Dezolare și alte proze, culegerea întocmită din operele poetului austriac Georg Trakl de către tânărul George State (Cluj Napoca) în anul 2021 la Editura Academiei Române, Centrul de Studii Transilvane, și tradusă admirabil de acesta, are o structură prin care traducătorul vrea să evidențieze genurile în care se înscriu creațiile poetului – poem în proză, proză, aforism –, poezia în vers liber fiind pusă deocamdată în paranteză. Astfel, cartea cuprinde cinci „poeme în proză”, patru „proze” și două „aforisme”. Volumul se încheie cu Traklale, o postfață semnată de George State, care este un fel de istorie bine documentată a traducerilor în limba română ale scrierilor lui Trakl. Traducerea urmează parțial primul tom al ediției germane Dichtungen und Briefe, întocmită de Walther Killy și Hans Szklenar (Salzburg: Otto Müller, 1969).

 

 

***

Textul pe care mi l-am propus să îl comentez aici se numește Dezolare, iar el face parte din secțiunea proză scurtă, a volumului Dezolare și alte proze, tradus de către George State.
Dezolare este o proză care, fiind trakliană, are specificul ei… În ce constă acest specific vom vedea în cele ce urmează.

 

 

(1). Proza este alcătuită din trei secțiuni, departajate prin numere chiar de către Trakl. Prima secțiune este un tablou natural. Scena surprinsă este aceea a unui lac:
„Norii se perindă peste sumbrele, străvechile vârfuri ale copacilor şi se oglindesc în apele albastru-verzui ale lacului, ce pare un hău. Şi neclintită se odihneşte, ca scufundată-ntr-o resemnare plină de jale, întinderea apei – zi de zi.”

În acest context natural, chiar din lac, sau din norii reflectați în lac, se ivește un castel:
„În mijlocul lacului tăcut, un castel răsare dintre nori, cu turnurile şi-acoperişurile ascuţite şi sparte.”

În momentul apariției sale, castelul pare să fie ireal, însă cele 14 fraze care îl descriu folosesc elemente concrete, reale, așa încât castelul dobândește realitate… Astfel, zidurile castelului sunt „negre”, pe ele „cresc buruieni”, curțile sunt „mohorâte”, porumbeii „par să se teamă de ceva, căci zboară agitaţi şi sfioşi spre fereastră”, „fântâna arteziană susură-ncetişor”, „prin coridoarele-nguste şi prăfuite ale castelului se stârneşte uneori un suflu-nfrigurat, apăsător”, „liliecii prind să fâlfâie înspăimântaţi” etc.
Totul este învins de timp, dar ni se sugerează că cineva a trăit aici, că o viață s-a petrecut printre zidurile azi înnegrite ale castelului:
„Încăperile sunt totuşi negre de praf! Înalte, şi goale, şi reci, şi pline de lucruri abandonate. Prin ferestrele oarbe vine câteodată un sclipăt mic, infim, pe care bezna îl înghite iarăşi. Trecutul a murit aici.”

Trecutul, care a fost viu, a murit aici… Castelul este părăsit…

 

 

(2). A doua secțiune a prozei Dezolare desfășoară trei secvențe. Prima este parcul real, ca secvență a realității –
„Ramurile copacilor se-nvălătucesc de-o mie de ori, întregul parc nefiind altceva decât o unică, gigantică vietate.
Şi sub bolta uriaşă de frunze apasă noaptea eternă. Şi tăcerea profundă! Şi aerul e-mbibat de aburii putregaiului!”

A doua secvență (a acestei a doua secțiuni a prozei) se constituie din amintirile, din memoria parcului:
„Uneori însă parcul se trezeşte din visele grele. Atunci îşi revarsă amintirile despre recile nopţi înstelate, despre locurile secrete ascunse-n adânc, unde iscodea sărutări febrile şi-mbrăţişări, despre nopţile de vară pline de fast incandescent şi măreţie, când luna, pe un fundal negru, nălucea imagini încâlcite, despre oamenii care, cu politeţe graţioasă, i se plimbau în cadenţă pe sub bolta de frunze, şoptindu-şi cuvinte dulci, nebuneşti, însoţite de zâmbete ce promiteau multe.”

