După câteva tentative, în anii regimului socialist, de a edita opera beletristică a lui Ion Agârbiceanu, într-un serial pe care îl merita fără îndoială, neîncheiate, ca să nu spun ratate, iată că tot un ardelean vine să împlinească acest deziderat al istoriei noastre literare, nu doar al Transilvaniei, căci prozatorul, după cum se vede, are talia unui clasic veritabil, situat confortabil în vecinătatea lui Mihail Sadoveanu, aflându-și, așadar, în persoana profesorului universitar Ilie Rad, editorul pe măsură. Reunind toată opera beletristică a acestuia în opt volume masive, apărute în prestigioasa colecție academică coordonată de Acad. Eugen Simion, Ilie Rad se dovedește nu doar un meticulos și prob restituitor al scrierilor autorului Arhanghelilor, ci și un împătimit, de-acum, cunoscător, în intimitate, a tuturor scrierilor acestuia. Continuată această muncă de reeditare, a venit, iată, de-acum, rândul scoaterii din paginile unor ziare și reviste ale vremii, a imensei publicistici care se așează pe două coordonate de abordare, nu atât diferite, cât mai degrabă complementare: cea laică și cea ecleziastică, zice Ilie Rad, preluând formularea de la neobositul Dumitru Vatamaniuc, pe prima valorificând-o într-un masiv tom (940 de pagini, cu ilustrații cu tot), intitulat chiar așa: Articole cu caracter ecleziastic (Editura Tribuna, Cluj-Napopca, 2018), independent de seria operelor beletristice propriu-zise. E aici o varietate tematică pe care o identifică foarte exact Părintele Profesor universitar Stelian Tofană, în amplul său studiu ce deschide tomul, intitulat: Ion Agârbiceanu – un misionar al cuvântului „încreștinat”. Domnia sa se referă la opt posibile capitole în funcție de „mesajul” acestora: Meditații la Praznicele împărătești; Biserica provocată, în societatea dezorientată, în Biserică; Creștinismul azi; Familia creștină și responsabilitățile ei; Omul credincios sau ateu în fața minunii; Preoțimea de „odinioară” și cea „de azi”; Renașterea națională și, în fine, „Secularism creștin”. Exegetul le discută pe rând, în succinte întreprinderi analitice, toate acestea văzute din perspectiva teologului de largă viziune teoretică, ce se apleacă asupra cuvântului preoțesc al lui Ion Agârbiceanu, preot el însuși, cu o profundă conștiință religioasă, formată în spiritul orientării greco-catolice. Dar, această amplă paletă a dezbaterilor trebuie văzută și din cealaltă perspectivă, anume a scriitorului și nu mai puțin a publicistului de vocație. Să nu neglijăm faptul că pe lângă colaborarea la numeroase gazete de orientare religioasă (Cultura creștină, Curierul creștin, Clujul creștin, Misionarul vieții creștine, este prezent cu consecvență în paginile revistei Asociației Generale a Românilor Uniți – Agru etc.), a semnat și într-un mare număr de publicații de diverse orientări social-politice (Unirea, Răvașul, Poporul român, Neamul Românesc, Cuvântul, Glasul Ardealului, Foaia poporului, Gazeta ilustrată, Satul, Țara noastră precum și în numeroase altele), dar și cu profil marcat cultural (Ramuri, Viața Românească, Cosânzeana, Luceafărul ș.a.), la care se adaugă faptul că a condus între 1919-1929 ziarul Patria, între 1928-1929, revista Transilvania, fondând o nouă serie a revistei Tribuna, cu apariție între 1938-1940. Este o operă impresionantă de gazetar în valorificarea căreia se implică fără preget profesorul Ilie Rad. Colecția de articole, studii și eseuri, comentarii teologice ș.a., reunite în actualul volum, cuprinde perioada 1903-1945, cu siguranță cea mai bogată din întregul travaliu gazetăresc al scriitorului. Se remarcă din totul implicarea lui Ion Agârbiceanu în discutarea sfătoasă, adesea polemică a celor mai importante teme de actualitate din viața poporului, a națiunii române, dezbătute, firește, din perspectiva unui preot eminent, a unui teolog de formație, a unui cărturar de aleasă speță. Nu puține dintre aceste pagini au caracterul unor cuvinte de învățătură pe care le-a dezvoltat, probabil, în predicile ținute în fața atâtor enoriași ai săi, de la sate ori de la oraș, din bisericile în care a slujit cu devoțiune. Nu puține se subintitulează chiar așa: Meditații de sărbători, în care tălmăcește pentru cititori, de pildă, semnificația momentului Nașterii Domnului, a Învierii, a Rusalilor ș.a. Iată bunăoară, cum începe articolul din decembrie 1913, intitulat La nașterea Domnului: „În noaptea sfântă, în care s-a născut Mântuitorul, îngerii vesteau, printr-o dulce și minunată cântare, adevărul în numele căruia Fiul lui Dumnezeu se cobora pe pământ. «Pace și între oameni bună-voire» era scris pe steagul nou, curat și sfânt, pe care Hristos avea să-l împlânte nu în inima pământului, ci în inima oamenilor, în sufletul popoarelor. Și, în toată viața pământeană a Mântuitorului, n-au fost dezmințite prin nici un cuvânt, prin nici o faptă, cuvintele din cântarea îngerească. El a luptat, a suferit, a murit, pentru ca să aducă pacea și bunăvoirea între oameni, în temeiul învățăturii sale adevărate, că toți suntem frați, fii aceluiași părinte ceresc”.
