În general vorbind, sculptura, bunăoară cea în metal, împreună cu zonele adiacente, asamblajul sau instalația, reprezintă domenii deopotrivă tradiționale şi moderne. Paradigma lucrului în volum rămâne aceeaşi, dar saltul tehnologic corespunzător prezentului invită la abordări altădată de ne­imaginat, în sensul că aşteptările, canoanele şi tipul de conştiință sunt, de la perioadă la perioadă, altele. În aceste condiții, interogațiile privitoare la reiterare şi originalitate îşi au un loc firesc în actul receptării.
Sculptura lui Sorin Purcaru este pe cât de particulară, pe atât de surprinzătoare. Contextul în care evoluează artistul este unul postmodern, întrucât acesta concepe lucrări inedite operând cu materiale, tehnici şi forme care țin, să spunem, de lexicul consacrat al sculpturii, niciodată însă în aceleaşi raporturi şi cu aceeaşi finalitate. Avem de-a face cu un sistem coerent de gândire vizuală, care îşi află baza în deplina stăpânire a mijloacelor de lucru, fapt com­plementar capacității de convertire a proprietăților fizico-chimice ale materialelor utilizate în posibilități de exprimare.
În munca artistului, interferențele dintre grafică, sculptură clasică şi sculptură în metal sunt consecințe directe ale unor subtile determinări reciproce. La nivel morfologic, schița bidimensională, realizată pe hârtie ori vizualizată mental, grație experienței acumulate, precede faza lucrului propriu-zis, aceea a confruntării tridimensionale cu materialele folosite.
Altfel spus, soluția finală transcende etapele prin care se ajunge la ea. Subliniem acest fapt, deoarece nu puțini artişti îşi creează piesele din aproape în aproape, pornind de la o idee de bază, dar lăsând materia să aleagă sau cel puțin să propună ce se va întâmpla pe parcurs cu respectivele lucrări.
Viziunea analitică pe care am semnalat-o la Sorin Purcaru nu anulează însă componentele care țin de sinteză. Întotdeauna, continuarea ori replica unui ornament de pe un fragment readymade în afara lui, se va constitui într-o provocare ori subiect de reflecție. Creativitatea presupune, printre altele, şi o distanțare relativă de argumentele logicii. De la caz la caz, regulile pot fi confirmate, infirmate ori impuse.
O privire de ansamblu, fie ea succintă, asupra corpusului de lucrări semnate de Sorin Purcaru, va revela dimensiunea eclectică a acestora, atribut care ține de voința artistică postmodernă, direcție semnalată anterior. Apropierea controlată de Giacometti şi de Paciurea, sub semnul simbiozei, este doar un posibil exemplu. Dacă excludem din ecuație familia de lucrări din care fac parte, spre exemplu, Omul care se plimbă sau Himera văzduhului putem vorbi, la modul teoretic, despre reflexe morfologice suprarealiste şi deziderate simbolice. Citatele vizuale, cu ghilimele de rigoare puse în mod corect şi la vedere, completează atmosfera compozită la care ne referim.
Structurilor filiforme ascendente, prelungite uneori prin nervuri, li se opun adeseori forme volumetrice compacte, orizontale sau oblice, care aduc în discurs raporturile dintre vectori şi materialitate, potențate prin amplele relații dintre plin şi gol. Linia este chemată să confere expresie ansamblelor, ale căror contururi presupun întretăieri de linii şi motive. Cezura dintre principalele linii de direcție capătă astfel putere.
Lucrările lui Sorin Purcaru sunt organizate, metaforic vorbind, centrifugal. Acestea determină un anumit spațiu vital, proporțional cu dimensiunile, fără a se constitui în repere agresive. Şi pentru că am ajuns în acest punct, este momentul să afirmăm faptul că respectivele lucrări rezistă magistral la subdimensionări şi supradimensionări, desigur prin reinterpretarea detaliilor, ornamentelor şi adaptarea tipului de şlefuire a suprafețelor în raport cu noile coordonate. Revenind, aerul din jur este pus iluzionistic în vibrație, iar lumina are un rol esențial în acest joc.