Ce statut au amintirile parcului? Sunt elemente reale? Sunt imaginare, ireale? Pentru memoria parcului, care le-a trăit cândva, amintirile sunt reale. Însă pentru altcineva, pentru noi, cititorii, ele nu au realitate…

Și în fine, cea de a treia secvență a acestei a doua secțiuni a prozei este din nou parcul real, dar un parc mohorât, lipsit de freamătul vieții trecute:
„Iar apoi parcul se scufundă din nou în somnu-i de moarte.
Umbrele fagilor roşii şi ale brazilor se leagănă pe ape, şi-un murmur trist, apăsător vine din adâncurile lacului.
Lebede plutesc domol, imobile, rigide, prin şuvoaiele sclipitoare, îndreptîndu-şi în sus gâturile zvelte. Plutesc mai departe! Jur-împrejurul castelului abandonat! Zi de zi!
Crini palizi cresc la marginea lacului, chiar printre ierburile-n culori ţipătoare. Iar umbrele pe care le-aruncă în apă sunt încă mai palide.
Şi când acestea pier, vin altele din adâncuri. Şi-s precum mâinile mici, defuncte ale femeilor.
Peşti mari înoată curioşi în jurul florilor palide, cu ochii ficşi, sticloşi, plonjând iarăşi în adâncuri – fără zgomot!
Iar totul e impregnat de tăcerea părăsirii.”

 

 

(3). În cea de a treia secțiune a prozei Dezolare revine castelul și totodată intră în scenă un personaj – contele –, pe care îl aflăm „într-o încăpere dărăpănată din turn”. Contele aduce cu sine un timp trecut, în magia căruia trăiește, refuzând prezentul:
„Mai trage cu urechea doar la mica, trista melodie a sufletului său: trecutul!
Când se face seară, îşi aprinde lampa veche, acoperită de funingine şi citeşte-n tomuri voluminoase, îngălbenite despre măreţia şi splendoarea trecutului.
Citeşte cu inima-ncordată, răsunătoare, până când prezentul, căruia el nu-i aparţine, se scufundă. Iar umbrele trecutului se ridică – enorme. Şi trăieşte viaţa, superba viaţă a strămoşilor săi.”

Așadar, „prezentul, căruia el nu-i aparţine, se scufundă” și este înlocuit de gloria trecutului, de „Viaţa, superba viaţă a strămoşilor săi”, care devine pentru conte timpul său prezent sau marea realitate, din care trăiește acum.
Proza se încheie cu o scenă în care castelul contelui este surprins de furtună, ca o răzbunare a naturii/realității pe lumea apusă, reînviată de conte. Dar și această invazie a realității, a naturii, este în final învinsă și ea de „tăcerea părăsirii”:
„Îşi lipeşte faţa de geam şi priveşte afară în noapte. Şi-atunci totul îi apare enorm şi ca-n vis, fantomatic! Şi cumplit. Aude furtuna năvălind prin castel, de parcă voia să măture-afară, împrăştiind în văzduh, tot ce e mort.
Când însă imaginea confuză a nopţii se risipeşte ca o umbră redeşteptată – totul e din nou impregnat de tăcerea părăsirii.”

 

 

8 trăsături literare ale artei poetice trakliene

 

 

În încheierea acestei prezentări, voi pune în evidență trăsăturile sau caracteristicile artei poetice a prozei despre care vorbim.
(1). Citind proza Dezolare rămâi uimit de caracterul ei puternic descriptiv. Obiectul descris nu este însă lumea interioară, ci lumea exterioară – lacul și castelul. Iată spre pildă un fragment din descrierea lacului:
„Iar apoi parcul se scufundă din nou în somnu-i de moarte.
Umbrele fagilor roşii şi ale brazilor se leagănă pe ape, şi-un murmur trist, apăsător vine din adâncurile lacului.
Lebede plutesc domol, imobile, rigide, prin şuvoaiele sclipitoare, îndreptîndu-şi în sus gâturile zvelte. Plutesc mai departe! Jur-împrejurul castelului abandonat! Zi de zi!
Crini palizi cresc la marginea lacului, chiar printre ierburile-n culori ţipătoare. Iar umbrele pe care le-aruncă în apă sunt încă mai palide.
Şi când acestea pier, vin altele din adâncuri. Şi-s precum mâinile mici, defuncte ale femeilor.
Peşti mari înoată curioşi în jurul florilor palide, cu ochii ficşi, sticloşi, plonjând iarăşi în adâncuri – fără zgomot!
Iar totul e impregnat de tăcerea părăsirii.”

 

 

Proza Dezolare este, în cea mai mare parte a ei, o descriere, care se constituie dintr-o înșiruire de elemente – imagini, idei, motive, propoziții –, cu toate configurând o temă, o scenă, un tablou. Prin tehnica descrierii Trakl construiește oarecum minuțios scene naturale reale și real-imaginare. Tocmai din această pricină scenele prozei seamănă cu niște tablouri.
În ceea ce mă privește, fac distincție între o lume descrisă și compusă din elemente statice, așa cum este proza Dezolare, și lumea povestită (epică), a altor proze, care este de regulă o lume dinamică și dialectică, în sensul că un element, deci o idee, o imagine, o propoziție, un motiv, este determinat în plan logic de elemente anterioare și, la rândul său, determină elemente posterioare, succesive. Descriptivismul este static, eleat, iar epicul este alcătuit din elemente și dezvoltări cauzate și cauzale, deci este dialectic, heraclitean. Proza Dezolare este în mod dominant descriptivă.
Lumea acestei proze este fără stridențe, cu manifestări minimale: peisajul și lacul sunt tăcute, apa e neclintită, lumina soarelui ricoșează, curțile castelului sunt „mohorâte și-ntunecate”, „fântâna arteziană susură-ncetişor” etc. O lume cu flacără mică.

