După 1990, trei tineri istorici literari, regretatul Mircea Cenușă, Ion Cristofor și Alexandru Ruja s-au dedicat cu pasiune cercetării vieții și operei lui Aron Cotruș. Alexandru Ruja, după ce a publicat câteva articole de contribuții biografice mai ales în revistele bănățene, ne-a dat, în 1992, o antologie reprezentativă din poeziile lui Aron Cotruș (2 ianuarie 1891, Hașag, Sibiu – 1 noiembrie 1961, La Mirada, California), în care sunt incluse pentru prima dată în România și creații poetice prin volumele publicate în exil (Poezii, vol. I-II, Editura de Vest, Timișoara, 1992). La această editură a publicat în 1996 monografia Aron Cotruș. Viața și opera, la origine teză de doctorat. A început ediția critică de Opere (în cadrul colecției „Scriitori români”), din care au apărut pentru prima dată acum două volume. Volumul Corespondență – consideră Alexandru Ruja – își avea locul în seria ediției critice. Cum aceasta are însă un ritm foarte lent de apariție s-a gândit să publice scrisorile trimise de poetul lui Horia într-un tom separat.
Scrisorile au fost adunate în urma unei minuțioase cercetări a arhivelor și a publicațiilor literare. Unele, așa cum se menționează în notele de istorie literară de la sfârșitul volumului, au mai fost publicate, cele mai multe sunt inedite. Sunt peste o sută de epistole de o mare diversitate tematică. Cele mai numeroase sunt scrisorile de larg interes istorico-literar, care ni-l prezintă pe Aron Cotruș interesat de relațiile culturale ale României cu țările în care a fost consilier de presă. Lui Gino Lupi (1892-1982), profesor italian de romanistică, îi trimite peste 40 de epistole, cu informații utile despre cultura și literatura română, de care romanistul italian se pasionează publicând studii și sinteze apreciate. Aron Cotruș îl îndeamnă la scrierea acestora (Gramatica română, Istoria literaturii române, Alecsandri, Eminescu etc.) și îi trimite cărțile de care are nevoie pentru documentare. Ajuns în Spania, îi mulțumește că i-a recomandat o țară cu un trecut istoric și cultural fascinant și continuă să-i expedieze și de aici cărți și reviste. Scrisorile arată că Gino Lupi a devenit peste ani unul din prietenii devotați ai poetului român, astfel că, la sfârșitul anului 1956, când face o vizită în România împreună cu soția sa, încearcă să intermedieze revenirea în țară a lui Aron Cotruș. Scrisoarea lui Aron Cotruș este nu numai un pamflet la adresa unor condeieri oportuniști, ci și o profesiune de credință: „Dragă Gino, sper că vor fi ajuns în mâinile tale rândurile prin care îți confirmam primirea scrisorii pe care mi-ai expediat-o la Madrid, după întoarcerea Doamnei Lupi din R.P.R. Răspunsul meu la propunerea lui Z. Stancu nu poate fi decât negativ. O eventuală întoarcere a mea în R.P.R. nu ar fi decât o monstruoasă batjocură la adresa părinților, moșilor, strămoșilor și răstrămoșilor mei, cari au trăit și sângerat de-a lungul veacurilor pe acele pământuri spurcate astăzi și jefuite de cotropitorii de la Răsărit. Nu sunt din rândurile acelora care se îmbulzesc să se îmbuibe din bunurile pământești ale patriei mele călcate în picioare și să trăiască la un nivel cu mult mai înalt ca mulțimile cele fără număr și nume ale neamului meu” (Scrisoare către Gino Lupi, Cleveland, 4 mai 1957). În scrisoarea următoare, indignarea pamfletară este mai accentuată: „Dragă Gino, te rog să nu te neliniștești: chiar dacă ar veni Mihail Sadoveanu în genunchi, în numele lui Hrușcian, i-aș întoarce spatele sau l-aș scuipa în obraz. Deși ne cunoaștem demult, îmi pare că mă cunoști prea puțin. Sau mă voi întoarce într-o Românie liberă, într-o Românie românească, sau nu mă voi întoarce decât pe potecile visului” (Scrisoare către Gino Lupi, Hot Springs, Artansas, la 30 august 1957).
Scrisorile către surorile și frații săi mărturisesc un puternic sentiment al înstrăinării, al desțărării, care l-a măcinat sufletește și ele au un alt echivalent în literatura epistolară românească decât celebra scrisoare a vlădicului martir Inochentiu Micu Klein, care în amarul exil de la Roma nădăjduia să se întoarcă în țară, în Blajul drag inimii sale, convins că numai în pământul patriei poate aștepta „obșteasca înviere.” Dragostea pentru cei rămași în țară, pentru frații și nepoții săi, exprimată în rânduri pline de afecțiune, alternează cu amara presimțire că va muri printre străini, că nu-i va fi dat să-i mai reîntâlnească în această lume: „M-am hotărât să rămân aici până ce mă voi întoarce în România, unde aș dori să-mi închid ochii pentru totdeauna” (Scrisoare către Silvia Cotruș-Boia, La Canada, California, 12 septembrie 1958). „Mi-e dor de locurile unde am copilărit, de Hașagul leagănului meu. De multe ori, în vis, rătăcesc pe câmpurile lui, ca odinioară când mă duceam să culeg fragi” (Ibid). „Dacă le vezi cumva pe Letitia și Otilia transmite-le toate urările mele de bine, dar nu le sfătui să-mi scrie. Cum nu vă mai pot face niciun bine, mi-e teamă să nu vă fac vreun rău. Spune-le că mi-e dor de ele și de voi toți, cum, poate, nu mi-a fost niciodată până acum, când îmi dau seama că nu ne vom mai vedea pe pământ” (Scrisoare către Romulus Cotruș, La Canada, California, 30 mai 1959). În dorul de cei dragi îi răsare icoana mamei, și duioasa recunoștință dă epistolei rezonanța unui poem în proză: „Mi-ai scris de buna și neuitata Mami, care s-a trudit pentru noi ca puține mame din lume. Și noi nu i-am prea dat prilej de bucurie cât a trăit. Mă gândesc foarte des la ea și-mi sângeră inima că n-am putut să-i dau în viață mai multe dovezi de iubire de fiu. Acum nu e zi să n-o pomenesc în fruntea rugăciunilor mele. Dumnezeu s-o odihnească în pace, în rândul drepților, iar pe noi să ne ierte pentru supărările ce i le-am adus în viață. Roagă-te, dragă Silvia, lui Dumnezeu, în fiecare seară, împreună cu copiii tăi, pentru buna și sfânta noastră mami!” (Scrisoare către Silvia Cotruș-Boiu, La Canada, California, la 28 iulie 1959).
