Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Articularea argumentelor. O introducere în inferențialism (III)

Contextul istoric: raționalism, pragmatism și expresivism

În miezul acestei teorii se află raționalismul său: prioritatea pe care o acordă articulării specific inferențiale, rolului practicilor de a oferi și cere argumente. Această teorie reprezintă răspunsul meu la modalitatea de delimitare a spațiului distinct al conceptualului. Se optează pentru (și se recunoaște ca discursivă) practica specific lingvistică deoarece integrează practici inferențiale-și-aserționale: atribuirea de și aderarea la corectitudinea anumitor mutări și ocuparea anumitor poziții ale căror conținuturi sunt determinate de locul lor în cadrul acelor practici. Pragmatismul raționalist ce rezultă de aici diferă în mod semnificativ în această privință de acela al altor pragmatiști de orientare semantică precum Dewey, Heidegger, Wittgenstein, Quine sau Rorty. Pe de altă parte, expresivismul raționalist deține resurse și avantaje conceptuale importante care îi lipsesc expresivismului romantic tradițional. Versiunea actuală a expresivismului oferă un cadru care facilitează o cercetare semantică detaliată (argumentul prezentat în Capitolul 4 este emblematic în acest sens). Același cadru facilitează o abordare expresivistă a logicii, poziție ce deschide perspective potențial importante – de pildă asupra rolului expresiv distinctiv al vocabularului intențional sau explicit reprezentațional (discutat în Capitolul 5).
Empirismul a reprezentat stindardul și principiul organizator al filosofiei în lumea anglo-saxonă cel puțin de la Locke încoace. Forma prin care se distinge el în secolul al douăzecilea, dezvoltată de filosofi ca Russell, Carnap sau Quine, adaugă la poziția clasică privind originea cunoașterii în experiență accentul pe rolul cognitiv crucial pe care-l au limbajul și logica. Un scop major al acestui volum este acela de a propune un mod de a aborda aceste din urmă subiecte – și deci sensul, mintea și cunoașterea – eliberat de contextul adeziunilor empiriste care au determinat pozițiile adoptate în interiorul acestei tradiții.
Prin desprinderea de empirism nu înțeleg să neg faptul că evaluarea practicilor perceptuale trebuie să joace un rol esențial în cadrul epistemologiei și semanticii. Ceea ce s-ar putea numi empirism banal se limitează la observații de felul aceleia că în lipsa experienței perceptuale nu putem cunoaște faptele contingente și că, mai mult, conținutul conceptual nu este inteligibil separat de relația sa cu experiența perceptuală.1 Aceste afirmații nu sunt contestate. (Cred chiar că ar fi foarte greu de găsit un filosof care să le fi contestat vreodată, inclusiv dintre cei mai cunoscuți. Dar nu voi încerca să argumentez în acest sens aici.) Adeziunile teoretice și explicative ale formelor de empirism consistente din punct de vedere filosofic depășesc cu mult aceste platitudini. Obiectivul meu principal este teoria semantică pe care o consider ca stând la baza abordărilor empiriste privind sensul, mintea, cunoașterea și acțiunea. Empirismul este un curent de gândire prea vast și divers, cu prea multe vârtejuri nestatornice, golfuri și ramificații, pentru a fi închis între malurile bine definite ale unor condiții necesare și suficiente. Cursul său general este însă marcat de angajamentul
de a întemeia raționamentul teoretic și practic și utilizarea conceptelor pe faptele din imediata noastră apropiere: experiențele senzoriale pe partea cognitivă și motivațiile sau preferințele intuitive pe partea activă. În formele care mi se par criticabile în cel mai înalt grad, se consideră că a avea aceste experiențe nu necesită exercitarea unor abilități specific conceptuale. Acest fapt este înțeles mai degrabă ca fiind o capacitate preconceptuală împărtășită de mamiferele care nu utilizează concepte. În consecință, și teoriile asupra acestui fapt sunt concepute pentru a explica în ce constă utilizarea conceptului și pentru a furniza materia primă asupra căreia se exercită sau alături de care funcționează activitățile conceptuale. (Strategiile tradiționale abstracționiste sau asociaționiste nu sunt decât modalități particulare de a urmări această linie de gândire; sunt posibile multe altele.)
