Iustinian Gr. Zegreanu
Anotimpurile vieții
Cluj-Napoca, Ed. Avalon, 2018

 

 

Iustinian Gr. Zegreanu provine dint-o familie clujeană cu preocupări culturale, în speță literare, constante. Bunicul, Aurel Grigore Zegreanu, doctor în drept, a publicat câteva volume de versuri, după cum și tatăl, Octavian Gr. Zegreanu, doctor în drept și absolvent al Facultății de biologie, a fost un remarcabil poet. Doctor în științe medicale, Iustinian Gr. Zegreanu continuă tradiția familiei, aplecându-se constant asupra literaturii, nu ca hobby ci cu reală vocație. Astfel, începând cu 1998, a publicat nu mai puțin de opt volume de poezie, majoritatea, și proză. Ne vom opri în rândurile ce urmează asupra celui mai recent, Anotimpurile vieții, un consistent op liric structurat în cinci părți urmând etapele simbolice ale vieții: „Inocență”, „Iubire”, „Drumuri”, „Credință”, „Înțelepciune”.
Există o discreție ce marchează lirica lui Iustinian Gr. Zegreanu, poetul nu este un declamativ, nu caută să epateze prin retorică sau printr-o prezență zgomotoasă. Versurile lui trebuie citite în tihnă, la lumina discretă a unie veioze sau, mai degrabă, a unei lămpi, fie că vorbește despre condiția damnată a omului alungat din Paradis („Aripile mele zdrențuite/ Ascunse cu grijă sub piele”, Un înger pe pământ, p. 12), despre iubire ca permanentă căutare, ca dorință de împlinire („Stânjenit, mă apropii de tine,/ Ce aș putea face când plouă?”, Mă reîntorc la tine, p. 41), despre caducitatea omescului, a vremelnicului vieții („Timpul se ascute pe marginea tâmplei”, Trecerea timpului, p. 89) sau despre singurătate („Blocat de iarna din ființa mea/ Nu mai găsesc calea spre inimă”, Iarna din suflet, p. 92; „Dorul meu răstoarnă brazde undeva”, Pe drumuri lungi, p. 127). Există versuri de o accentuată melancolie, fără a fi apăsătoare („Pe mormântul tatei crește deja iarba/ În cimitirul tăcut al nimănui”, Amintirea tatălui, p. 138), după cum întâlnim și străfulgerări de o duritate de diamant („Ninge cu o încrâncenare omenească”, Ninge, p. 150).
Iustinian Gr. Zegreanu apelează la instrumentarul livresc, rod al unor lecturi bogate și, mai ales, fecunde, mișcându-se cu eleganță și rafinament între, de pildă, baladescul lui Horea Stanca („Poate, cândva, ai să îmi ieși în cale iar/ Și-atunci să te apropii încet, tăcută,/ Să nu-mi spui o vorbă, doar/ Strânge-mă în brațe încet și mă sărută”, Sărutul tău, p. 59) și „sonurile” psalmice ale lui Arghezi ( „Doamne, îmi pare rău/ Că nu m-ai ales pe mine să fiu al tău […] Tulburat de taine pământești/ M-am întrebat, adesea, cine ești?/ Îngenuncheat înaintea-ți cu frică și sfială/ Simt în suflet o mică îndoială”, Convorbire cu Dumnezeu, p. 116).
Mai puțin accentuată, dar nu de ignorat, este și „unda” de (au)toironie ce străbate din unele versuri („Nu sunt precum se spune, poate,/ Că sunt nimic din ce putea să fie,/ Nici un volum de proză, nici poezie,/ Că am cărți scrise doar pe jumătate” ș.a.m.d., Un fals elogiu, p. 26), dovada unui spirit critic detașat.
Anotimpurile vieții este un volum de maturitate ce consolidează direcțiile liricii lui Iustinian Gr. Zegreanu – un livresc asumat, o simplitate elaborată –, poet asupra căruia merită a stărui.