Cele mai frumoase scrisori sunt scrisorile de dragoste către enigmatica actriță Doina Missir, din Elveția. Nu este nicio exagerare dacă vom asemui importanța biografică a acestor epistole cu târziu descoperita corespondență erotică a lui Eminescu într-un veritabil roman-epistolar Eminescu-Veronica Micle. Ele se pot citi și ca un pseudo-jurnal, îndepărtând prejudecata că Aron Cotruș a fost lipsit de criterii estetice, de opinii despre artă și poezie. Prețuirea pentru Eminescu la aniversarea septuagenară a căruia s-a trudit mai ales prin publicarea într-o nouă versiune a amplului poem omagial Eminescu, citarea unor versuri din poeții români și străini care ar sugera stările sale sufletești, părerile sale despre poezie, alcătuiesc un inedit tratat cotrușcian de estetică. Citită ca un jurnal intim, această corespondență este însă și un document sufletesc, schițând liniile de portret ale omului Cotruș, modest și generos, conștient de valoarea sa, dar lipsit de ambiția unor mari onoruri mondene. În singurătatea lui, măcinat de boală și de dorul țării, această târzie iubire vine ca un balsam întremător, discreția și delicatețea sentimentelor, dorința de ocrotire aproape paterne, cu impulsuri erotice juvenile, amintindu-ne de eroul lui Garabet Ibăileanu din romanul Adela: „Dragă Doina, azi noapte am încercat să-ți scriu câteva rânduri și n-am reușit, dar la ceea ce am avut în gând să-ți scriu, mi-ai răspuns în scrisoarea ta de la 25 ianuarie, primită azi. Parcă ai fi știut ce voiam să-ți scriu și mi-ai răspuns cu anticipație. Sunt cu tot sufletul alături de tine. Dacă Dumnezeu ne va permite să ne cunoaștem într-o bună zi, vei fi unica persoană care vei cunoaște anumite împrejurări și momente din viața mea, să zic așa ocultă… Deși am fost căsătorit, am trăit mereu singuratic sufletește. Singuratic în propria-mi casă, singuratic în mulțime…” (Scrisoare către Doina Missir, Long Beach, 3, la 28 ianuarie 1960). Scrisorile către Doina Missir, 16 la număr, au fost publicate în revista „Manuscriptum”, An XIII, 1982, nr. 1/46,
p. 104-118. În prezentarea introductivă, M. Copilu-Cheatră scria că deține peste o sută de scrisori adresate doinei Missir, pe care i-a spus lui Alexandru Ruja că le va publica într-un volum. Acest volum a apărut postum, prin grija doamnei Ana Copilu-Cheatră, văduva poetului (Vasile Copilu-Cheatră, Aron Cotruș în scrieri și documente, Ediție și prefață de Ion Buzași și Ion Mărgineanu, Editura Altip, Alba Iulia, 2001), și cap. 5, Pagini dintr-un roman erotic epistolar (p. 46-62), cuprinde tot 16 scrisori, așa că supoziția lui Alexandru Ruja este corectă: M. Copilu-Cheatră deținea doar cele 16 scrisori publicate dar știa că există în SUA scrisorile către Doina Missir. În mod normal – scrie Alexandru Ruja – și „acestea ar trebui aduse în țară, în original sau copii și donate Bibliotecii Academiei sau unei Biblioteci universitare. Iată un fragment din Scrisoarea Doinei Missir către Aron Cotruș, datată 2 noiembrie 1959: „Iubitul meu, citesc printre rândurile tale, un zbucium nou, o neliniște ce mă îngrijorează. Spune-mi sincer ce-ți apasă sufletul deja atât de rănit de soartă? Nu-ți dau sfaturi de mamă; te înșeli, îți dau sfaturi de femeie îndrăgostită de un supraom, pe care-l poartă în inimă și pe care îl admiră cum niciodată n-a admirat pe nimeni altul” (p. 390).
Semnalăm autorului ediției și alte câteva scrisori publicate în volumul Memoria exilului românesc. Scrisori din arhiva Chiriachița și Traian Popescu (Madrid), ediție alcătuită de Ion Cristofor și Maria Pal, Prefață de Ion Cristofor, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2002, în care la pag. 80-87 se publicau șase scrisori ale lui Aron Cotruș către Rosa del Conte, Margot Jaques, Don Iulian Pemntin, Traian Popescu, G. Racoviceanu și Pamfil Șeicaru.