Filosofia minții de factură empiristă clasică consideră experiențele perceptuale imediate ca fiind paradigma conștienței sau conștiinței. Epistemologia empiristă clasică adoptă ca paradigmă a cunoașterii empirice aceleași experiențe, care le justifică și autorizează pe toate celelalte. Pe măsura dezvoltării tradiției, a devenit mai clar faptul că ambele sunt fundamentate pe o perspectivă semantică mai mult sau mai puțin explicită, potrivit căreia conținutul experienței, conștienței și cunoașterii trebuie înțeles în primul rând în termeni reprezentaționali: ca ceea ce este (sau se dorește a fi) reprezentat prin intermediul unor stări sau acțiuni reprezentative. În versiunile contemporane, această noțiune a conținutului reprezentațional este de cele mai multe ori definită prin identificarea obiectelor, evenimentelor sau stărilor de fapt care au cauzat realmente reprezentarea sau a celor care ar cauza în mod întemeiat reprezentări de același fel în condiții diverse. Această modalitate de a concepe conținutul cunoașterii empirice, începând cu experiența perceptuală, se consideră apoi ca fiind completată în mod natural de o filosofie a limbajului care se concentrează asupra referinței, denotației și extensiunii, după modelul semanticii extensionale a modelelor teoretice aplicată la limbajul logicii predicatelor de ordinul întâi.
Empirismul caută să înțeleagă conținutul conceptelor în termeni de sursă a opiniilor empirice într-un tip de experiență care ne este pur și simplu dată și sursă a intențiilor practice în dorințe sau preferințe care, în cazul cel mai elementar, ne sunt pur și simplu date. Ordinea explicativă de tip raționalist înțelege conceptele ca norme ce determină ce anume contează drept argument al opiniilor, afirmațiilor și intențiilor particulare, al cărui conținut este articulat prin aplicarea acelor concepte și pentru care astfel de statute pot fi la rândul lor argumente. Forța sa este gândirea raționalistă clasică, despre care Sellars (într-o notă autobiografică) spune că a stimulat evoluția sa ca filosof încă din anii ’30: gândul că “era nevoie de o teorie funcțională a conceptelor a căror proprietate majoră să fie rolul lor în raționament, mai degrabă decât presupusa lor origine în experiență.”2 Diferența este evidentă când examinăm relația dintre conștiență și utilizarea conceptelor. Empiristul consideră utilizarea conceptelor ca pe o realizare precedată de un tip inferior de
conștiență, realizare ce justifică sau face corectă aplicarea unui concept mai degrabă decât a altuia. Pentru a juca acest rol, conștiența în chestiune trebuie să fie ceva mai mult decât o simplă capacitate de reacție diferențială întemeiată, de felul celei supărătoare pe care o au dispozitive precum minele explozive sau ușile automate de la magazin. Pentru raționalist, dimpotrivă, genul de conștiență care prezintă o semnificație potențial normativă (genul căruia îi aparține specia semnificației cognitive) constă în aplicarea conceptelor. Pentru a fi conștient în acest sens, trebuie să ai deja concepte. Desigur, se pune imediat întrebarea cum poți deveni utilizator de concepte dacă nu ești mai întâi conștient de lucruri. Dar la această întrebare Sellars ar putea replica formulând o ipoteză despre felul în care ființe care inițial nu fac decât să reacționeze diferențial pot fi inițiate în practica socială implicit normativă de a oferi și cere argumente, așa încât unele dintre reacțiile lor pot ajunge să aibă valoarea sau semnificația socială a unor sancționări, a unor formulări sau propuneri de afirmații articulate inferențial.3
Pe lângă faptul că respinge empirismul, tipul de pragmatism și expresivism raționalist prezentat aici se opune naturalismului, cel puțin felului în care acest termen este înțeles de obicei. Asta deoarece el subliniază ce anume diferențiază ființele discursive, supuse unor norme conceptuale distincte, de strămoșii și verii lor care nu utilizează concepte. Normele conceptuale se fac simțite în practicile lingvistice sociale de a oferi și cere argumente, de a evalua corectitudinea afirmațiilor și inferențelor. Produsele interacțiunilor sociale (în sensul strict, care le distinge de trăsăturile populațiilor) nu fac obiectul de studiu al științelor naturale – deși nu trebuie tratate, din acest motiv, ca bizare și supranaturale. Prin conferirea de conținut conceptual actelor, stărilor și expresiilor implicate de ele, aceste practici instituie un spațiu cultural care se fundamentează, dar depășește cadrul dispozițiilor reactive întemeiate și a acțiunilor ce decurg din ele, caracteristice oricăror ființe naturale. Utilizarea conceptelor determină distincția între obiecte care au naturi și obiecte care au istorii. Obiectele fizice precum electronii sau compușii aromatici sunt paradigmatice pentru prima clasă, în vreme ce formațiunile culturale precum poezia romantică engleză sau modurile de utilizare a termenilor „natură” și „natural” ar fi paradigmatice pentru cea de a doua.