Am introdus în analiză ideea jocului deoarece componenta ludică este o altă direcție de dezvoltare a artistului, în creația căruia totul este benign. nicio urmă de dramatism ori de negativism; nicio trimitere spre zona întunericului, nici a transfigurării, în lucrările pe care le realizează. Nimic excepțional nu s-a produs şi nici nu este pe cale de a se întâmpla în ceea ce le priveşte.
La celălalt pol, fără a fi lipsite de valențe simbolice, lucrările biomorfice propuse de Sorin Purcaru îmbracă formele unui decorativism suveran. Ceea ce contează sunt îmbinările, combinările, texturile şi proprietățile materialului însuşi, organizat întotdeauna în structuri deschise din care prevalează plinul. Materialele participă în mod pasiv, dar cu rol important în economia generală a lucrărilor. Oțelul, inoxul, bronzul sau alama reprezintă texte vizuale în sine, cu atât mai mult cu cât pot fi reunite în aceleaşi piese. Funcțiile şi relațiile dintre acestea sunt stabilite însă de sculptor, în limitele faptului că fiecare tip de material are proprietăți estetice specifice.
Artistul marşează pe cartea structurilor organice, puse în slujba formelor antropomorfice, fără a insista însă pe anatomie. Personajele animaliere, prezente şi ele în creația artistului, aparțin regnului aviar sau al mamiferelor. Acestea sunt trecute de fiecare dată prin filtrul unor metamorfoze de sorginte suprarealistă.
Folosirea picioarelor ca socluri este o caracteristică a sculptorului, care eludează astfel elementele arhitecturale adiacente lucrărilor, refuzând fundalul zidurilor, siguranța nişelor şi axele de forță exterioare, în favoarea impunerii independenței lor. Autonomizarea limitelor formale conduce spre faptul că lucrările nu au unghiuri preferențiale de vizionare.
Ca observație, personajele lui Sorin Purcaru sunt reprezentate în mod recurent în ipostaze
sexuate, expresie a unui erotism fără conotații epicuriene. Mai mult, latura sexuală este literalmente construită cu ajutorul unor asamblaje readymade, ce aduc în discurs o componentă moderat umoristică, prezentă de altfel şi la alte niveluri.
Readymade-ul este o altă constantă a muncii artistice întreprinse de Sorin Purcaru. Fie că se constituie în citat, în cheie de lectură sau în element de semnalizare, acesta are funcții active în economia lucrărilor. Clopote, subansambluri mecanice ori chei, organizate uneori sub formă de aripi, devin, grație concepției generale, laitmotive ale unor serii de piese seducătoare prin rafinamentul execuției.
Artistul imprimă o deosebită coerență pieselor sale prin stilizarea optimă a elementelor distincte şi continuitatea dintre părțile real palpabile şi aparențele pur optice. Oglindirea, în tandem cu deformarea planurilor, reprezintă un efect de bază în munca sa. Dintr-o altă perspectivă, constatam că liniile şi suprafețele net delimitate cedează în fața celor difuze. Astfel de lucrări au o mare capacitate de integrare în spații exterioare naturale sau urbane, fiind ideale pentru proiecte ambientale încadrabile în direcția Site-Specific Art.
Sorin Purcaru este mai degrabă un artist vizual al confluențelor decât un sculptor clasic, dedicat vreunui stil anume sau mediu. Paradoxal, din creația sa transpar concepția unitară şi maniera originală. Un fapt deosebit de important este că artistul poate fi recunoscut prin creația sa dincolo de influențe, confluențe, apropieri voite şi distanțări precaute. Toate acestea reprezintă doar eventuali termeni interschimbabili ai unui mereu constant modus operandi.