Am prezentat acest lung citat pentru că în el aflăm toate elementele stilistice, dacă vreți, proprii discursului său de gazetar-preot. Și, iată-l tăios polemic în 1936, când amenințarea orientărilor extremiste își făcea mereu mai acut prezența în lume: „Doctrinele extremiste de stânga au mers mână în mână, de la începuturile lor, cu propaganda anticreștină, accentuându-se aceasta din urmă până la încercările de suprimare ale religiei și instituțiilor sale, în bolșevismul de azi. Pe de altă parte, toate aceste doctrine au avut și au un caracter internațional, după lozinca: «Proletari din toată lumea, uniți-vă!». Dacă temeiul acțiunilor internaționale ar fi într-adevăr așa-numitul «umanitarism», dacă doctrinele extremiste ar pleca din o mai mare iubire pentru de-aproapele, nu era nici un motiv ca ele să ducă lupta împotriva creștinismului. Adevărat, etica, poruncile religiunii lui Isus sunt de caracter universal; pe temeiul lor s-ar putea clădi cea mai formidabilă solidaritate universală, adevăratul umanitarism, «o turmă și un păstor», după cuvintele Mântuitorului./ Dar adevăratul scop urmărit de internaționalismul ocult și ateu nu este «fraternitatea», mai binele tuturor oamenilor, ci, sub firma dictaturii unei clase sociale, sau a «umanitarismului» e conducerea lumii de o ocultă cu interesele ramificate în toate țările. Așa se explică pentru ce propaganda comunistă sau practica masonică sunt împotriva creștinismului și naționalismului” (Naționalism creștin).
Interesant e de observată intuiția sociologului în problemele majore ale societății noastre din perioada de tranziție de după Marea Unire, probleme care, din multe puncte de vedere, sunt actuale azi, într-o altfel de tranziție, după decembrie 1989. „Viața românească azi – scrie Ion Agârbiceanu în 1924 – viața poporului nostru în toate clasele sale sociale, se aseamănă cu un pământ bun, care însă nu rodește sau, la tot cazul, rodește prea puțin grâu curat și prea mulți spini, prea multă polomidă. Aluatul din care e zămislit sufletul neamului nostru e de întâia calitate, și totuși din el nu face pânea bună și albă, ci o pâne neagră și amară […] Nu creăm nimic ci numai consumăm. Nu ne muncim ogorul și nu sămănăm sămânța vieții celei noi, încurajăm munca și ne mulțumim cu câștigul care nu purcede din creație, ci din specula care e o batjocură a muncii creatoare, specula cu credința, cu cinstea, cu convingerile, cu principiile de viață, cu însuși rostul vieții noastre […] Un popor nu poate trăi din larmă, din speculă și din acțiune superficială, ci din liniște și pace, din muncă încordată săvârșită în tăcere […] În larma și dezordinea de azi, să vină unul care să știe ce vrea el ca și poporul său întreg, și să strige odată puternic, să le vorbească apoi din adâncul inimei lor și să vedeți cum se va reface ehilibrul sufletesc, prin triumful sufletului asupra instinctului./ Bine, veți zice iar, dar unde e magnetul, unde e prorocul cel cu glas puternic? […] Neapariția lui a îngreunat mult sforțările spre noul ideal al neamului” (Către un nou ideal).
Să nu uităm însă că Ion Agârbiceanu a fost în toate intervențiile sale un scriitor de marcă, un povestitor și un creator de lumi prin puterea cuvântului. Evocator și pilduitor zugrav al lumii satului, în tradiția unui Slavici sau Ion Pop Reteganul, bunăoară, el are marea putere de a însufleți epic însemnele esențiale ale obârșiei noastre creștine. Iată cum zugrăvește biserica noastră strămoșească: „Afară din sat, pe colnicul de iarbă rară, aproape uscată, sărăcăcioasă, stă biserica satului, încunjurată de morminte, ca o santinelă obosită de veghearea cea îndelungată peste cei vii și peste cei morți. Patru ferești mici îți deșteaptă imaginea unor ochi osteniți, peste cari în tot momentul sunt gata să cadă pleoapele. Coperișul de șindile, acoperit ici-acolo cu mușchi, unele surii, altele îngălbenite și altele aproape nouă. Multe vremuri au trecut peste ea, și numai vânturile știu câte șindile au luat în zbor de pe bătrânul coperiș. Clopotnița de o parte, cu celea trei clopote dojite, încă destul de întărită, stă țapănă și drept, pare că e conștie de nobila sa chemare./ Bisericile noastre, celea rămase din bătrâni toate sunt așezate afară din sat, un semn al vitregiei timpurilor, și totuși cât le stă de bine! Casa unde locuiește stăpânul lumii, departe de zgomotul și patimile lumii, pare că arată muritorilor limanul dorit, pare că le dă să înțeleagă unde e portul în care debarcând, vor afla fericirea, pe care în lume zadarnic au căutat-o” (Biserica). E aici, dacă veți fi de acord, începutul vreunei povestiri, pe care prozatorul o deapănă în ritmurile molcome și pline de înțelesuri ale verbului său, reverberând întrânsa viața noastră de la țară, de mai demult, din totdeauna, la drept vorbind.
Prozatorul și publicistul de forță Ion Agârbiceanu este și el unul din darurile esențiale pe care Transilvania le-a adus în matca marii literaturi române, în casa națiunii întregită prin actul de la 1 Decembrie 1918. Sub semnul din acest an al sărbătoririi jubiliare a centenarului Unirii, se înscrie firesc restituirea publicisticii ecleziastice a celui mai mare povestitor pe care l-au dat meleagurile acestei părți de țară, în viața noastră contemporană.