Relațiile dintre aceste categorii sunt o problemă complexă. Obiectele fizicii, chimiei sau biologiei au naturi mai degrabă decât istorii, dar cum rămâne cu disciplinele care le definesc și le studiază? Ar trebui fizica însăși considerată ca având natură, sau ca având istorie? A conchide că răspunsul este cel de la urmă înseamnă a acorda prioritate istoricului, culturalului și conceptualului. Pentru că acest lucru înseamnă a considera diferența dintre obiectele care au naturi și obiectele care au istorii, între obiectele studiate de Naturwissenschaften și obiectele studiate de Geisteswissenschaften ca fiind ea însăși o formațiune culturală: tipul de obiect care are el însuși o istorie mai degrabă decât o natură. A stăpâni un concept înseamnă a stăpâni utilizarea unui cuvânt – iar utilizările cuvintelor sunt niște paradigme pentru genul de obiect care trebuie înțeles istoric. În acest sens chiar și concepte ca electron sau compus aromatic constituie genul de obiecte care are istorie. Dar acestea nu sunt pur istorice. Deoarece regulile de corectitudine ce guvernează aplicarea acestor concepte depind de acele inferențe implicate de ele care sunt corecte, adică de ce anume decurge în mod real din altceva. Iar acest aspect depinde de starea de fapt a electronilor și compușilor
aromatici, nu doar de judecățile și inferențele pe care le sancționăm. (A spune acest lucru înseamnă a spune că utilizarea cuvintelor corespunzătoare nu trebuie considerată ca reducându-se la înclinațiile noastre către astfel de sancționări.) Înțelegerea tipului de dependență relevant – ce inferențe sunt corecte și deci la ce ne angajăm de fapt prin aplicarea lor și deci care le sunt de fapt conținuturile (conținuturi pe care le-am atribuit lor folosindu-le într-un anumit fel), spre deosebire de ceea ce ni se par a fi – este o sarcină delicată și importantă. Niște materiale esențiale în acest scop sunt adunate în ultimele trei capitole ale acestui volum. Capitolul 4 descrie ce înseamnă să vorbești despre obiecte. Capitolul 5 spune ce înseamnă să credem că vorbim despre obiecte. Iar Capitolul 6 arată felul în care structura argumentării face posibilă înțelegerea modului în care ne supunem afirmațiile unor evaluări potrivit unui fel de corectitudine prin care autoritatea este atribuită obiectelor despre care vorbim mai degrabă decât atitudinilor noastre în raport cu ele. Nici una dintre aceste relatări nu este de factură naturalistă.
Pe lângă faptul că respinge empirismul și adoptă non-naturalismul, teoria semantică raționalistă propusă aici se evidențiază și prin aceea că nu consideră reprezentarea drept conceptul său fundamental. Angajamentul metodologic de a porni în definirea utilizării conceptelor (și deci, în cele din urmă, a conținutului conceptual) de la argumentare mai degrabă decât de la reprezentare nu înseamnă negarea faptului că utilizarea conceptelor prezintă o importantă dimensiune reprezentațională. De fapt, modul inedit în care debutează explicația are avantajul de a reliefa anumite aspecte ale reprezentării conceptuale altfel greu de observat. Ultimele trei capitole aduc în prim plan unele dintre aceste aspecte, pe măsură ce acestea încep procesul de încasare a obligațiunii emise prin ordinea explicativă de tip inferențialist – adică prezentarea unei definiții a relațiilor referențiale cu obiectele în termeni, esențialmente, de relații inferențiale între afirmații. Desigur, mutările lingvistice neinferențiale din percepțiile inițiale și mutările lingvistice din acțiunile finale joacă și ele un rol crucial în această definiție. Însă articularea specific inferențială a recunoașterii adeziunilor propoziționale ce rezultă din observație și rezultă în performanțe intenționale primează în înțelegerea semnificației normative cognitive și practice a capacităților de reacție diferențială întemeiată, exercitate în cadrul acestor procese.
