Am recitit în zilele acestea, cu plăcerea de la prima lectură, volumul lui Ion Gheorghe, Elegii politice, publicat în urmă cu cincisprezece ani la Editura Cartea Românească, volum ce conține și textele cenzurate, și nu am putut decât să-i dau dreptate tânărului critic literar care scria că Ion Gheorghe este „un poet important de care istoria liricii postbelice nu poate face abstracție” (Daniel Cristea –Enache, Roșu vertical, în România literară, nr 31, 2005). Același critic reține o trăsătură definitorie a demersului liric al lui Ion Gheorghe, cel puțin din volumul menționat: acolo „unde alți autori ar prefera perifraza, simbolul, valențele conotative, sugestia și celelalte modalități de catifelare a discursului liric, poetul (…) alege calea cea mai scurtă, simpla denotație, dezvăluirea dintr-odată și cu totul a propriilor convingeri”.
Un articol de referință despre poezia lui Ion Gheorghe îi aparține lui I. Negoițescu (Ion Gheorghe și originile, în volumul Analize și sinteze, din 1976), în care criticul îl consideră pe autorul Megaliticelo un poet „împlântat” în starea mitică și, ceea ce mi se pare definitoriu pentru creația lui Ion Gheorghe, „un generator de mitologie”. Departe de a transcrie semne mitice, contează la poet predispoziția pentru mit și, mai ales, acea detașare (dusă, în Zoosophia, după cum observa criticul, până la o parodie care „se anulează pe sine prin însăși gravitatea lirismului”) ce asigură în ultimă instanță însăși „funcționarea” expresiei, a discursului solemn, care preia și care asimilează livrescul ori feericul.
Îmi place să cred că una dintre perspectivele de lectură asupra elegiilor politice ale lui Ion Gheorghe este sugerată de cunoscutul poem eminescian în care politicul devine semnul înstrăinării de natural și de firescul realului în primul rând. Autorul Elegiilor politice reține de la Eminescu, mai mult sau mai puțin declarat, aceeași idee a înstrăinării spiritului printr-o politică lipsită de substanță; autorul nu recurge la tonul și la satira incendiar eminesciană, rostirea sa este temperată, fiindcă nu are ca obiect (doar) realitatea imediată, ci, mai ales, un fond, nelipsit de profunde accente mitice, negat cu violență de o lume a tehnicii și a politicului. Contemporanii săi, spre deosebire de politicienii din poezia eminesciană, care se adună și se admiră în sfatul țării, sunt un alt fel de conducători: „Bărbați politici să ne apere nu sunt!/ Ei trăiesc şi procreează cum ştiu/ În cartierele cu multă pădure,/ Cu vile şi maşini de primenit/ Atmosfera; de orice impuritate politică,/ Meteorologică sau recalcitrantă.// Dar eu sunt poet în Partidul Comunist/ Şi vreau să-mi îndeplinesc îndatoririle.”(Cartier). Bărbatul politic în care Ion Gheorghe crede este „cel trimis”, cel ce se sacrifică, repetând gestul mitic: „Unde-i bărbatul politic, cel ce,/ Luându-şi steaua-n frunte,/ Să nu fie negustorit?/ Unul singur ne-a fost trimis; şi-a părăsit/ Copiii şi bucuriile puterii şi-ale slujbelor/ Supreme. L-au prins şi l-au vândut/ În viraje oceanice./ Unul singur a părăsit fotoliile, tribuna/ Şi-a plecat pe cruce în pădurile virgine./ A fost ucis pe când venea la apă; cu maşina/ Roentgen l-au găsit. S-a ridicat la cer/ Şi noi îl căutăm nebuni./ Chipurile altora le cumpărăm să ne lipim/ La pieptul bărbatului politic/) Pe care să nu-l strice timpul, tagmele/ Şi-amenințările; manevrele şi ura.” (Iconografie) .