 

 

(2). Caracteristic și totodată esențial pentru acest discurs descriptiv este însă faptul că el are capacitatea sau forța de a transmite freamătul nesfârșit al eului, al duhului traklian.
Acest freamăt ne contaminează și seduce. Viziunea real-descriptivă a lui Trakl produce o tensiune existențială și afectivă, deci are rezonanță, iar eu, dacă sunt un cititor sensibil, intru în această rezonanță spirituală, când altcineva poate să rămână imun la stimulii tensionali, la stranietatea și mirajul transmis.
(3). Trakl nu scrie nici o proză de idei, nici de mari desfășurări epice, ci o proză căreia i-am putea spune existențial-expresionistă, în sensul că ea este producătoare de tensiune existențială și afectivă, prin atmosfera apăsătoare creată și prin tonalitatea oarecum gravă a discursului.
Așadar, pentru cititor, discursul traklian descriptiv funcționează ca un declanșator de tensiune existențială și afectivă (poetică?). Starea afectivă transmisă cititorului este coborâtoare, descensională, melancolic-existențială. Pulberea de aur a melancoliei acoperă totul.
(4). Scriitura trakliană este coerentă, subtilă, non-epică (non-narativă). Trakl developează în cuvinte, în limbaj, realul expresiv și creează prin imaginar o lume expresivă.
(5). Prin toate trăsăturile evidențiate până acum, și anume prin atmosfera liniștită și totodată tensionată (liniștea tulburătoare), prin tonalitatea melancolică și coborâtoare a discursului, prin tensiunea existențială, afectivă și poetică, proza Dezolare demonstrează că ea este mai mult un poem în proză, decât o piesă de proză.
(6). Faptul că proza Dezolare funcționează ca un poem în proză face ca ea să fie net superioară celorlalte trei proze scurte ale cărții Dezolare și alte proze, și anume Tărâmul visului, Din potirul de aur: Baraba și Din potirul de aur: Maria Magdalena, care sunt proze oarecum obișnuite.
(7). Singurul personaj al prozei-poem, contele, nu intră în scenă decât în partea a treia a discursului, deci aproape două treimi din textul Dezolare nu are personaj. Și cu toate acestea, tensiunea existențială și afectivă transmisă cititorului este aceeași de-a lungul întregului text. Ca dovadă că această tensiune rezultă din caracterul descriptiv al scenelor prezentate și din scenele înseși.
În același timp, simți că Trakl este personajul ascuns al poemului în proză și că stăpânul castelului, contele, este o întruchipare a eului poetic traklian.
(8). Și, ca să găsesc și un nod în papură la ploaia de superlative deschise sau subînțelese de mai sus, cred că sintagma „Iar apoi…”, din propoziția „Iar apoi parcul se scufundă din nou în somnu-i de moarte” (p. 39), este defectuoasă, ea putând fi înlocuită cu „Apoi…”. Aceeași sintagmă „iar apoi” este întâlnită și în proza Tărâmul visului (p. 26), iar ea cere aceeași corectură.

 

 

Georg Trakl, Dezolare

 

1
Nimic nu mai întrerupe tăcerea dezolării. Norii se perindă peste sumbrele, străvechile vârfuri ale copacilor şi se oglindesc în apele albastru-verzui ale lacului, ce pare un hău. Şi neclintită se odihneşte, ca scufundată-ntr-o resemnare plină de jale, întinderea apei – zi de zi.
În mijlocul lacului tăcut, un castel răsare dintre nori, cu turnurile şi-acoperişurile ascuţite şi sparte. Buruieni cresc pe zidurile negre, crăpate, iar lumina soarelui ricoşează de ferestrele oarbe, rotunde. În curţile mohorâte şi-ntunecate zboară de jur împrejur porumbeii, căutându-şi un ascunziş în găurile din pereţi.
Par să se teamă de ceva, căci zboară agitaţi şi sfioşi spre fereastră. Jos în curte, fântâna arteziană susură-ncetişor. Din când în când, porumbeii-nsetaţi beau din tipsia de bronz a fântânii.
Prin coridoarele-nguste şi prăfuite ale castelului se stârneşte uneori un suflu-nfrigurat, apăsător, încât liliecii prind să fâlfâie înspăimântaţi. Nimic altceva nu tulbură liniştea profundă.
Încăperile sânt totuşi negre de praf! Înalte, şi goale, şi reci, şi pline de lucruri abandonate. Prin ferestrele oarbe vine câteodată un sclipăt mic, infim, pe care bezna îl înghite iarăşi. Trecutul a murit aici.
Cândva, el a-ncremenit aici într-un trandafir unic, schimonosit. Vremea trece nepăsătoare pe lângă lipsa lui de existenţă.
Iar totul e impregnat de tăcerea părăsirii.