Numesc poziția conform căreia articularea inferențială este un element necesar în definirea conceptualului „inferențialism slab”. Poziția conform căreia articularea inferențială interpretată în sens larg este suficientă pentru a da seama de conținutul conceptual o numesc „inferențialism tare”. Poziția conform căreia articularea inferențială interpretată în sens strict este suficientă pentru a da seama de conținutul conceptual o numesc „hiperinferențialism”. Diferența dintre interpretarea largă și cea strictă a articulării inferențiale este justificată indiferent dacă se iau sau nu în considerare circumstanțele neinferențiale ale aplicării (în cazul conceptelor precum roșu care au utilizări informative neinferențiale) și consecințele aplicării (în cazul conceptelor precum a se cuveni care au utilizări practice neinferențiale). Sensul larg atrage atenția asupra angajamentului inferențial la care se aderă implicit prin utilizarea oricărui concept, chiar și a acelora cu circumstanțe sau consecințe neinferențiale de aplicare: mai precis, aderarea la corectitudinea inferenței dinspre circumstanțe înspre consecințele aplicării. Poziția susținută aici este inferențialismul tare.4
Orice tip de inferențialism susține un anumit holism semantic, opus atomismului care însoțește adeseori adeziunea la o ordine de explicare semantică de natură reprezentaționalistă. Căci dacă conținutul conceptual exprimat prin orice propoziție sau cuvânt este înțeles drept constând esențialmente în relațiile lor inferențiale (în interpretare largă) sau ca fiind articulat prin relațiile lor inferențiale (în interpretare strictă), atunci pentru înțelegerea unui astfel de conținut este necesară înțelegerea multor altora. Asemenea abordări semantice holistice ale rolului conceptual se expun unor potențiale probleme privind atât stabilitatea conținuturilor conceptuale în urma schimbării opiniei sau adeziunii la corectitudinea diverselor inferențe, cât și posibilitatea comunicării între indivizi care sancționează afirmații și inferențe diferite. Totuși, astfel de probleme devin mai puțin grave dacă înțelegem conceptele ca norme ce determină corectitudinea diverselor mutări. Nu este nevoie ca normele la care ader prin folosirea termenului „molibden” – ceea ce reiese actualmente sau ceea ce nu este compatibil cu aplicabilitatea conceptului – să se schimbe odată cu schimbarea opiniilor mele despre molibden și a contextului inferențial din jurul său. S-ar putea ca și eu, și dumneavoastră să ne aflăm sub imperiul acelorași norme publice lingvistice și conceptuale, cu toate că ne-am dori să facem afimații și mutări inferențiale diferite. Este decizia mea dacă mizez în acest fel pe „molibden” în jocul de a oferi și cere argumente. Dar nu mai este decizia mea ce fel de semnificație capătă această mutare. (Și nu cred că lucrurile diferă semnificativ nici în cazul în care joc această miză în forul interior, în gând.)
Așa cum am remarcat deja, inferențialismul implică și o adeziune la primatul conceptual al propoziționalului. Astfel, explicațiile semantice de tip inferențialist inversează ordinea tradițională: începând cu corectitudinea inferenței, ele explică conținutul propozițional și se folosesc de ambele pentru a explica conținutul conceptual exprimat prin expresii subpropoziționale precum termenii singulari și predicatele. Capitolul 4 descrie felul în care se poate realiza această ultimă etapă (care n-a reținut în mod deosebit atenția inferențialiștilor de dată mai recentă ca Sellars sau – după înțelegerea mea – Dummett).