Într-adevăr „seria tematică și imagistică pozitivă se organizează în jurul figurii de Crist contemporan a țăranului, seria negativă reunește, pentru a le expune oprobriului, elementul politic și pe cel tehnologic” (Daniel Cristea Enache). Textul lui Ion Gheorghe este „transparent”, atât cât să permită să se întrezărească reperele mitice, mama și fiul, dar și suferința ca echivalent în alt timp al sacrificiului și al răstignirii: „Suflă țăranii cu capetele lor de cai/ În scăldătorile maşinilor – nici fiert/ Nici înghețat;/ Trece mama cu sângele fiului/ Până la genunchi, ca printr-o mlaştină:/ Industrii;/ țăranii suflă ca vitele-n scăldătoarea/ De lapte, de ulei, de sânge -/ A industriilor;/ Se laudă ocârmuirea, țăranii suflă/ Cu boturile lor de cai în scăldătorile/ De lapte, de vin, de ulei./ Extracție de clasă, la nesfârşit şi-n disperare.” (Extracție de clasă). Sau: „Pe cel dintâi l-au alungat cu pietre,/ L-au răstignit la izvoare;/ Şi i-au vărsat lichidele primordiale:/ Dunga de sânge şi umori/ Se vede şi-acum băloasă pe planetă -/ Ca un fitil spre dinamita/ De sub această lume mult îngăduită:/Pe vărsătura de oțet şi fiere/ țâşnită de sub coasta ruptă de lance/ Se-arată îngrăşarea semințiilor/ În viermuială.” (Mereu şi mereu aşteptat). Umanul alunecă spre animalitate într-un spectacol degradant și înfiorător, ce vizează naturalul supus limitelor și, în felul acesta, deformat, înstrăinat de sine: „În cușca de fier/ I-au închis pe țărani-i-au dus/ Să-i înfiereze ca pe vite:/ De cu seara se vesteau dubele-n sat,/ După duhoarea de benzină,/ Ca mirosul de fiară;/ Pe pământul înghețat/ se-auzeau cizmele gonacilor,/ Animale mugind și păsările/Scheunând în somn;/ Cu arcane de mătase/ Se strecurau pe porțile dosnice, spărgeau/ Gardurile-cei deprinși la vânătoarea/ Aproapelui.” (Înfierarea). Tablourile au ceva din violența medievală: „Prin curte, unul câte unul,/ Din boxele de porci sunt scoşi țăranii -/ Cei ce-au dormit către vânt,/ Veşti stranii cunoscând şi zvonuri/ Adeverite mai târziu: pe-un pat de lemn/ Sunt împilați; călăii îi încalecă,/ Cu cleşti de aur le scot limba;/ Şomoiog de cânepă înmoaie/ În bidonul cu venin de ierburi;/ Prinsă de cap, ca lipitoarea,/ Limba țăranului e amorțită:/ Se ştie locul clevetirii; rădăcina/ De unde iese vorba cârtitoare -/ Cu ştergătoarele de câlți se şterge/ Cuvântul de împotrivire.” (Vara muților). Țăranul, figura emblematică a relației profunde cu naturalul, este raportat la alte dimensiuni. În această situație cântecul redimensionat de puterea politică își adâncește semnificațiile, devenind expresia libertății ce trimite la condiția umană în general: „În vatra focului ardea fierul ruşinii;/ Prin scorbura cămăşii de tort/ Li se-mplânta în pieptul stâng/ Semnul înfierării;/ Vuiau foalele s-ațâțe focul/ În care se coceau ştampilele;// Cei din semințiile trădării/ Ridicau cumplitele sigilii, le trânteau/ În carnea de țăran; abur, sânge/ Miros de carne friptă/ Copleşea lumea:/ Ca boii, ca păsările îngrămădiți/ Şi fără apărare.// Răspândiți apoi în pivnițele babilonului/ Deprindeau un cântec/ Al robilor uniți: cântau muncitorii,/ Cântau şi cei munciți; şi cei cu pământ/ Şi cei săraci – lipiți: Hai la lupta/ Cea mare…” (Înfierarea). Sărbătorii ca relație paradigmatică, esențială, cu întregul îi iau locul festivitatea și carnavalul ca manifestări superficiale ce impun o atitudine pe măsură: „De-o zi și de-o noapte venind/ Să mă spăl pe mâini cu apă de mare:/ L-am lovit pe impostorul bătrân,/Ce face carnavaluri și se scaldă/În lacrimile poeților de demult,/ Iară-n suspinele celor de acum/ El își clătește picioarele (Purificare).
Gesturile cele mai simple capătă la Ion Gheorghe valoarea unor efigii care consacră ceea ce este esențial dincolo de eveniment și de lipsa de substanță a festivității: „Bea țăranca, înghite pe mestecătură/ De grăunțe: stomahul se înveselește;/ Mai trage-un gât de apă: dar gândul/Zeilor e altul:/ Își șterge apoi buzele cu palma:/ A pâine proaspătă-i miroase gura;/ Pasăre se rupe dinspre soare:/ Își pune pliscul său pe argăsitele/ De sare, pe ruptele de vânt, pe uscatele/ Însângerate buze; pe gura vânătă,/ De cal: ce-i place zeului” (Marșul departe).
Orașul contează ca o creație a tehnicii, a modernității, iar în această situație poarta transcrie metaforic limita severă dintre două civilizații: „Poarta netrebnică înghețată: dintr-o nucă de arbore/ Nenduplecat, doi frați de ghindă/ O acoperă:/ Cei ce-au ieșit din cetate/ Grăbindu-se după o zi de lene/ Spre alta de plăceri, -rămân afară;/ Țăranii-și fac cu ei de lucru;/ În poartă biruie stejarii; fiii ghindei,/ Ai glorie și-ai legământului/ Netrădat”.( La poarta cetății).
Ion Gheorghe are deosebita capacitate de a vedea, dincolo de semnele unui timp degradat, ceea ce este semn mitic și amintire a unei alte relații a omului, la vârsta inocentă, cu întregul: „Zeița însăși ne stingea boala; adormindu-ne:/ În grămezile de grău ne rămâneau gropi mari,/ Cuiburi de pe care zburaseră lebede-/ Scobituri din care se vădea că ieșise/ Cineva- născându-se din noi și din movilele/ De grâu; scurmătură de orbeți în semințe:/ Cineva se izvodise din îmbrățișarea/ De-o noapte a grămezii de grâu-cu noi/ce nu cunoscuserăm femeia” (La matcă).
Sentimentul elegiac este generat în poezia lui Ion Gheorghe de perspectiva lucidă asupra unei realități în care violența tehnicii și artificialitatea politicului sfidează modelul de profunzime al lumii.