiderării totale și a nemerniciei impersonale… fără abordare, leac, metodă sau scăpare reală… deoarece toate veneau de altundeva și serveau altceva, cu ferocitate. Priveau descumpăniți și inspirau cu lăcomie tristă bulele de oxigen de la pompa de aer a acvariului zis și „aer condiționat” – poate ultima ironie posibilă a tuturor condiționărilor… acolo, în locul unde se termina ultimul punct de suspensie al afirmațiilor, al gândurilor și al inițiativelor nemărturisite și niciodată puse cu adevărat în practică. Și tremurau icrele umanoide și tresăreau și se înfiorau la cea mai mică vibrație de nemulțumire a clienților, a colegilor sau a superiorilor. La orice părea a purta în el o viitoare constrângere acuzatoare. Și se strângeau unele într-altele, de teamă, de înfrigurare, de spaimă, de groaza neputinței, de… nu știau nici ele bine de ce… în pre-comă, în torpedoul2 aproape perfect mățărit al psihozei colective.

 

 

Note
1 În ambele sensuri: greu de învins / ucis prin luptă cinstită; greu de probat la tribunal.
2 Cuvânt folosit cu sensul de “salam gros preparat din carne tocată de porc și de vită, amestecată cu bucăți de slănină.” https://dexonline.ro/definitie/torpedo, consultat la data de 5 Noiembrie 2018 17 : 12 p.m.