Forma de expresivism raționalist cercetat aici implică și respingerea opiniei convenționale despre natura și semnificația filosofică a logicii. Logica nu este înțeleasă în sensul obișnuit de studiu al unui tip distinct de inferență formală. Ea este mai degrabă studiul modului în care rolurile inferențiale ale vocabularului joacă un rol expresiv distinct: ele codifică în formă explicită inferențele care sunt implicite în utilizarea vocabularului comun, non-logic. Explicitarea rolurilor inferențiale ale vocabularului logic poate atunci căpăta forma unor modele de inferență care le implică și care sunt valide formal în sensul că sunt invariante în urma substituirii vocabularului non-logic cu vocabular non-logic. Însă această sarcină este doar auxiliară și utilitară. Sarcina logicii este în primul rând aceea de a ne ajuta să spunem ceva despre conținuturile conceptuale exprimate prin utilizarea vocabularului non-logic, nu aceea de a demonstra ceva despre conținuturile conceptuale exprimate prin utilizarea vocabularului logicii. Potrivit acestei perspective, corectitudinea formală a inferențelor, care implică în esență vocabularul logicii, provine din și trebuie explicată în termeni de corectitudine materială a inferențelor, care implică în esență vocabularul non-logic, și nu invers. Logica nu este prin urmare un canon sau standard al argumentării juste. Ea ne poate ajuta să explicităm (și deci să expunem criticii și transformării) adeziunile inferențiale ce guvernează utilizarea întregului nostru vocabular și deci să articulăm conținuturile tuturor conceptelor noastre.
În fine, pozițiile prezentate aici răstoarnă ideile humeene preponderente privitoare la raționamentul practic. Potrivit acestei abordări unanime – ce reiese clar din textele lui Davidson asupra acțiunii, a teoreticienilor opțiunii-raționale și a altora care abordează normele rațiunii prin prisma teoriei deciziei sau a teoriei jocului – normele ce guvernează raționamentul practic și care definesc acțiunea rațională sunt esențialmente norme instrumentale, care își derivă autoritatea din preferințe sau dorințe intrinsec motivatoare. Aceste stări sunt echivalentul empirist, pe partea factorului activ, a episoadelor preconceptuale de conștiență din care derivă autoritatea epistemică pe partea cogniției. Capitolul 2 prezintă o poziție potrivit căreia declarațiile despre preferințele sau dorințele unui actant sunt interpretate mai degrabă drept codificând adeziunea față de anumite modele specifice de raționament practic, selectate dintr-o varietate largă de modele care sunt codificate prin utilizarea altor tipuri de vocabular normativ. Conceptelor de dorință și preferință li se retrage astfel poziția privilegiată și sunt plasate ca având un fel de autoritate normativă derivată și periferică. Sancționarea și adeziunea stau la baza acțiunii raționale – ca de altfel a rațiunii în general – iar preferințele intervin numai în măsura în care actanții raționali trebuie să plaseze preferințele în urma corectitudinii raționale, și nu înaintea ei.
Prin urmare propun o viziune care se opune multora (dacă nu celor mai multe) dintre principalele angajamente de ordin teoretic, explicativ și strategic ce au conturat și motivat filosofia anglo-americană în secolul al douăzecilea: empirismul, naturalismul, reprezentaționismul, atomismul semantic, formalismul logic și instrumentalismul în privința normelor rațiunii practice. În ciuda dezacordului meu cu unele elemente centrale viziunii care animă filosofia analitică, tradiția anglo-americană este în mod hotărâtor cea care îmi furnizează structura expunerii și argumentării și criteriile adecvării cu care fac o afirmație cu conținut clar, cu care o argumentez și cu care îi urmăresc responsabil consecințele. Nu cred că aceste standarde trebuie considerate ca implicând sau ca fiind garantate exlusiv de o singură constelație de idei. Prin urmare, chiar dacă proiectul la care mă angajez nu se identifică în mod fericit cu analiza sensurilor în înțelesul tradițional, el urmărește să fie recunoscut ca un proiect continuator. Căci ceea ce încerc să fac, într-un sens inferențial clar și specific, este să explicitez ceea ce este implicit în diverse concepte importante din punct de vedere filosofic. Printre exemplele analizate în paginile următoare se numără noțiuni precum conținut conceptual, logică, a se cuveni, întemeiat, termen singular, ce anume se exprimă prin directețea intențională a lui „la” și „despre”, sau obiectivitate.