 

 

2
Nimeni nu se mai îndură să intre-n parc. Ramurile copacilor se-nvălătucesc de-o mie de ori, întregul parc nefiind altceva decât o unică, gigantică vietate.
Şi sub bolta uriaşă de frunze apasă noaptea eternă. Şi tăcerea profundă! Şi aerul e-mbibat de aburii putregaiului!
Uneori însă parcul se trezeşte din visele grele. Atunci îşi revarsă amintirile despre recile nopţi înstelate, despre locurile secrete ascunse-n adânc, unde iscodea sărutări febrile şi-mbrăţişări, despre nopţile de vară pline de fast incandescent şi măreţie, cînd luna, pe un fundal negru, nălucea imagini încâlcite, despre oamenii care, cu politeţe graţioasă, i se plimbau în cadenţă pe sub bolta de frunze, şoptindu-şi cuvinte dulci, nebuneşti, însoţite de zâmbete ce promiteau multe.
Iar apoi parcul se scufundă din nou în somnu-i de moarte.
Umbrele fagilor roşii şi ale brazilor se leagănă pe ape, şi-un murmur trist, apăsător vine din adâncurile lacului.
Lebede plutesc domol, imobile, rigide, prin şuvoaiele sclipitoare, îndreptându-şi în sus gâturile zvelte. Plutesc mai departe! Jur-împrejurul castelului abandonat! Zi de zi!
Crini palizi cresc la marginea lacului, chiar printre ierburile-n culori ţipătoare. Iar umbrele pe care le-aruncă în apă sînt încă mai palide.
Şi când acestea pier, vin altele din adâncuri. Şi-s precum mâinile mici, defuncte ale femeilor.
Peşti mari înoată curioşi în jurul florilor palide, cu ochii ficşi, sticloşi, plonjând iarăşi în adâncuri – fără zgomot!
Iar totul e impregnat de tăcerea părăsirii.

 

 

3
Şi sus, într-o încăpere dărăpănată din turn, stă contele. Zi de zi.
Urmăreşte norii care se perindă, scânteietori şi puri, peste vârfurile copacilor. Priveşte cu plăcere soarele mocnind în nori, seara, când apune. Trage cu urechea la zgomotele din înălţimi: la ţipătul unei păsări ce trece-n zbor pe lângă turn sau la şuierul răsunător al vântului învârtejit în jurul castelului.
Vede cum parcul îşi doarme somnul greu şi-apăsător, şi priveşte lebedele plutind prin şuvoaiele lucitoare – care înoată în jurul castelului. Zi de zi!
Iar apele au un lustru albastru-verzui. În ape se oglindesc totuşi norii care se perindă pe deasupra castelului; şi umbrele pe care le-aruncă-n şuvoaie scânteiază tot atât de strălucitor şi de pur. Nuferii îi fac semne, precum mâinile mici, defuncte ale femeilor, şi se leagănă, amăgiţi de triste fantasme, după sunetul molcom al vântului.
Bietul conte se uită la tot ceea ce, muribund, îl înconjoară aici, ca un copilaş rătăcit, deasupra căruia stă o fatalitate, şi care nu mai are putere să trăiască, dispărând asemeni unei umbre a dimineţii.
Mai trage cu urechea doar la mica, trista melodie a sufletului său: trecutul!
Când se face seară, îşi aprinde lampa veche, acoperită de funingine şi citeşte-n tomuri voluminoase, îngălbenite despre măreţia şi splendoarea trecutului.
Citeşte cu inima-ncordată, răsunătoare, până când prezentul, căruia el nu-i aparţine, se scufundă. Iar umbrele trecutului se ridică – enorme. Şi trăieşte viaţa, superba viaţă a strămoşilor săi.
În nopţile când furtuna goneşte-n jurul turnului, încât zidurile vuiesc din temelii şi păsările îi cârâie la fereastră pline de teamă, pe conte-l cuprinde o tristeţe inexprimabilă.
Pe sufletul său ostenit, bătrân de când veacul, apasă fatalitatea.
Îşi lipeşte faţa de geam şi priveşte afară în noapte. Şi-atunci totul îi apare enorm şi ca-n vis, fantomatic! Şi cumplit. Aude furtuna năvălind prin castel, de parcă voia să măture-afară, împrăştiind în văzduh, tot ce e mort.
Când însă imaginea confuză a nopţii se risipeşte ca o umbră redeşteptată – totul e din nou impregnat de tăcerea părăsirii.