Sellars spunea odată că scopul întregii sale activități este să înceapă să mute filosofia analitică din faza sa humeeană în cea kantiană. Sensul întreg al acestei remarci cuprinde ecouri provenite din numeroasele încăperi și coridoare ale edificiului kantian. Însă la baza sa stă, cred, convingerea că natura, contribuția și semnificația distinctă a articulării conceptuale a gândirii și acțiunii au fost neglijate sistematic de către empirism în toate formele sale. Deși adăugarea logicii la amalgam în secolul al douăzecilea anunța o evoluție promițătoare, regândirea de la început a constrângerilor și criteriilor de adecvare a întregului demers în lumina forței expresive a noilor idiomuri formale ajunse la dispoziția noastră era, din punctul de vedere al lui Sellars, o greșeală. Rezultatul a fost urmărirea viziunilor empiriste tradiționale cu alte mijloace – care nu puteau din principiu da seama în cele din urmă de normativitatea utilizării conceptelor ce își găsește expresia diversă în distincția dintre legile naturii ce codifică relații inferențiale între fapte, pe de o parte, și simple regularități privind faptele, pe de altă parte, sau în diferența dintre acțiunea motivată și simpla mișcare stimulată. Alternativa cea mai promițătoare este concentrarea de la bun început asupra articulării conceptuale a adeziunilor și sancționărilor dobândite perceptual și urmărite practic mai degrabă decât asupra experiențelor și preferințelor care ne sunt pur și simplu date. Această strategie kantiană este mai bună din același tip de motive care ne face să credem că putem învăța mai multe despre o clădire dacă îi analizăm planurile decât dacă îi analizăm cărămizile.
Profesorul meu Richard Rorty a descris demersul la care acest volum se vrea o contribuție ca fiind o extensie a contribuției lui Sellars: aceea de a facilita o nouă tranziție de la abordarea kantiană la cea hegeliană a gândirii și acțiunii.5 Justețea acestei caracterizări poate fi înțeleasă în termenii opțiunilor strategice deja exersate aici. Mai întâi, mă interesează deosebirea dintre natură și cultură. În acest context putem identifica spațiul culturalului cu activitățile care fie constă în aplicarea conceptelor la raționament și acțiune, fie presupun asemenea capacități. Geisteswissenschaften au ca scop specific studiul utilizării conceptelor și al activităților facilitate de acest lucru – activități de care sunt capabili numai utilizatorii de concepte. Unul dintre obiectivele mele principale este să prezint și să explorez consecințele unui tip particular de principiu demarcativ al spațiului cultural înțeles în acest fel. Cu toate că activitățile culturale iau desigur naștere în cadrul unei lumi naturale, pe mine mă preocupă în mod deosebit ceea ce devine posibil prin apariția constelației distincte de comportamente articulate conceptual pe care Hegel o denumea „Geist.” Produsele și activitățile culturale devin în mod explicit astfel numai prin utilizarea unui vocabular normativ care nu este în principiu reductibil la vocabularul științelor naturii (cu toate că, desigur, aceleași fenomene pot avea alte descrieri în acest vocabular). Mai mult, utilizarea vocabularului științelor naturii (ca aceea a oricărui alt vocabular) este ea însăși un fenomen cultural, ceva ce devine inteligibil numai în cadrul orizontului conceptual oferit de Geisteswissenschaften. Chiar și studiul naturii are o istorie, și propria sa natură, dacă există, trebuie abordată prin studiul acelei istorii. Sunt imaginea și dezideratul pe care i le datorăm lui Hegel.
O a doua dimensiune a influenței hegeliene este pragmatismul său în privința normelor conceptuale. Una dintre ideile novatoare ale lui Kant este aceea că raționamentele și acțiunile trebuie deosebite de reacțiile ființelor naturale obișnuite prin statutul lor normativ distinct, ca lucruri de care suntem într-un sens distinct responsabili. El înțelegea conceptele ca fiind normele ce determină de ce anume ne-am făcut responsabili, la ce ne-am angajat și ce ar justifica acest lucru, prin acte specifice de raționament și acțiune. Pe de altă parte, Kant împingea multe chestiuni dificile privind natura și originea acestei normativități, a legăturii dintre concepte, în afara familiarului spațiu fenomenal al experienței, în spațiul noumenal. Hegel a recuperat acest ansamblu de probleme concepând statutele normative ca fiind statute sociale – elaborând o ipoteză potrivit căreia (așa cum se exprima colegul meu John Haugeland într-un alt context)6 tot ceea ce este constituit trascendental este instituit social. Se presupune că fundamentul pornind de la care activitatea conceptuală de explicitare devine inteligibilă este o practică esențialmente socială, implicit normativă.
Pragmatismul privind normele implicite în activitatea cognitivă a ajuns la noi din prima jumătate a secolului al douăzecilea din trei direcții independente: de la pragmatiștii americani clasici, prin Dewey; de la Heidegger cel din Ființă și timp; și de la Wittgenstein cel din Cercetări filozofice. Cu toate acestea, încercând să descifrez felul în care aplicarea ideilor novatoare ale acestor tradiții (în parte similare, în parte complementare) ar putea contribui la evoluția filosofiei contemporane a limbajului și a gândirii, m-am văzut atras de versiunea inițială a lui Hegel. Fiindcă, spre deosebire de toate aceste trei versiuni mai recente ale unei teorii a practicii sociale, cea a lui Hegel este un tip de pragmatism raționalist. În contrast cu asimilaționismul conceptual al celorlalte, el acordă prioritate argumentării în înțelegerea a ceea ce înseamnă să spui sau să faci ceva.
Pe de altă parte, Dewey și James,7 Heidegger din textele timpurii și Wittgenstein din textele mai târzii s-au opus, fiecare în felul său, paradigmei semantice reprezentaționale. Însă nici unul nu oferă în mod explicit o paradigmă alternativă care să fie destul de complexă și de stabilă structural pentru a folosi unei semantici – de felul celei care a dus la evoluțiile modelelor teoretice ale reprezentaționalismului, inclusiv la semantica lumilor posibile8 – sau pentru a furniza o descriere, a funcției distincte a vocabularului logicii. Mi se pare că versiunea hegeliană raționalistă, inferențialistă a tradiției romantice expresiviste pe care a moștenit-o oferă promisiunea unei asemenea paradigme alternative. Versiunea hegeliană a expresivismului este promițătoare și pentru că este nu doar pragmatică și inferențialistă în privința conceptelor, ci și relațională, în sensul că implicitul și explicitul se constituie fiecare, cel puțin în parte, din relația lui expresivă cu celălalt.9 Înțelegerea inferențialistă a explicitului este tocmai ceea ce lipsește pentru a face viabilă o alternativă expresivă la reprezentaționalism. Așa cum am demonstrat mai sus, expresivismul raționalist concepe explicitul – ceea ce se poate gândi, spune, forma pe care trebuie să o ia ceva pentru a fi considerat exprimat – în termenii rolului său în inferență. Mi se pare că Hegel este cel care a introdus această idee, chiar dacă el consideră unitatea minimală a conținutului conceptual ca fiind întregul sistem holistic al tuturor judecabilelor interconectate inferențial și deci nu este un propoziționalist.
În sfârșit, acest pragmatism raționalist expresivist creează o legătură recognoscibil hegeliană între logică și conștiința de sine, în sensul că explicitează fundamentul implicit fără de care nimic nu poate fi explicitat. Astfel, el oferă o descriere a unui tip de conștiință, conștiență în sensul înțelegerii [sapience], care susține descrierea echivalentă a unui tip de conștiiță de sine: conștiința de sine semantică sau conceptuală. Această noțiune a ceea ce se explicitează prin utilizarea caracteristică a vocabularului specific al logicii facilitează astfel o nouă evaluare a tipului de conștiință cu care începe expunerea.10
Cred că aceasta este o constelație de idei care deschide perspectiva lărgirii orizontului filosofiei analitice contemporane. Speranța mea este ca, temperând asemănarea cu animalele care-i preocupa pe Locke și Hume și evidențiind posibilitățile oferite de implicarea în practici sociale de ofertă și cerere de argumente, ne vom apropia de o descriere a umanului care apreciază just tipurile de conștiință și conștiință de sine ce ne deosebesc ca ființe culturale și nu doar naturale.

Note
1 Aici vorbesc ca neinițiații, ca să evit o lungă parafrază. „Experiența” nu este unul dintre cuvintele mele. Nu mi s-a părut necesar să-l folosesc în numeroasele pagini ale volumului Making It Explicit (cu toate că este menționat acolo) și aceeași politică predomină și în cuprinsul acestei lucrări. Nu cred că este nevoie – fie în epistemologie, fie, mai important, în semantică – să apelăm la niciun fel de factori intermediari între fapte perceptibile și raportări ale lor care sunt obținute non-inferențial prin practicarea dispozițiilor reactive diferențiale întemeiate. Există, desigur, mulți factori intermediari cauzali, de vreme ce raportarea observațională non-inferențială este o adeziune cu conținut propozițional a cărei recunoaștere se află la capătul unui întreg lanț de evenimente co-variabile în mod întemeiat, inclusiv o cascadă de fenomene neurofiziologice. Însă nu văd cum vreunul dintre ele ar avea vreo anume semnificație conceptuală sau (prin urmare) cognitivă sau semantică. Cele mai puternice contraargumente, din perspectiva prezentată în această lucrare, sunt cele propuse de colegul meu John McDowell în Mind and World (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1994).
2 Wilfrid Sellars, Action, Knowledge, and Reality, ed. H. N. Castaneda (Indianapolis: Bobbs-Merrill, 1975), p. 285.
3 Prezint acest proces cu mai multe detalii în primele trei capitole ale volumului Making It Explicit (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1994).
4 Articolul inovator al lui Sellars despre inferențialism, “Inference and Meaning,” în Pure Pragmatism and Possible Worlds: The Early Essays of Wilfrid Sellars, ed. J. Sich (Reseda Calif.: Ridgeview Publishing, 1980), pp. 257–286, nu face aceste distincții. De aceea poate fi supus obiecției că adună dovezi în favoarea inferențialismului slab, pe care le analizează apoi ca justificând o adeziune la inferențialismul tare sau chiar la hiperinferențialism.
5 În introducerea sa la recenta ediție retipărită a cărții lui Sellars Empiricism and the Philosophy of Mind, la care am contribuit cu un Ghid de studiu (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1997).
6 John Haugeland, “Heidegger on Being a Person,” Nous 16 (1982): 16–26.
7 În această privință, ca în multe altele, Peirce reprezintă un caz mai complicat.
8 Ca trimitere rapidă la ceea ce am în minte, să luăm adverbele. Unui verb ca „umblă” i se poate atribui o funcție dinspre obiecte înspre seturi de lumi posibile ca interpretantul său semantic. Apoi unui adverb ca „lent” i se poate atribui o funcție dinspre [funcții dinspre obiecte înspre seturi de lumi posibile] înspre [funcții dinspre obiecte înspre seturi de lumi posibile]. Atunci devine ușor de reprezentat diferența semantică dintre adverbele atributive și cele non-atributive: diferența dintre adverbe ca „lent”, unde inferența dinspre „o Fs” înspre „o Fs lent” este una corectă și adverbe ca „în închipuirea cuiva”, unde inferența corespunzătoare nu este corectă. Vezi, de pildă, articolul lui David Lewis “General Semantics,” în Semantics of Natural Language, ed. G. Harman și D. Davidson (Dordrecht: Reidel, 1972), pp. 169–218.
9 Cf. cap. 3 al lucrării Hegel de Charles Taylor (New York: Cambridge University Press, 1975).
10 Nu întotdeauna Hegel este interpretat ca abordând subiectele pe care eu le consider centrale în opera sa – în primul rând natura normelor conceptuale și a conținutului conceptual. Însă atunci când este interpretat astfel, se pare că are multe lucruri interesante de spus. Elaborarea și justificarea acestui mod de interpretare constituie o sarcină semnificativă. Prevăd că voi scrie o carte despre Hegel.

Traducerea s-a făcut după
Robert B. Brandom, Articulating Reasons: an introduction to inferentialism ( Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 2000 pp. 1-44.

Traducere de
Ioana Nan

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg