Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Articularea argumentelor. O introducere în inferențialism

I.    Contextul strategic. Natura conceptualului

Aceasta este o carte despre utilizarea și conținutul conceptelor. Principiul care o susține este acela că sensul expresiilor lingvistice și conținutul stărilor intenționale, cu alte cuvinte conștiența însăși, ar trebui înțeleasă, de la bun început, ca având un rol distinct în procesul argumentării. Ideea primatului inferenței asupra referinței în ordinea explicării semantice este prezentată și motivată în primul capitol.  Capitolele următoare dezvoltă această abordare, utilizând-o pentru a discuta o serie de probleme filosofice importante: raționamentul practic și rolul conceptelor normative în teoria acțiunii, percepția și rolul evaluărilor privind nivelul de certitudine în epistemologie, rolul expresiv distinct al termenilor singulari și al predicatelor (care, ca expresii subpropoziționale, nu pot deține rolul direct inferențial de premiză ori concluzie), ascripțiile atitudinilor propoziționale și dimensiunea reprezentațională a utilizării conceptelor, precum și natura obiectivității conceptuale. Cu toate că dezbaterea se dorește una de sine stătătoare – atât la nivelul fiecărui capitol, cât și la nivelul întregii lucrări – s-ar putea dovedi util gestul de detașare față de acest proiect și situarea acestuia în contextul mai larg al problemelor, posibilităților și abordărilor teoretice care i-au dat naștere.
Subiectul general este natura conceptualului. Această opțiune presupune deja concentrarea atenției asupra anumitor aspecte: în cadrul filosofiei gândirii, asupra conștiinței ca înțelegere [sapience] mai degrabă decât ca sensibilitate [sentience] și nimic mai mult; în cadrul semanticii, asupra conținutului specific conceptual, în detrimentul altor tipuri de conținut; în cadrul pragmaticii, asupra evidențierii practicii discursive (prin urmare, utilizatoare de concepte) prin comparație cu diverse alte practici. Scopul este acela de a releva conceptualul pentru a putea elabora o noțiune relativ clară a tipului de conștiență care constă în aplicarea unui concept la un obiect – de obicei prin a spune sau a gândi ceva despre acesta.
Discutarea acestui subiect necesită o serie de alegeri privind strategia explicativă fundamentală. Adeziunile ce rezultă se cer prezentate fiindcă ele configurează în mod semnificativ orice abordare a conceptualului. Explicitarea acestui cadru de angajamente orientative are drept scop plasarea unei anumite perspective într-un spațiu filosofic al alternativelor. Acele proprietăți ale unui discurs care altfel ar exprima niște asumpții aproape invizibile (fiindcă sunt doar implicite) se manifestă atunci ca necesitând decizii, acestea fiind supuse unor tipuri concrete de teste și procese justificative. Axele majore ce articulează aria pe care o ocupă linia de gândire urmărită aici pot fi reprezentate ca o serie de opoziții binare clare ce, laolaltă, fac posibilă cartografierea domeniului înconjurător.

* Traducerea s-a făcut după Robert B. Brandom, Articulating Reasons: an introduction to inferentialism ( Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 2000) pp. 1-44.

1.    Asimilarea sau diferențierea conceptualului?
O primă alternativă metodologică se referă la prioritatea relativă acordată fie aspectelor de continuitate, fie celor de discontinuitate între ființele discursive și cele nondiscursive: asemănările și diferențele dintre judecățile și acțiunile utilizatorilor de concepte pe de o parte și, pe de altă parte, preluarea informațiilor din mediul înconjurător și intervențiile de tip instrumental din partea organismelor și obiectelor care nu utilizează concepte. Ne putem întreba cât de clară este această distincție – cu alte cuvinte, în ce măsură și în ce fel poate fi relevată posibilitatea existenței unor cazuri intermediare. De asemenea, mai mult sau mai puțin independent de răspunsul dat acestei întrebări, este posibil ca abordările teoreticienilor să difere, unii pornind de la descrierea unui gen comun și continuând cu elaborarea de aspecte diferențiale (fie de ordin calitativ, fie în termenii unei ordonări cantitative de o anumită complexitate), alții începând, dimpotrivă, prin a prezenta proprietățile distincte ale conceptualului, pe care abia apoi îl plasează în contextul mai larg cuprinzând și acțiunile unor sisteme mai puțin eficiente. Se înțelege că, în oricare dintre cazuri, descrierea va trebui să dea seama atât de modurile în care utilizarea conceptelor se aseamănă cu comportamentul entităților non-discursive, cât și de cele în care acestea se deosebesc. Acele teorii care asimilează activitățile structurate conceptual cu activitățile nonconceptuale din care provin (în termeni evoluționiști, istorici și de dezvoltare individuală) riscă să nu le distingă îndeajuns. Teoriile care adoptă strategia inversă, începând prin a explica ce anume este propriu conceptualului, riscă să piardă din vedere asemănările de ordin generic. Diferențele de accent și ordonare a explicației pot exprima adeziuni teoretice fundamentale.
În această privință, relatarea de față se încadrează în cea de a doua categorie: sunt puse în lumină aspectele discontinuității dintre conceptual și non- sau pre-conceptual. Discuția este motivată de preocuparea pentru ceea ce este specific sau propriu conceptualului. Mă interesează în mai mare măsură ce anume îi diferențiază pe utilizatorii de concepte de utilizatorii de non-concepte, mai degrabă decât ce au în comun.  Prin acest aspect proiectul meu se deosebește de multe altele din domeniul teoriei semantice contemporane (ca, de pildă, de cele ale lui Dretske, Fodor sau Millikan), ca și de cele ale pragmatiștilor americani clasici, și poate și de textele târzii ale lui Wittgenstein.

2.    Platonism sau pragmatism conceptual?
Iată o altă problemă de strategie metodologică. O analiză a conceptualului poate explica utilizarea conceptelor în condițiile înțelegerii prealabile a conținutului conceptual. Pe de altă parte, analiza poate adopta o strategie explicativă complementară, începând prin a descrie practica sau activitatea de aplicare a conceptelor și formulând, pe această bază, o definiție  a conținutului conceptual. Prima strategie s-ar putea numi platoniciană, iar a doua pragmatistă (în această accepțiune, un tip de strategie funcționalistă). În acest sens, o variantă de platonism semantic sau conceptual ar identifica conținutul exprimat în mod tipic de propozițiile declarative și asociat opiniilor cu seturi de lumi posibile, sau cu condiții de adevăr specificate în prealabil. O asemenea teorie ar trebui să explice apoi modul în care asocierea unui astfel de conținut cu propoziții și opinii contribuie la înțelegerea felului corect de a folosi propoziții pentru a formula afirmații și de a aplica opinii în argumentare și în orientarea acțiunii. Dimpotrivă, direcția explicativă de tip pragmatist urmărește să explice felul în care utilizarea expresiilor lingvistice, sau rolul funcțional al stărilor intenționale, le conferă acestora conținut conceptual.
Perspectiva elaborată în aceste pagini reprezintă, în acest sens, un tip de pragmatism conceptual (în termeni generali, o formă de funcționalism). Ea explică noțiunea de a ști (sau a crede, sau a spune) că ceva este cazul prin aceea de a ști cum (a fi în stare) să faci ceva. Ea abordează conținutul propozițiilor sau principiilor conceptual explicite din direcția a ceea ce este implicit în practica utilizării expresiilor și a formării și aplicării opiniilor. Expresii ca ”aserțiune”, ”afirmație”, ”raționament” sau ”opinie” sunt ambigue în mod sistematic – și nu doar prin coincidență. Tipul de pragmatism adoptat aici caută să explice ce anume este asertat prin intermediul proprietăților asertărilor, ce anume este afirmat prin intermediul afirmărilor, ce anume este raționat prin raționări și ce anume este opinat prin opinări (prin urmare, ceea ce este exprimat prin intermediul exprimărilor sale) – în general, conținutul prin intermediul actului, și nu invers.

3.    Locusul intenționalității – gândirea sau limbajul?
Conceptele se asociază domeniului limbajului prin utilizarea publică a propozițiilor și a altor expresii lingvistice. Ele se asociază domeniului gândirii prin adoptarea privată și fundamentarea rațională a opiniilor și a altor stări intenționale. Tradiția filosofică de la Descartes la Kant considera ca înțeleasă de la sine o ordine mentalistă a explicației, ce privilegia gândirea ca locus originar al utilizării conceptelor, acordând limbajului un rol secundar, ulterior și mai mult instrumental în comunicarea către ceilalți a unor gânduri deja gata formate anterior într-o zonă mentală din interiorul individului. Perioada de atunci încoace se distinge printr-o apreciere crescândă a importanței limbajului pentru gândire și pentru procesele mentale în general și prin investigarea acestei imagini despre limbaj ca instrument mai mult sau mai puțin convenabil pentru exprimarea unor gânduri inteligibile ca având conținut, fără a ține seama de posibilitatea de a spune ceea ce se gândește. Secolul al douăzecilea a fost secolul limbajului în gândirea filosofică, provocând o aparentă inversare a ordinii explicației tradiționale. Astfel, Dummett se pronunță în favoarea unei teorii lingvistice a intenționalității: ”Suntem împotriva definirii aserțiunii ca expresie a unui act interior de gândire; dimpotrivă, gândirea reprezintă interiorizarea unui act exterior de aserțiune.” Afirmația lui Dummett este emblematică pentru pozițiile (exprimate în diverse forme de filosofi precum Sellars sau Geach) potrivit cărora utilizarea limbajului este inteligibilă anticipat și independent, și deci capabilă să ofere un model pe baza căruia se pot înțelege apoi, prin analogie, actele și fenomenele mentale, considerându-se gândirea ca mod de spunere interioară. O astfel de ipoteză inversează abordarea clasică a modernității timpurii.
Davidson afirmă că, pentru ca cineva să-și formeze opinii, trebuie să poată interpreta discursul celor din jur, dar că ”nici limbajul, nici gândirea nu pot fi explicate în totalitate una în funcție de cealaltă și nici una nu are prioritate conceptuală. Cele două sunt, într-adevăr, legate prin faptul că fiecare are nevoie de cealaltă pentru a fi înțeleasă, însă legătura dintre ele nu este completă, astfel încât, cu toate argumentele, nici una nu este suficientă pentru a da seama de cealaltă.” Cu toate că unele dintre argumentele importante aduse de Davidson sunt împărtășite și de teoria pur lingvistică propusă de Dummett, cele două poziții ilustrează, de fapt, o deosebire importantă între două moduri în care se poate acorda prioritate practicii lingvistice în relația ei cu utilizarea conceptelor. Spre deosebire de Dummett, ipoteza lui Davidson reliefează o concepție relațională asupra semnificației limbajului pentru înțelegere [sapience]: susținând că utilizarea conceptelor nu este inteligibilă într-un context ce nu include utilizarea limbajului, fără să pretindă însă că practicile lingvistice pot fi înțelese fără aportul simultan al unor stări intenționale precum opiniile.
Linia de gândire urmărită aici este, din acest punct de vedere, o abordare lingvistică relațională a conceptualului. Utilizarea conceptelor este considerată ca o activitate esențialmente lingvistică. A afirma și a opina sunt două fețe ale aceleiași monede – nu în sensul că orice opinie trebuie asertată sau că orice aserțiune trebuie să exprime o opinie, ci în sensul că nici activitatea de a opina și nici aceea de a aserta nu pot fi înțelese independent una față de cealaltă și că conținuturile lor conceptuale sunt esențialmente, și nu doar in mod accidental, capabile să fie conținuturi atât ale afirmațiilor cât și ale opiniilor, fără nici o deosebire. In contextul aderării la tipul de relație explicativă între activitățile și conținuturile menționate mai sus, această abordare capătă forma unui pragmatism lingvistic ce ar putea adopta drept slogan principiul lui Sellars potrivit căruia înțelegerea unui concept înseamnă stăpânirea utilizării un cuvânt. James și Dewey au fost pragmatiști în sensul acesta, încercând să înțeleagă conținutul conceptual prin intermediul practicilor utilizării conceptelor. Pe de altă parte, având în vedere abordarea lor în general asimilaționistă a utilizării conceptelor, ei nu au fost în mod specific niște pragmatiști de tip lingvistic. Wittgenstein din perioada târzie, Quine și Sellars (ca și Dummett și Davidson) sunt pragmatiști de orientare lingvistică, a căror strategie de a explica semnificația expresiilor prin intermediul utilizării lor oferă o alternativă la modelul teoretic platonician de abordare a semnificației propus de Frege-Russell-Carnap-Tarski.

4.    Genul activității conceptuale: reprezentare sau expresie?
Pe lângă problema locusului primar al conceptualului, mai există chestiunea felului în care înțelegem genul a cărui specie este conceptul. (Așa cum am arătat, acest aspect este la fel de important atât pentru teoriile care evidențiază înainte de toate proprietățile distincte ale speciilor conceptuale ale genului respectiv, cât și pentru acelea care adoptă o ordine explicativă de tip asimilaționist.) Conceptul major al epistemologiei și semanticii iluministe, cel puțin începând cu Descartes, a fost reprezentarea. Conștiența era înțeleasă în termeni reprezentaționali – fie sub forma conștienței directe a proceselor de reprezentare, fie sub forma conștienței indirecte a obiectelor reprezentate prin reprezentări ale lor. De regulă, reprezentările propriu-zis conceptuale erau considerate a fi doar un tip de reprezentare de care și prin care putem deveni conștienți. Această accepțiune a rămas în vigoare până azi, supraviețuind transformărilor destul de semnificative necesitate, de pildă, de explicațiile naturaliste și în general funcționaliste ale conștienței prin și despre reprezentări. Rezultatul este binecunoscutul și aparent dominantul proiect de cercetare contemporan: acela de a stabili o noțiune generală a reprezentării, ale cărei forme simple sunt deja manifeste în activitatea ființelor ce nu utilizeaza concepte, și de a elabora pe această bază forme tot mai complexe, până se ajunge la ceva recognoscibil ca reprezentare propriu-zis conceptuală.
Această paradigmă reprezentațională a conținutului conștiinței este suficient de larg răspândită, așa încât nu este ușoară găsirea unor alternative similare ca grad de generalitate și deschidere. Cu toate acestea, o contrapropunere demnă de remarcat consideră noțiunea de expresie, mai degrabă decât pe cea de reprezentare, ca gen în cadrul căruia activitatea conceptuală propriu-zisă poate deveni inteligibilă ca specie. Imaginii conștiinței ca oglindă, specifică Iluminismului, Romantismul i-a opus imaginea conștiinței ca sursă de lumină. Activitatea cognitivă, în sens larg, trebuia înțeleasă nu ca tip de reflecție pasivă, ci ca tip de descoperire activă. Accentul pus pe importanța intervenției experimentale și pe caracterul creativ al formulării teoriilor a determinat asocierea activității științifice cu cea artistică, a descoperirii cu crearea necesară – o imagine potrivit căreia cunoașterea naturii presupunea elaborarea unei a doua naturi (cum se exprima Leonardo da Vinci).
Tipul de expresivism inițiat de Herder pornește de la procesul prin care lăuntricul se exteriorizează atunci când un sentiment este exprimat printr-un gest. Apoi suntem îndemnați să analizăm cazuri mai complexe în care atitudinile sunt exprimate prin acțiuni, ca de pildă atunci când o dorință sau o intenție dă naștere unei acțiuni corespunzătoare, sau o opinie unei exprimări. Dacă ne concentrăm asupra celor mai simple cazuri, un model expresivist nu pare să ofere o metodă deosebit de promițătoare pentru înțelegerea genului a cărui specie este activitatea conceptuală (deși același lucru s-ar putea spune și despre modelul reprezentațional, dacă ne referim, de pildă, la modelul imprimat de un sigiliu pe o tăbliță de ceară). Însă un comentariu adecvat asupra modelului ar putea schimba întrucâtva această impresie.
Mai întâi, ne-am putea gândi la procesul de exprimare în cazurile mai complexe și mai interesante nu în termeni de transformare a ceva lăuntric în ceva exterior, ci în termeni de explicitare a ceea ce este implicit. În spirit pragmatist, acest proces poate fi înțeles ca trecere de la ceva ce, inițial, nu putem decât face, la ceva ce putem spune: codificarea unui fel de a ști cum sub forma lui a ști că. În al doilea rând, așa cum sugerează această descriere a unei forme de expresivism de tip pragmatist, în cazurile cele mai interesante în contextul de față, noțiunea de explicit va fi una conceptuală. Procesul explicitării va fi procesul aplicării de concepte: conceptualizarea unui subiect oarecare. În al treilea rând, nu trebuie să ne lăsăm seduși de tentația oferită de relația expresivă primară dintre gest și sentiment, crezând că ceea ce este exprimat și expresia sa sunt inteligibile individual, independent de relația dintre ele. Cel puțin în cazurile mai interesante, specificarea a ceea ce este implicit poate depinde de posibilitatea de a explicita acel lucru. Pe de altă parte, ceea ce este explicit ar putea rămâne nespecificabil în absența obiectului de explicitat. Din această perspectivă, ceea ce este exprimat trebuie înțeles pornind de la posibilitatea exprimării sale. Un astfel de expresivism relațional va înțelege atât actele lingvistice cât și stările intenționale exprimate de ele ca elemente esențiale într-un tot inteligibil numai în baza relației lor. Potrivit acestei abordări, de pildă, n-am putea ajunge să înțelegem nici opinarea, nici asertarea decât abstrăgând din rolul lor în procesul asertării ceea ce se opinează (cu alte cuvinte, acest tip de expresivism are drept consecință o perspectivă lingvistică relațională asupra organizării domeniului conceptual.)
Înțelegerea în termeni reprezentaționali a genului a cărui specie este conceptualul favorizează o ordine platoniciană a explicării. Faptul că nu necesită o asemenea ordine rezultă din posibilitatea oferită de descrierile funcționaliste ale conținutului reprezentațional, de natură psihologică sau lingvistică.  Pe de altă parte, expresivismul se adaptează în mod special unei ordini pragmatiste a explicării semantice, așa cum o arată formularea relației dintre ceea ce este implicit și ceea ce este explicit în termenii distincției dintre a ști cum și a ști că. Poziția prezentată în paginile acestui volum reprezintă un tip de expresivism conceptual constitutiv, pragmatist, relațional lingvistic. Aderând la încercarea de a adopta expresivismul ca domeniu-cadru prin care să fie explicate utilizarea conceptului și (deci) conținutul conceptual, acest proiect se deosebește de majoritatea celor existente pe scena contemporană. Altfel, paradigma reprezentațională domină nu numai întregul spectru al semanticii de orientare analitică, de la cea a modelelor teoretice, a lumilor posibile, până la abordările direct contrafactuale sau informaționale și la cele teleosemantice, ci și structuralismul ce preia liniile generale ale semanticii saussuriene, și chiar postructuralismul acelor gânditori continentali târzii, atât de imersat în paradigma reprezentațională încât nu vede altă opțiune la înțelegerea sensului în termeni de semnificanți ce țin locul semnificaților decât aceea de a-l înțelege în termeni de semnificanți care țin locul altor semnificanți. Nici măcar formele contemporane de pragmatism, motivate în mod explicit de respingerea formelor platoniciene ale paradigmei reprezentaționale, n-au adoptat și n-au căutat să dezvolte o alternativă expresivistă.

5.    Particularizarea conceptualului: intensionalism sau inferențialism?
Nu am pretenția să argumentez, în această introducere, în favoarea nici uneia dintre adeziunile metodologice pe care le enumăr. Scopul meu este să ofer o prezentare schematică  a domeniului care modelează abordarea propusă pe parcursul acestei lucrări (și, mai pe larg și mai în detaliu, în Making It Explicit), să introduc și să contextualizez aceste adeziuni, mai degrabă decât să încep, fie și de departe, să mi le atribui. Am afirmat la început că mă interesează în mod special ceea ce distinge conceptualul de non-conceptual. Nu mi se pare că acest subiect a primit suficientă atenție din partea filosofilor contemporani. În măsura în care se poate vorbi de un consens pe plan internațional, cred că acesta este, probabil, acela conform căruia conceptualul (sau intenționalul) se distinge printr-un tip special de intensionalitate: intersubstituirea expresiilor sau conceptelor coreferențiale sau coextensionale nu păstrează conținutul ascripțiilor stărilor intenționale, de regulă atitudini propoziționale ca gândul sau opinia. (Acesta este un dat relativ independent față de felul în care este interpretat acel conținut, fie în termeni reprezentaționali ai condițiilor de adevăr sau ai propozițiilor ca seturi de lumi posibile, fie ca roluri funcționale de un anume fel, fie în termeni teoretic-informaționali, fie in termeni de condiții de asertibilitate etc.) Abordarea de față este cât se poate de diferită.
Ideea de bază care însuflețește și ghidează acest proiect este că ceea ce distinge practicile specific discursive de faptele ființelor ce nu utilizează concepte este articularea inferențială a practicilor discursive. A vorbi despre concepte înseamnă a vorbi despre roluri în argumentare. Primii expresiviști ai Romantismului erau (la fel ca pragmatiștii clasici sau contemporani) asimilaționiști în privința conceptualului. Metoda mea de abordare expresivistă este una excepționalistă, ea concentrându-se asupra deosebirilor prin care se evidențiază conceptualul. Este un pragmatism raționalist prin aceea că pune în lumină practicile de a cere și oferi argumente, considerând că aceste practici conferă conținut conceptual actelor, expresiilor și stărilor apt invocate de acele practici. În acest fel poziția mea se deosebește de cea a altor teoreticieni notabili care sunt pragmatiști în sensul că subscriu opiniilor teoreticienilor ce explică sensul ca utilizare, precum Dewey, Heidegger, Wittgenstein, Dummett și Quine. Mai departe, este un expresivism raționalist, adică se consideră că a exprima ceva, a-l face explicit, înseamnă a-l pune într-o formă în care poate atât servi ca argument, cât și necesita argumente: o fomă în care poate constitui atât premiză, cât și concluzie în inferențe. A spune sau a gândi că lucrurile stau într-un anumit fel înseamnă a asuma un tip distinct de adeziune articulată inferențial:  a o prezenta ca premiză potrivită pentru inferențe ulterioare, cu alte cuvinte, a autoriza utilizarea ei ca astfel de premiză și a angaja responsabilitatea de a-și asuma acea adeziune, de a-și justifica autoritatea, în condiții propice, de regulă prin expunerea acestei adeziuni sub formă de concluzie a unei inferențe provenite din alte asemenea adeziuni care sunt sau pot fi asumate. A înțelege conceptul care se aplică într-un astfel de proces de explicitare înseamnă a-i înțelege utilizarea inferențială: a ști (în sensul practic de a putea distinge, un fel de a ști cum) ce altceva îți asumi prin aplicarea conceptului, ce anume te îndreptățește s-o faci și ce anume ar împiedica astfel de autorizare.
Ceea ce poate fi considerat drept principiu pragmatic fundamental la Frege este că, prin asertarea unei afirmații, aderi la adevărul ei. Modul cel mai frecvent de exploatare a acestui principiu este unul platonician: se presupune o anume înțelegere a conceptului de adevăr, derivată dintr-o teorie semantică, și, pe baza acestei conexiuni, se elaborează o  descriere a forței pragmatice sau a actului asertării. Însă principiul poate fi exploatat și în alte feluri, iar pragmatismul lingvistic inversează ordinea explicării platoniciene. Pornind de la descrierea a ceea ce se face atunci când se formulează o afirmație, acesta urmărește să elaboreze o descriere a ceea ce se spune, conținutul sau propoziția – ceva ce poate fi gândit în termeni  de condiții de adevăr – la care se subscrie printr-un astfel de act de vorbire.
Ceea ce poate fi considerat drept principiu semantic fundamental la Frege este că o inferență corectă nu duce niciodată de la o afirmație/afirmabilă adevărată la una neadevărată. Și acesta se poate exploata într-unul din două tipuri reductive de ordine explicativă. În mod standard, se presupune o înțelegere anterioară a noțiunii de adevăr, care se folosește pentru a explica în ce constă o inferență corectă. Pragmatismul raționalist sau inferențialist inversează și această ordine explicativă. Acesta pornește de la diferența practică dintre inferențele corecte și cele incorecte, înțeleasă ca diferență dintre acțiuni corecte și incorecte, și apoi explică vorbirea despre adevăr ca vorbire despre ceea ce se păstrează prin mutările corecte.

6.    Explicare semantică de tip ascendent sau descendent?
Potrivit unui astfel de raționament inferențialist, forma fundamentală a conceptului este cea propozițională, iar esența utilizării conceptului o reprezintă aplicarea conceptelor în aserțiuni, opinii și idei cu conținut propozițional. Această poziție susține că a avea conținut propozițional înseamnă a putea asuma roluri inferențiale de bază, atât sub formă de premiză cât și sub formă de concluzie în inferențe. Delimitarea domeniului conceptual prin intermediul inferenței presupune, prin urmare, situarea fermă pe una dintre pozițiile altei diviziuni metodologice abstracte. Aceasta deoarece implică considerarea tipului de conținut conceptual exprimat prin propoziții declarative complete ca precedând, în ordinea explicării, tipul de conținut exprimat prin expresii subpropoziționale precum termenii singulari și predicatele. Logica termenilor tradiționali se constituia de jos în sus, explicând mai întâi semnificațiile conceptelor asociate cu termenii singulari și generali (într-o formă reprezentațională nominalistă: ca ceea ce denumesc sau reprezintă aceștia), apoi judecățile construite prin conexiunea termenilor respectivi și finalmente corectitudinea inferențelor prin care se conectează acele judecăți. Această ordine explicativă este încă cea tipică abordărilor semantice contemporane de tip reprezentațional (a căror paradigmă o reprezintă modelele teoretice de inspirație tarskiană). Există, pe de altă parte, și teorii semantice reprezentaționale platoniciene care încep prin atribuirea de interpretanți semantici (de pildă, seturi de lumi posibile) propozițiilor declarative. Teoriile semantice pragmatiste adoptă de regulă o abordare de tip descendent dat fiind că încep de la utilizarea conceptelor, iar ceea facem cu conceptele este să le aplicăm la judecată și acțiune. Astfel, Kant cosideră judecata drept unitatea minimală a experienței (și prin urmare a conștiinței în sensul dat termenului de discursului său) pentru că este primul element din ierarhia logică tradițională care comportă asumarea responsabilității. (Numirea nu este o acțiune care să implice răspunderea față de ceva.) Frege pornește de la conținuturi conceptuale apte de a fi judecate pentru că acestora li se poate atașa forță pragmatică. Iar prioritatea acordată de Wittgenstein uzului îl determină să aleagă propozițiile ca fiind bucățile de limbaj a căror exprimare poate reprezenta o mutare într-un joc de limbaj. După părerea mea, acestea sunt trei moduri de a indica, în mare, aceeași poziție pragmatistă referitoare la prioritatea acordată aspectului propozițional. Subliniez din nou că legătura dintre propoziționalism și pragmatism în contextul larg al abordării sensului din direcția utilizării nu este una coercitivă, de vreme ce o versiune funcționalistă a acestei abordări poate privilegia conținuturile asociate cu expresii subpropoziționale. În orice caz, inferențialismul este o teorie esențialmente propozițională.
În această privință, inferențialismul și expresivismul se completează reciproc. Astfel, paradigma expresiei este spunerea. Iar ceea ce poate dobândi rolul de premiză și concluzie în inferență este spunerea în sensul afirmării. Expresivismul, la fel ca inferențialismul, ne atrage atenția în primul rând asupra conținuturilor conceptuale propoziționale. Abia apoi urmează relatarea privind descompunerea unor astfel de conținuturi în tipurile de conținut conceptual exprimate (în sens derivativ) de expresii subpropoziționale ca termenii singulari sau predicatele. (Și despre recompunerea lor ulterioară pentru a obține noi conținuturi. O astfel de relatare este prezentată în Capitolul 4.) Dimpotrivă, reprezentaționalismul este susținut de o paradigmă a designației: relația dintre un nume și purtătorul său. Potrivit uneia dintre metodele standard de investigare ale acestei direcții explicative, trebuie apoi introdusă o categorie ontologică specială de stări de lucruri, considerată ca fiind reprezentată de propoziții declarative, în mod oarecum similar cu felul în care obiectele sunt reprezentate de termeni singulari.
Expresivismul raționalist înțelege noțiunea de explicit (ceea ce se poate spune în sensul de a se afirma, forma pe care trebuie să o aibă ceva pentru a se considera ca fiind exprimat) în termenii rolului său inferențial. Asociată cu un pragmatism lingvistic, o astfel de propunere promovează ideea că practicile de a cere și a oferi argumente dețin un rol privilegiat, chiar definitoriu, în cadrul general al practicilor lingvistice. Ceea ce constituie o practică specific lingvistică (și deci discursivă, potrivit acestei poziții) este faptul că acordă unor tipuri de performanțe forța sau semnificația unor afirmații, unor adeziuni cu conținut propozițional, care pot atât servi ca argumente cât și necesita argumente. Acele practici care nu implică argumentare nu sunt practici lingvistice sau (prin urmare) discursive. Astfel, jocul de limbaj (Sprachspiel) cu „lespezi” pe care Wittgenstein îl introduce în secțiunile de la începutul Cercetărilor filosofice nu ar trebui, potrivit acestor standarde de delimitare, să fie considerate drept jocuri de limbaj (Sprachspiel) propriu-zise.  Este un caz de practică vocală, dar nu încă verbală. Spre deosebire de Wittgenstein, identificarea inferențială a conceptualului afirmă că limbajul (practica discursivă) are un centru; nu este dezordonat. Practicile inferențiale de a produce și consuma argumente constituie zona centrală a practicii lingvistice. Practicile lingvistice periferice utilizează și depind de conținuturile conceptuale constituite prin jocul de cerere și ofertă de argumente, subzistând datorită lor. Faptul de a afirma, capacitatea de a-și justifica afirmațiile și utilizarea afirmațiilor făcute pentru a justifica alte afirmații și acțiuni nu sunt doar un set de lucruri care se pot face cu limbajul. Nu sunt pe același plan cu alte „jocuri”. Sunt ceea ce, înainte de toate, face posibilă vorbirea și prin urmare gândirea: înțelegerea [sapience] în general. Sigur că facem multe alte lucruri  ca utilizatori de concepte, în afară de aplicarea conceptelor la judecată și acțiune și de justificarea acestor moduri de aplicare. Însă (spre deosebire de imaginea nediscriminat egalitaristă prezentată de teoreticienii neo-Romantici contemporani ca Derrida), potrivit acestui tip de raționalism semantic, acele activități discursive mai generale, sofisticate și recente sunt inteligibile în principiu numai prin prisma practicilor esențiale ale inferenței-și-aserțiunii.

7.    Atomism sau holism?
Strâns legată de problema explicitării semantice de tip ascendent sau descendent este problema holismului semantic în comparație cu atomismul semantic. Tradiția semanticii formale se situează ferm pe poziții atomiste, în sensul că asignarea unui interpretant semantic la un element (un nume propriu, să zicem) este considerată ca inteligibilă independent de asignarea de interpretanți semantici oricăror altor elemente (predicate sau alte nume proprii, de pildă). Nu trebuie să știi nimic despre ce anume reprezintă alte puncte sau linii șerpuite de culoare albastră pe o hartă, ca să înțelegi că un anume punct reprezintă Cleveland. Obiectivul semanticii formale este acela de a explica, la modul ascendent, felul în care niște unități mici, semantic relevante, pot fi asignate sistematic la expresii complexe, după ce au fost deja asignate la expresii simple. Atomismul adaugă faptul că asignările la expresii simple se pot face una câte una. Dimpotrivă, semantica inferențialistă este categoric holistă. Potrivit unei descrieri inferențialiste a conținutului conceptual, nu poți avea niciun concept decât dacă ai multe concepte. Aceasta deoarece conținutul fiecărui concept este articulat prin relațiile sale inferențiale cu alte concepte. Prin urmare, conceptele se formează inevitabil în grup (deși încă nu rezultă de aici că ele se formează neapărat într-un singur grup de mari dimensiuni). Holismul conceptual nu este o adeziune care îl poate motiva pe acela al cărui convingeri nu îl îndreaptă către o înțelegere inferențială a conceptualului. Holismul conceptual este o consecință directă a acestei din urmă abordări.

8.    Expresivism tradițional sau raționalist?
Esența oricărei teorii expresiviste este, desigur, felul în care aceasta dă seama de exprimare. Ceea ce se exprimă se manifestă în două forme, ca implicit (doar potențial exprimabil) și ca explicit (realmente exprimat). A vorbi despre exprimare înseamnă a vorbi despre un proces de transformare a ceea ce, în virtutea rolului său în procesul respectiv, devine vizibil ca un conținut ce se manifestă în două forme, ca implicit și apoi ca explicit. Așa cum am arătat mai sus, expresivismul tradițional Romantic își asuma drept paradigmă ceva de felul relației dintre emoția interioară exprimată prin gestul exterior. Expresivismul raționalist care stă la baza prezentei expuneri este complet diferit. Atunci când, ca aici, explicitul se identifică cu articularea specific conceptuală, a exprima ceva înseamnă a-l conceptualiza: a-l pune în formă conceptuală. Am spus la început că obiectivul lucrării este o descriere clară a conștienței care înțelege [sapient awareness], a sensului în care a fi conștient de ceva înseamnă a supune acel ceva unui concept. Potrivit abordării propuse aici, a proceda astfel înseamnă a face o afirmație sau un raționament cu privire la obiectul de care ești (prin urmare) conștient, a-ți forma o opinie despre acel obiect – în general, a privi obiectul într-o formă ce poate servi și fi supusă unor argumente, a-l face semnificativ din punct de vedere inferențial. Tema modului în care se conceptualizează ceea ce este neconceptualizat constituie o temă familiară supusă atenției filosofice, dând naștere unei panoplii binecunoscute de patologii filosofice. Metoda raționalist expresivistă urmărită aici se distinge prin strategia diferită pe care o folosește pentru înțelegerea relației dintre ceea ce este doar implicit și ceea ce este conceptual explicit.
Această strategie depinde de o constelație de idei inferențialiste adiacente. Prima și cea mai importantă idee, deja menționată mai sus, este un mod de a gândi explicitul conceptual. A fi explicit în sens conceptual înseamnă a juca un rol specific inferențial. În cazul cel mai simplu, înseamnă a avea conținut propozițional, în sensul de a putea servi atât drept premiză cât și drept concluzie în inferențe. Din perspectiva lingvistică relațională, a putea fi gândit sau opinat în acest sens înseamnă a putea fi asertat. Modul cel mai simplu de a înțelege strategia explicativă de tip pragmatist este acela de a înțelege faptul de a spune (gândi, crede …) că ceva (prin urmare, a adopta o atitudine cu conținut propozițional) ca pe un mod distinct de a ști cum sau de a fi în stare să faci ceva. Inferențialismul alege modul de acțiune relevant prin articularea inferențială. Conținuturile propoziționale (sau mai general conceptuale) devin utilizabile de către cei angajați în practici lingvistice al căror fond îl reprezintă derivarea de concluzii și oferirea de argumente. Faptul de a reacționa adecvat la diferența prezentată de obiectele roșii nu înseamnă încă a fi conștient de ele ca roșii. Distincția obținută prin răspunsuri repetate (ca acelea ale unei mașini sau ale unui porumbel) sortează stimulii responsabili și în acest sens îi clasifică. Dar aceasta nu este încă o clasificare de tip conceptual și deci nu implică o conștientizare de felul celei care face obiectul investigației de față. (Dacă, în loc să învățăm un porumbel să lovească cu ciocul un buton mai degrabă decât altul prin stimularea senzorială adecvată, învățăm un papagal să producă un anumit sunet și nu altul, nu am ajuns decât la etapa vocală, nu încă la cea verbală.) Următoarea ar putea fi o activitate normativă, în urma căreia s-ar reacționa corect la obiectele roșii printr-un anumit sunet. Nici aceasta nu ar fi încă o chestiune conceptuală. Ceea ce este implicit în acest tip de activitate practică devine explicit în aplicarea conceptului roșu atunci când acea capacitate sau deprindere de reacție este pusă într-un context mai larg ce include considerarea răspunsurilor ca semnificative din punct de vedere inferențial: ca oferind argumente pentru alte mutări în jocul lingvistic și ca având ele însele o potențială nevoie de argumente ce pot fi obținute prin alte mutări. Primul avantaj pe care îl reclamă acest tip de pragmatism raționalist în fața formelor de expresivism precedente este această relativ clară noțiune inferențială a explicitului conceptual.
Pragmatismul în privința conceptualului caută să înțeleagă ce înseamnă în mod explicit a spune sau a gândi că ceva este cazul prin prisma a ceea ce trebuie implicit să știe cineva cum (să fie în stare) să facă. Faptul că tipul relevant de acțiune este o constelație de aserțiuni și inferențe, afirmații și oferte și cereri de argumente pentru acestea reprezintă esența abordării conceptualului din perspectiva pragmatismului raționalist sau inferențialist. Însă odată ce o astfel de noțiune inferențială a explicitului (calitatea de a avea conținut propozițional sau, mai general, conceptual) a fost stabilită, putem recurge la această noțiune de a exprima (ceea ce este explicit) pentru a înțelege diversele sensuri în care ceva poate fi exprimat (ceea ce este implicit). De fapt, perspectiva inferențialistă operează cu mai multe noțiuni de implicit. Prima dintre ele se referă la ceea ce este făcut explicit printr-o afirmație sau devine explicit prin intermediul ei: o propoziție, un fapt posibil, ce se spune (poate fi spus) sau se gândește sau se opinează. Dar într-un alt sens putem vorbi de ceea ce ramâne totuși implicit într-o afirmație explicită și anume despre consecințele sale inferențiale. Căci în contextul unei constelații de practici inferențiale, adeziunea la o propoziție (afirmabilă) înseamnă implicit adeziunea la altele care decurg din ea. Stăpânirea acestor conexiuni inferențiale formează cadrul implicit care face inteligibilă afirmarea explicită. Faptul de a deriva inferențe din ceva ce poate fi afirmat explicit (ce poate fi spus, gândit etc.) înseamnă a explora relațiile inferențiale ce îi articulează conținutul. De vreme ce, când spunem că lucrurile stau într-un anumit fel, de pildă că țesătura este roșie, nu spunem (facem explicit) în același sens că aceasta este colorată și dimensionată spațial, aceste consecințe contează numai ca implicite. Din moment ce articulează conținutul afirmației originale, ele sunt cel puțin implicite în ea. ‘Implicit’ capătă încă o dată un sens inferențial relativ clar, dar unul distinct față de sensul în care faptul că țesătura este roșie (la care se poate reacționa diferențial în mod adecvat) este făcut explicit în afirmație. În sensuri diferite dar asociate, o afirmație explicită conține în mod implicit:
1.    corectitudinea ce guvernează mutările inferențiale înspre și dinspre adeziunile față de conținutul afirmabil în chestiune;
2.    celelalte afirmații care sunt consecințe inferențiale ale primei, potrivit corectitudinii practice  menționate la punctul (1); și
3.    conținutul conceptual al afirmației, care este articulat de inferențele de la punctul (1).
Aceste noțiuni ale implicitului sunt produse directe ale celui mai simplu model inferențial al explicitului.

9.    Sarcina semantică a logicii este de natură epistemologică sau expresivă?
Îndeobște, logica este considerată ca modalitatea specială care permite accesul pe cale epistemică la o formă de adevăr. Logica servește la stabilirea adevărului anumitor tipuri de afirmații prin verificarea lor. Însă logica poate fi considerată și în termeni expresivi, ca set distinct de instrumente de spunere a ceva ce nu poate fi explicitat în alt fel. Acest efect depinde de o nouă mutare: aplicarea modelului original al explicitului la consecințele inferențiale care sunt implicite (în sensul discutat mai sus) în orice afirmație explicită. Potrivit poziției inferențialiste asupra utilizării conceptelor, atunci când facem o afirmație angajăm implicit un set de inferențe care îi articulează conținutul conceptual. Angajarea implicită a acestor inferențe este o formă de acțiune. Înțelegerea conținutului conceptual la care ne-am angajat este un fel de abilitate practică: o doză de pricepere care constă în a fi capabil să distingi ce anume derivă sau nu din afirmație, ce anume ar constitui argumente pentru sau împotriva ei etc.. Explicitarea acestei priceperi, a inferențelor pe care le-am asumat implicit, înseamnă a-i da forma unei afirmații că lucrurile stau într-un fel sau altul. În acest caz o resursă expresivă fundamentală în acest scop este oferită de vocabularul logic de bază. Atunci când aplic conceptul leu la Leo, mă angajez implicit să-i aplic conceptul mamifer. Dacă limbajul meu este destul de bogat din punct de vedere expresiv încât să conțină condiționale, pot spune că dacă Leo este leu, atunci Leo este mamifer. (Iar dacă limbajul este destul de bogat din punct de vedere expresiv încât să conțină operatori cuantificaționali, pot spune că dacă orice este leu, atunci este mamifer.) Faptul că Cleo este cefalopod este o bună (chiar decisivă) dovadă că nu este leu. Dacă limbajul meu este destul de bogat din punct de vedere expresiv încât să conțină negație, pot explicita acea componentă inferențială implicită care articulează conținutul conceptului leu spunând că dacă Cleo este cefalopod, atunci Cleo nu este mamifer.
Spunând astfel de lucruri, folosind vocabularul logicii, pot explicita adeziunile inferențiale implicite ce articulează conținutul conceptelor pe care le aplic atunci când formulez afirmații explicite curente. Aici modelul original inferențial-propozițional al conștienței (în sens de înțelegere [sapience]) se aplică la un nivel superior. La prima aplicare obținem o descriere a conștiinței – de pildă, aceea că Leo este leu. La a doua aplicare obținem descrierea unei forme de conștiință de sine de natură semantică. Căci în acest fel începem să spunem ce facem atunci când spunem că Leo este leu. De pildă, explicităm (formulând un conținut afirmabil și deci propozițional) faptul că aderăm prin aceasta la calitatea lui de mamifer spunând că dacă ceva este leu, atunci este mamifer. O prezentare de acest gen a rolului expresiv distinct al vocabularului logicii este oferită în Capitolul 1 al acestui volum. Ea este aplicată și extinsă în capitolele următoare prin includerea unor expresii complexe precum vocabularul normativ (în Capitolul 2) și a unor tropi ce indică intenționalitatea precum  anumite utilizări ale lui „la” și “despre” (în Capitolul 5), elemente ce nu sunt de regulă asociate cu condiționalele și negația. Astfel, inferențialismul privitor la conținutul conceptual determină o nouă formă de expresivism privitor la logică. Aplicarea modelului inferențial de explicitare, și deci de expresie, la modul de funcționare al vocabularului logicii asigură terenul de testare al modelului, ce permite elaborarea lui la un nivel de claritate și precizie (cel puțin) neobișnuit în cadrul tradiției expresiviste. Două tipuri de consecințe filosofice faste ce decurg de aici sunt explorate în Capitolele 4 și 5, care oferă o expunere de tip expresiv a naturii și deducerii necesității utilizării termenilor singulari (și a predicatelor) și respectiv o expunere a rolului expresiv caracteristic vocabularului explicit intențional și reprezentațional.
Afirmațiile condiționale – ca și afirmațiile formulate prin utilizarea vocabularului logicii în general, în cadrul căruia condiționalul este paradigmatic pentru inferențialiști – exprimă o formă de conștiință de sine de natură semantică deoarece ele explicitează relațiile inferențiale, consecințele și conținuturile unor afirmații și concepte nonlogice simple. Modelul explicitării logice (parțiale) a conținuturilor conceptuale nonlogice poate fi utilizat pentru a clarifica anumite trăsături ale explicitării simple în afirmațiile nonlogice. De pildă, conținutul conceptual al unui concept precum roșu are ca element esențial circumstanțele noninferențiale determinate de aplicarea sa corectă (circumstanțe la care, amintim, se face apel în cadrul noțiunii general inferențiale de conținut, de vreme ce, prin aplicarea conceptului, sancționăm implicit adecvarea inferenței dinspre circumstanțele aplicării corecte a conceptului înspre consecințele aplicării sale, indiferent dacă circumstanțele respective sunt sau nu ele însele specificate în termeni strict inferențiali). O parte din abilitatea practică ce constituie cadrul implicit al priceperii fără de care o teorie semantică general inferențială nu poate explica practica de a afirma explicit că ceva este roșu o reprezintă, prin urmare, capacitatea de a reacționa noninferențial dar corect și diferențial la obiectele roșii. Capitolul 3 discută modul în care această parte a cadrului implicit a aplicării explicite a conceptelor obiectelor observabile poate fi ea însăși explicitată, în sens logic, mai întâi prin evidențierea ei printr-o inferență de siguranță și apoi prin codificarea acelei inferențe într-o structură condițională. În termeni inferențialiști, inferența de siguranță conceptualizează capacitatea inițial nonconceptuală de a reacționa diferențial la obiectele roșii. Odată ce capătă această formă inferențială, aspectul conținutului conceptului roșu care ramâne implicit (în alt sens) chiar și atunci când este prezentat sub forma unei inferențe de siguranță poate fi explicitat prin utilizarea unei structuri condiționale, la fel ca orice alt aspect articulat în mod inferențial.
Această dezvoltare a relației de expresie dintre ceea ce este explicit și ceea ce este implicit este marcată de ideea fundamentală a delimitării conceptualului prin articularea sa specific inferențială. În prima etapă, această idee determină înțelegerea scopului final al explicitării unui lucru într-un conținut afirmabil (judecabil, cogitabil, opinionabil), adică propozițional, de felul celui exprimat prin utilizarea propozițiilor declarative simple. În etapa a doua, aceeași idee inferențialistă generează un model expresiv al rolului conceptual propriu vocabularului logicii, ce servește la explicitarea sub forma propozițiilor afirmabile (paradigmatice, condiționale) a relațiilor inferențiale ce articulează implicit conținuturile conceptelor nonlogice simple pe care le utilizăm pentru explicitarea lucrurilor în sensul specificat în prima etapă. În etapa a treia, noțiunea de relație expresivă dintre ceea ce este explicit și ceea ce este implicit, elaborată în etapa a doua cu referire la utilizarea conceptelor logice distincte se aplică cu scopul de a clarifica și mai bine relația dintre ceea ce este explicit în sensul primei etape și ceea ce se explicitează ca urmare. Rezultatul este o descriere cu structură specific hegeliană: o teorie raționalistă, expresivistă a unei (forme de) conștiință (și anume o formă de conștiență care înțelege [sapient awareness]) oferă baza pentru teoria corespunzătoare a unei (forme de) conștiință de sine (și anume, o conștiință de sine semantică sau conceptuală), care sprijină apoi aprofundarea expunerii originale prin furnizarea unui model pentru înțelegerea formei de conștiință de la care a pornit relatarea.

II.    Contextul istoric: raționalism, pragmatism și expresivism

În miezul acestei teorii se află raționalismul său: prioritatea pe care o acordă articulării specific inferențiale, rolului practicilor de a oferi și cere argumente. Această teorie reprezintă răspunsul meu la modalitatea de delimitare a spațiului distinct al conceptualului. Se optează pentru (și se recunoaște ca discursivă) practica specific lingvistică deoarece integrează practici inferențiale-și-aserționale: atribuirea de și aderarea la corectitudinea anumitor mutări și ocuparea anumitor poziții ale căror conținuturi sunt determinate de locul lor în cadrul acelor practici. Pragmatismul raționalist ce rezultă de aici diferă în mod semnificativ în această privință de acela al altor pragmatiști de orientare semantică precum Dewey, Heidegger, Wittgenstein, Quine sau Rorty. Pe de altă parte, expresivismul raționalist deține resurse și avantaje conceptuale importante care îi lipsesc expresivismului romantic tradițional. Versiunea actuală a expresivismului oferă un cadru care facilitează o cercetare semantică detaliată (argumentul prezentat în Capitolul 4 este emblematic în acest sens). Același cadru facilitează o abordare expresivistă a logicii, poziție ce deschide perspective potențial importante – de pildă asupra rolului expresiv distinctiv al vocabularului intențional sau explicit reprezentațional (discutat în Capitolul 5).
Empirismul a reprezentat stindardul și principiul organizator al filosofiei în lumea anglo-saxonă cel puțin de la Locke încoace. Forma prin care se distinge el în secolul al douăzecilea, dezvoltată de filosofi ca Russell, Carnap sau Quine, adaugă la poziția clasică privind originea cunoașterii în experiență accentul pe rolul cognitiv crucial pe care-l au limbajul și logica. Un scop major al acestui volum este acela de a propune un mod de a aborda aceste din urmă subiecte – și deci sensul, mintea și cunoașterea –  eliberat de contextul adeziunilor empiriste care au determinat pozițiile adoptate în interiorul acestei tradiții.
Prin desprinderea de empirism nu înțeleg să neg faptul că evaluarea practicilor perceptuale trebuie să joace un rol esențial în cadrul epistemologiei și semanticii. Ceea ce s-ar putea numi empirism banal se limitează la observații de felul aceleia că în lipsa experienței perceptuale nu putem cunoaște faptele contingente și că, mai mult, conținutul conceptual nu este inteligibil separat de relația sa cu experiența perceptuală. Aceste afirmații nu sunt contestate. (Cred chiar că ar fi foarte greu de găsit un filosof care să le fi contestat vreodată, inclusiv dintre cei mai cunoscuți. Dar nu voi încerca să argumentez în acest sens aici.) Adeziunile teoretice și explicative ale formelor de empirism consistente din punct de vedere filosofic depășesc cu mult aceste platitudini. Obiectivul meu principal este teoria semantică pe care o consider ca stând la baza abordărilor empiriste privind sensul, mintea, cunoașterea și acțiunea. Empirismul este un curent de gândire prea vast și divers, cu prea multe vârtejuri nestatornice, golfuri și ramificații, pentru a fi închis între malurile bine definite ale unor condiții necesare și suficiente. Cursul său general este însă marcat de angajamentul de a întemeia raționamentul teoretic și practic și utilizarea conceptelor pe faptele din imediata noastră apropiere: experiențele senzoriale pe partea cognitivă și motivațiile sau preferințele intuitive pe partea activă. În formele care mi se par criticabile în cel mai înalt grad, se consideră că a avea aceste experiențe nu necesită exercitarea unor abilități specific conceptuale. Acest fapt este înțeles mai degrabă ca fiind o capacitate preconceptuală împărtășită de mamiferele care nu utilizează concepte. În consecință, și teoriile asupra acestui fapt sunt concepute pentru a explica în ce constă utilizarea conceptului și pentru a furniza materia primă asupra căreia se exercită sau alături de care funcționează activitățile conceptuale. (Strategiile tradiționale abstracționiste sau asociaționiste nu sunt decât modalități particulare de a urmări această linie de gândire; sunt posibile multe altele.)
Filosofia minții de factură empiristă clasică consideră experiențele perceptuale imediate ca fiind paradigma conștienței sau conștiinței. Epistemologia empiristă clasică adoptă ca paradigmă a cunoașterii empirice aceleași experiențe, care le justifică și autorizează pe toate celelalte. Pe măsura dezvoltării tradiției, a devenit mai clar faptul că ambele sunt fundamentate pe o perspectivă semantică mai mult sau mai puțin explicită, potrivit căreia conținutul experienței, conștienței și cunoașterii trebuie înțeles în primul rând în termeni reprezentaționali: ca ceea ce este (sau se dorește a fi) reprezentat prin intermediul unor stări sau acțiuni reprezentative. În versiunile contemporane, această noțiune a conținutului reprezentațional este de cele mai multe ori definită prin identificarea obiectelor, evenimentelor sau stărilor de fapt care au cauzat realmente reprezentarea sau a celor care ar cauza în mod întemeiat reprezentări de același fel în condiții diverse. Această modalitate de a concepe conținutul cunoașterii empirice, începând cu experiența perceptuală, se consideră apoi ca fiind completată în mod natural de o filosofie a limbajului care se concentrează asupra referinței, denotației și extensiunii, după modelul semanticii extensionale a modelelor teoretice aplicată la limbajul logicii predicatelor de ordinul întâi.
Empirismul caută să înțeleagă conținutul conceptelor în termeni de sursă a opiniilor empirice într-un tip de experiență care ne este pur și simplu dată și sursă a intențiilor practice în dorințe sau preferințe care, în cazul cel mai elementar, ne sunt pur și simplu date. Ordinea explicativă de tip raționalist înțelege conceptele ca norme ce determină ce anume contează drept argument al opiniilor, afirmațiilor și intențiilor particulare, al cărui conținut este articulat prin aplicarea acelor concepte și pentru care astfel de statute pot fi la rândul lor argumente. Forța sa este gândirea raționalistă clasică, despre care Sellars (într-o notă autobiografică) spune că a stimulat evoluția sa ca filosof încă din anii ’30: gândul că “era nevoie de o teorie funcțională a conceptelor a căror proprietate majoră să fie rolul lor în raționament, mai degrabă decât presupusa lor origine în experiență.” Diferența este evidentă când examinăm relația dintre conștiență și utilizarea conceptelor. Empiristul consideră utilizarea conceptelor ca pe o realizare precedată de un tip inferior de conștiență, realizare ce justifică sau face corectă aplicarea unui concept mai degrabă decât a altuia. Pentru a juca acest rol, conștiența în chestiune trebuie să fie ceva mai mult decât o simplă capacitate de reacție diferențială întemeiată, de felul celei supărătoare pe care o au dispozitive precum minele explozive sau ușile automate de la magazin. Pentru raționalist, dimpotrivă, genul de conștiență care prezintă o semnificație potențial normativă (genul căruia îi aparține specia semnificației cognitive) constă în aplicarea conceptelor. Pentru a fi conștient în acest sens, trebuie să ai deja concepte. Desigur, se pune imediat întrebarea cum poți deveni utilizator de concepte dacă nu ești mai întâi conștient de lucruri. Dar la această întrebare Sellars ar putea replica formulând o ipoteză despre felul în care ființe care inițial nu fac decât să reacționeze diferențial pot fi inițiate în practica socială implicit normativă de a oferi și cere argumente, așa încât unele dintre reacțiile lor pot ajunge să aibă valoarea sau semnificația socială a unor sancționări, a unor formulări sau propuneri de afirmații articulate inferențial.
Pe lângă faptul că respinge empirismul, tipul de pragmatism și expresivism raționalist prezentat aici se opune naturalismului, cel puțin felului în care acest termen este înțeles de obicei. Asta deoarece el subliniază ce anume diferențiază ființele discursive, supuse unor norme conceptuale distincte, de strămoșii și verii lor care nu utilizează concepte. Normele conceptuale se fac simțite în practicile lingvistice sociale de a oferi și cere argumente, de a evalua corectitudinea afirmațiilor și inferențelor. Produsele interacțiunilor sociale (în sensul strict, care le distinge de trăsăturile populațiilor) nu fac obiectul de studiu al științelor naturale – deși nu trebuie tratate, din acest motiv, ca bizare și supranaturale. Prin conferirea de conținut conceptual actelor, stărilor și expresiilor implicate de ele, aceste practici instituie un spațiu cultural care se fundamentează, dar depășește cadrul dispozițiilor reactive întemeiate și a acțiunilor ce decurg din ele, caracteristice oricăror ființe naturale. Utilizarea conceptelor determină distincția între obiecte care au naturi și obiecte care au istorii. Obiectele fizice precum electronii sau compușii aromatici sunt paradigmatice pentru prima clasă, în vreme ce formațiunile culturale precum poezia romantică engleză sau modurile de utilizare a termenilor „natură” și „natural” ar fi paradigmatice pentru cea de a doua.
Relațiile dintre aceste categorii sunt o problemă complexă. Obiectele fizicii, chimiei sau biologiei au naturi mai degrabă decât istorii, dar cum rămâne cu disciplinele care le definesc și le studiază? Ar trebui fizica însăși considerată ca având natură, sau ca având istorie? A conchide că răspunsul este cel de la urmă înseamnă a acorda prioritate istoricului, culturalului și conceptualului. Pentru că acest lucru înseamnă a considera diferența dintre obiectele care au naturi și obiectele care au istorii, între obiectele studiate de Naturwissenschaften și obiectele studiate de Geisteswissenschaften ca fiind ea însăși o formațiune culturală: tipul de obiect care are el însuși o istorie mai degrabă decât o natură. A stăpâni un concept înseamnă a stăpâni utilizarea unui cuvânt – iar utilizările cuvintelor sunt niște paradigme pentru genul de obiect care trebuie înțeles istoric. În acest sens chiar și concepte ca electron sau compus aromatic constituie genul de obiecte care are istorie. Dar acestea nu sunt pur istorice. Deoarece regulile de corectitudine ce guvernează aplicarea acestor concepte depind de acele inferențe implicate de ele care sunt corecte, adică de ce anume decurge în mod real din altceva. Iar acest aspect depinde de starea de fapt a electronilor și compușilor aromatici, nu doar de judecățile și inferențele pe care le sancționăm. (A spune acest lucru înseamnă a spune că utilizarea cuvintelor corespunzătoare nu trebuie considerată ca reducându-se la înclinațiile noastre către astfel de sancționări.) Înțelegerea tipului de dependență relevant – ce inferențe sunt corecte și deci la ce ne angajăm de fapt prin aplicarea lor și deci care le sunt de fapt conținuturile (conținuturi pe care le-am atribuit lor folosindu-le într-un anumit fel), spre deosebire de ceea ce ni se par a fi – este o sarcină delicată și importantă. Niște materiale esențiale în acest scop sunt adunate în ultimele trei capitole ale acestui volum. Capitolul 4 descrie ce înseamnă să vorbești despre obiecte. Capitolul 5 spune ce înseamnă să credem că vorbim despre obiecte. Iar Capitolul 6 arată felul în care structura argumentării face posibilă înțelegerea modului în care ne supunem afirmațiile unor evaluări potrivit unui fel de corectitudine prin care autoritatea este atribuită obiectelor despre care vorbim mai degrabă decât atitudinilor noastre în raport cu ele. Nici una dintre aceste relatări nu este de factură naturalistă.
Pe lângă faptul că respinge empirismul și adoptă non-naturalismul, teoria semantică raționalistă propusă aici se evidențiază și prin aceea că nu consideră reprezentarea drept conceptul său fundamental. Angajamentul metodologic de a porni în definirea utilizării conceptelor (și deci, în cele din urmă, a conținutului conceptual) de la argumentare mai degrabă decât de la reprezentare nu înseamnă negarea faptului că utilizarea conceptelor prezintă o importantă dimensiune reprezentațională. De fapt, modul inedit în care debutează explicația are avantajul de a reliefa anumite aspecte ale reprezentării conceptuale altfel greu de observat. Ultimele trei capitole aduc în prim plan unele dintre aceste aspecte, pe măsură ce acestea încep procesul de încasare a obligațiunii emise prin ordinea explicativă de tip inferențialist – adică prezentarea unei definiții a relațiilor referențiale cu obiectele în termeni, esențialmente, de relații inferențiale între afirmații. Desigur, mutările lingvistice neinferențiale din percepțiile inițiale și mutările lingvistice din acțiunile finale joacă și ele un rol crucial în această definiție. Însă articularea specific inferențială a recunoașterii adeziunilor propoziționale ce rezultă din observație și rezultă în performanțe intenționale primează în înțelegerea semnificației normative cognitive și practice a capacităților de reacție diferențială întemeiată exercitate în cadrul acestor procese.
Numesc poziția conform căreia articularea inferențială este un element necesar în definirea conceptualului „inferențialism slab”. Poziția conform căreia articularea inferențială interpretată în sens larg este suficientă pentru a da seama de conținutul conceptual o numesc „inferențialism tare”. Poziția conform căreia articularea inferențială interpretată în sens strict este suficientă pentru a da seama de conținutul conceptual o numesc „hiperinferențialism”. Diferența dintre interpretarea largă și cea strictă a articulării inferențiale este justificată indiferent dacă se iau sau nu în considerare circumstanțele neinferențiale ale aplicării (în cazul conceptelor precum roșu care au utilizări informative neinferențiale) și consecințele aplicării (în cazul conceptelor precum a se cuveni care au utilizări practice neinferențiale). Sensul larg atrage atenția asupra angajamentului inferențial la care se aderă implicit prin utilizarea oricărui concept, chiar și a acelora cu circumstanțe sau consecințe neinferențiale de aplicare: mai precis, aderarea la corectitudinea inferenței dinspre circumstanțe înspre consecințele aplicării. Poziția susținută aici este inferențialismul tare.
Orice tip de inferențialism susține un anumit holism semantic, opus atomismului care însoțește adeseori adeziunea la o ordine de explicare semantică de natură reprezentaționalistă. Căci dacă conținutul conceptual exprimat prin orice propoziție sau cuvânt este înțeles drept constând esențialmente în relațiile lor inferențiale (în interpretare largă) sau ca fiind articulat prin relațiile lor inferențiale (în interpretare strictă), atunci pentru înțelegerea unui astfel de conținut este necesară înțelegerea multor altora. Asemenea abordări semantice holistice ale rolului conceptual se expun unor potențiale probleme privind atât stabilitatea conținuturilor conceptuale în urma schimbării opiniei sau adeziunii la corectitudinea diverselor inferențe, cât și posibilitatea comunicării între indivizi care sancționează afirmații și inferențe diferite. Totuși, astfel de probleme devin mai puțin grave dacă înțelegem conceptele ca norme ce determină corectitudinea diverselor mutări. Nu este nevoie ca normele la care ader prin folosirea termenului „molibden” – ceea ce reiese actualmente sau ceea ce nu este compatibil cu aplicabilitatea conceptului – să se schimbe odată cu schimbarea opiniilor mele despre molibden și a contextului inferențial din jurul său. S-ar putea ca și eu, și dumneavoastră să ne aflăm sub imperiul acelorași norme publice lingvistice și conceptuale, cu toate că ne-am dori să facem afimații și mutări inferențiale diferite. Este decizia mea dacă mizez în acest fel pe „molibden” în jocul de a oferi și cere argumente. Dar nu mai este decizia mea ce fel de semnificație capătă această mutare. (Și nu cred că lucrurile diferă semnificativ nici în cazul în care joc această miză în forul interior, în gând.)
Așa cum am remarcat deja, inferențialismul implică și o adeziune la primatul conceptual al propoziționalului. Astfel, explicațiile semantice de tip inferențialist inversează ordinea tradițională: începând cu corectitudinea inferenței, ele explică conținutul propozițional și se folosesc de ambele pentru a explica conținutul conceptual exprimat prin expresii subpropoziționale precum termenii singulari și predicatele. Capitolul 4 descrie felul în care se poate realiza această ultimă etapă (care n-a reținut în mod deosebit atenția inferențialiștilor de dată mai recentă ca Sellars sau – după înțelegerea mea – Dummett).
Forma de expresivism raționalist cercetat aici implică și respingerea opiniei convenționale despre natura și semnificația filosofică a logicii. Logica nu este înțeleasă în sensul obișnuit de studiu al unui tip distinct de inferență formală. Ea este mai degrabă studiul modului în care rolurile inferențiale ale vocabularului joacă un rol expresiv distinct: ele codifică în formă explicită inferențele care sunt implicite în utilizarea vocabularului comun, non-logic. Explicitarea rolurilor inferențiale ale vocabularului logic poate atunci căpăta forma unor modele de inferență care le implică și care sunt valide formal în sensul că sunt invariante în urma substituirii vocabularului non-logic cu vocabular non-logic. Însă această sarcină este doar auxiliară și utilitară. Sarcina logicii este în primul rând aceea de a ne ajuta să spunem ceva despre conținuturile conceptuale exprimate prin utilizarea vocabularului non-logic, nu aceea de a demonstra ceva despre conținuturile conceptuale exprimate prin utilizarea vocabularului logicii. Potrivit acestei perspective, corectitudinea formală a inferențelor, care implică în esență vocabularul logicii, provine din și trebuie explicată în termeni de corectitudine materială a inferențelor, care implică în esență vocabularul non-logic, și nu invers. Logica nu este prin urmare un canon sau standard al argumentării juste. Ea ne poate ajuta să explicităm (și deci să expunem criticii și transformării) adeziunile inferențiale ce guvernează utilizarea întregului nostru vocabular și deci să articulăm conținuturile tuturor conceptelor noastre.
În fine, pozițiile prezentate aici răstoarnă ideile humeene preponderente privitoare la raționamentul practic. Potrivit acestei abordări unanime – ce reiese clar din textele lui Davidson asupra acțiunii, a teoreticienilor opțiunii-raționale și a altora care abordează normele rațiunii prin prisma teoriei deciziei sau a teoriei jocului – normele ce guvernează raționamentul practic și care definesc acțiunea rațională sunt esențialmente norme instrumentale, care își derivă autoritatea din preferințe sau dorințe intrinsec motivatoare. Aceste stări sunt echivalentul empirist, pe partea factorului activ, a episoadelor preconceptuale de conștiență din care derivă autoritatea epistemică pe partea cogniției. Capitolul 2 prezintă o poziție potrivit căreia declarațiile despre preferințele sau dorințele unui actant sunt interpretate mai degrabă drept codificând adeziunea față de anumite modele specifice de raționament practic, selectate dintr-o varietate largă de modele care sunt codificate prin utilizarea altor tipuri de vocabular normativ. Conceptelor de dorință și preferință li se retrage astfel poziția privilegiată și sunt plasate ca având un fel de autoritate normativă derivată și periferică. Sancționarea și adeziunea stau la baza acțiunii raționale – ca de altfel a rațiunii în general – iar preferințele intervin numai în măsura în care actanții raționali trebuie să plaseze preferințele în urma corectitudinii raționale, și nu înaintea ei.
Prin urmare propun o viziune care se opune multora (dacă nu celor mai multe) dintre principalele angajamente de ordin teoretic, explicativ și strategic ce au conturat și motivat filosofia anglo-americană în secolul al douăzecilea: empirismul, naturalismul, reprezentaționismul, atomismul semantic, formalismul logic și instrumentalismul în privința normelor rațiunii practice. În ciuda dezacordului meu cu unele elemente centrale viziunii care animă filosofia analitică, tradiția anglo-americană este în mod hotărâtor cea care îmi furnizează structura expunerii și argumentării și criteriile adecvării cu care fac o afirmație cu conținut clar, cu care o argumentez și cu care îi urmăresc responsabil consecințele. Nu cred că aceste standarde trebuie considerate ca implicând sau ca fiind garantate exlusiv de o singură constelație de idei. Prin urmare, chiar dacă proiectul la care mă angajez nu se identifică în mod fericit cu analiza sensurilor în înțelesul tradițional, el urmărește să fie recunoscut ca un proiect continuator. Căci ceea ce încerc să fac, într-un sens inferențial clar și specific, este să explicitez ceea ce este implicit in diverse concepte importante din punct de vedere filosofic. Printre exemplele analizate în paginile următoare se numără noțiuni precum conținut conceptual, logică, a se cuveni, întemeiat, termen singular, ce anume se exprimă prin directețea intențională a lui „la” și  „despre”, sau obiectivitate.
Sellars spunea odată că scopul întregii sale activități este să înceapă să mute filosofia analitică din faza sa humeeană în cea kantiană. Sensul întreg al acestei remarci cuprinde ecouri provenite din numeroasele încăperi și coridoare ale edificiului kantian. Însă la baza sa stă, cred, convingerea că natura, contribuția și semnificația distinctă a articulării conceptuale a gândirii și acțiunii au fost neglijate sistematic de către empirism în toate formele sale. Deși adăugarea logicii la amalgam în secolul al douăzecilea anunța o evoluție promițătoare, regândirea de la început a constrângerilor și criteriilor de adecvare a întregului demers în lumina forței expresive a noilor idiomuri formale ajunse la dispoziția noastră era, din punctul de vedere al lui Sellars, o greșeală. Rezultatul a fost urmărirea viziunilor empiriste tradiționale cu alte mijloace – care nu puteau din principiu da seama în cele din urmă de normativitatea utilizării conceptelor ce își găsește expresia diversă în distincția dintre legile naturii ce codifică relații inferențiale între fapte, pe de o parte, și simple regularități privind faptele, pe de altă parte, sau în diferența dintre acțiunea motivată și simpla mișcare stimulată. Alternativa cea mai promițătoare este concentrarea de la bun început asupra articulării conceptuale a adeziunilor și sancționărilor dobândite perceptual și urmărite practic mai degrabă decât asupra experiențelor și preferințelor care ne sunt pur și simplu date. Această strategie kantiană este mai bună din același tip de motive care ne face să credem că putem învăța mai multe despre o clădire dacă îi analizăm planurile decât dacă îi analizăm cărămizile.
Profesorul meu Richard Rorty a descris demersul la care acest volum se vrea o contribuție ca fiind o extensie a contribuției lui Sellars: aceea de a facilita o nouă tranziție de la abordarea kantiană la cea hegeliană a gândirii și acțiunii. Justețea acestei caracterizări poate fi înțeleasă în termenii opțiunilor strategice deja exersate aici. Mai întâi, mă interesează deosebirea dintre natură și cultură. În acest context putem identifica spațiul culturalului  cu activitățile care fie constă în aplicarea conceptelor la raționament și acțiune, fie presupun asemenea capacități. Geisteswissenschaften au ca scop specific studiul utilizării conceptelor și al activităților facilitate de acest lucru – activități de care sunt capabili numai utilizatorii de concepte. Unul dintre obiectivele mele principale este să prezint și să explorez consecințele unui tip particular de principiu demarcativ al spațiului cultural înțeles în acest fel. Cu toate că activitățile culturale iau desigur naștere în cadrul unei lumi naturale, pe mine mă preocupă în mod deosebit ceea ce devine posibil prin apariția constelației distincte de comportamente articulate conceptual pe care Hegel o denumea „Geist.” Produsele și activitățile culturale devin în mod explicit astfel numai prin utilizarea unui vocabular normativ care nu este în principiu reductibil la vocabularul științelor naturii (cu toate că, desigur, aceleași fenomene pot avea alte descrieri în acest vocabular). Mai mult, utilizarea vocabularului științelor naturii (ca aceea a oricărui alt vocabular) este ea însăși un fenomen cultural, ceva ce devine inteligibil numai în cadrul orizontului conceptual oferit de Geisteswissenschaften. Chiar și studiul naturii are o istorie, și propria sa natură, dacă există, trebuie abordată prin studiul acelei istorii. Sunt imaginea și dezideratul pe care i le datorăm lui Hegel.
O a doua dimensiune a influenței hegeliene este pragmatismul său în privința normelor conceptuale. Una dintre ideile novatoare ale lui Kant este aceea că raționamentele și acțiunile trebuie deosebite de reacțiile ființelor naturale obișnuite prin statutul lor normativ distinct, ca lucruri de care suntem într-un sens distinct responsabili. El înțelegea conceptele ca fiind normele ce determină de ce anume ne-am făcut responsabili, la ce ne-am angajat și ce ar justifica acest lucru, prin acte specifice de raționament și acțiune. Pe de altă parte, Kant împingea multe chestiuni dificile privind natura și originea acestei normativități, a legăturii dintre concepte, în afara familiarului spațiu fenomenal al experienței, în spațiul noumenal. Hegel a recuperat acest ansamblu de probleme concepând statutele normative ca fiind statute sociale – elaborând o ipoteză potrivit căreia (așa cum se exprima colegul meu John Haugeland într-un alt context) tot ceea ce este constituit trascendental este instituit social. Se presupune că fundamentul pornind de la care activitatea conceptuală de explicitare devine inteligibilă este o practică esențialmente socială, implicit normativă.
Pragmatismul privind normele implicite în activitatea cognitivă a ajuns la noi din prima jumătate a secolului al douăzecilea din trei direcții independente: de la pragmatiștii americani clasici, prin Dewey; de la Heidegger cel din Ființă și timp; și de la Wittgenstein cel din Cercetări filozofice. Cu toate acestea, încercând să descifrez felul în care aplicarea ideilor novatoare ale acestor tradiții (în parte similare, în parte complementare) ar putea contribui la evoluția filosofiei contemporane a limbajului și a gândirii, m-am văzut atras de versiunea inițială a lui Hegel. Fiindcă, spre deosebire de toate aceste trei versiuni mai recente ale unei teorii a practicii sociale, cea a lui Hegel este un tip de pragmatism raționalist. În contrast cu asimilaționismul conceptual al celorlalte, el acordă prioritate argumentării în înțelegerea a ceea ce înseamnă să spui sau să faci ceva.
Pe de altă parte, Dewey și James, Heidegger din textele timpurii și Wittgenstein din textele mai târzii s-au opus, fiecare în felul său, paradigmei semantice reprezentaționale. Însă nici unul nu oferă în mod explicit o paradigmă alternativă care să fie destul de complexă și de stabilă structural pentru a folosi unei semantici – de felul celei care a dus la evoluțiile modelelor teoretice ale reprezentaționalismului, inclusiv la semantica lumilor posibile – sau pentru a furniza o descriere, a funcției distincte a vocabularului logicii. Mi se pare că versiunea hegeliană raționalistă, inferențialistă a tradiției romantice expresiviste pe care a moștenit-o oferă promisiunea unei asemenea paradigme alternative. Versiunea hegeliană a expresivismului este promițătoare și pentru că este nu doar pragmatică și inferențialistă în privința conceptelor, ci și relațională, în sensul că implicitul și explicitul se constituie fiecare, cel puțin în parte, din relația lui expresivă cu celălalt. Înțelegerea inferențialistă a explicitului este tocmai ceea ce lipsește pentru a face viabilă o alternativă expresivă la reprezentaționalism. Așa cum am demonstrat mai sus, expresivismul raționalist concepe explicitul – ceea ce se poate gândi, spune, forma pe care trebuie să o ia ceva pentru a fi considerat exprimat – în termenii rolului său în inferență. Mi se pare că Hegel este cel care a introdus această idee, chiar dacă el consideră unitatea minimală a conținutului conceptual ca fiind întregul sistem holistic al tuturor judecabilelor interconectate inferențial și deci nu este un propoziționalist.
În sfârșit, acest pragmatism raționalist expresivist creează o legătură recognoscibil hegeliană între logică și conștiința de sine, în sensul că explicitează fundamentul implicit fără de care nimic nu poate fi explicitat. Astfel, el oferă o descriere a unui tip de conștiință, conștiență în sensul înțelegerii [sapience], care susține descrierea echivalentă a unui tip de conștiiță de sine: conștiința de sine semantică sau conceptuală. Această noțiune a ceea ce se explicitează prin utilizarea caracteristică a vocabularului specific al logicii facilitează astfel o nouă evaluare a tipului de conștiință cu care începe expunerea.
Cred că aceasta este o constelație de idei care deschide perspectiva lărgirii orizontului filosofiei analitice contemporane. Speranța mea este ca, temperând asemănarea cu animalele care-i preocupa pe Locke și Hume și evidențiind posibilitățile oferite de implicarea în practici sociale de ofertă și cerere de argumente, ne vom apropia de o descriere a umanului care apreciază just tipurile de conștiință și conștiință de sine ce ne deosebesc ca ființe culturale și nu doar naturale.

III.    Structura cărții

Cele șase capitole care alcătuiesc partea principală a acestui volum prezintă idei și argumente preluate sau derivate din cartea mea Making It Explicit, apărută în 1994. Nimic din ele nu îl va surprinde pe acela care a citit volumul respectiv. Aceste capitole au fost scrise ca prelegeri, fiecare menit să fie inteligibil de sine stătător, independent de relația sa cu celelalte. Am avut în vedere genuri de public care poate nici măcar n-au răsfoit cartea complexă de dinainte, dar vor să afle despre temele și consecințele ei filosofice. Prelegerile au fost ținute individual de multe ori, pentru numeroase genuri de public ale căror întrebări inteligente și comentarii relevante m-au ajutat să evit cel puțin câteva erori și să fac expunerile mai îngrijite și mai coerente. Prelegerile au fost scrise și urmărindu-se consolidarea lor reciprocă și efectul lor cumulativ, pentru acele ocazii care mi-au permis o expunere mai extinsă. Am prezentat versiuni ale tuturor în afară de una singură (Capitolul 3, despre reliabilism) în seria Prelegerilor Townsend la Berkeley în toamna lui 1997 și un set de alte cinci (toate în afară de ultima) mai recent la Goethe Universität din Frankfurt în iarna lui 1999. Precursoarele capitolelor 1, 4 și 5 au prins viață sub forma Prelegerilor Hempel ținute de mine la Princeton în primăvara lui 1994. Cred că experiența a dovedit că relatările făcute în fiecare dintre aceste capitole se pot susține singure și că împreună ele oferă o imagine clară a unora dintre cele mai importante argumente ale abordării limbajului și gândirii dezvoltate pe larg în Making It Explicit. Totuși, acolo unde apar întrebări cu privire la presupozițiile și contextul acestor argumente, trebuie avută în vedere consultarea acelui volum, care trebuie considerat ca furnizând cea mai completă explicație pe care o pot oferi – inclusiv asupra subiectelor discutate în introducerea de față. A fost necesar ca un număr de motivații, adeziuni și dezvoltări importante să fie omise din acest volum mai scurt, simplificat.
Capitolul 1, „Inferențialism semantic și expresivism logic,” introduce și motivează două idei fundamentale. Prima este aceea că a avea conținut specific conceptual înseamnă a juca un anumit tip de rol în argumentare. Forma primară de conținut conceptual este conținutul propozițional: tipul de conținut exprimat prin propoziții declarative (și prin completivele directe sau complementele sentențiale specificatoare de conținut ale ascripțiilor de atitudini propoziționale). Deoarece conținuturile de acest tip au forma potrivită pentru a putea fi spuse, gândite și opinionate, ele pot fi înțelese ca explicitând ceva. Ipoteza este aceea că a avea sau a exprima un astfel de conținut înseamnă pur și simplu a putea juca atât rolul de premiză, cât și pe acela de concluzie în inferențe. Cea de a doua idee este aceea că rolul expresiv caracteristic vocabularului propriu-zis al logicii este acela de a explicita relațiile inferențiale. Prin urmare, condiționalele sunt considerate ca fiind paradigme ale expresiilor logice. Acest raționament capătă sens numai în condițiile în care concepem tipurile de corectitudine a inferenței ca fiind mai diverse decât cele girate de forma logică. Cu alte cuvinte, trebuie să admitem că pe lângă inferențele care sunt adecvate formal în sensul că sunt logic valide, există inferențe care sunt adecvate material în sensul că articulează conținuturile conceptelor non-logice aplicate în premizele și concluziile lor.
În restul cărții aceste idei sunt discutate cu scopul de a clarifica o serie de probleme filosofice: normativitatea și raționamentul practic în Capitolul 2, natura esențialmente inferențială a apelului la temeinicia proceselor cognitive precum percepția în Capitolul 3, modul în care noțiunea de substituție permite abordării semantice inferențiale să cuprindă și expresiile subpropoziționale (care nu pot deține rolul inferențial direct de premize și concluzii) precum termenii singulari și predicatele in Capitolul 4, rolul expresiv inferențial caracteristic exprimărilor ce explicitează directețea intențională sau natura reprezentațională a lui „a fi despre” [aboutness] în gândire și limbaj în Capitolul 5, precum și forma socială, dialogică de articulare inferențială care face posibilă obiectivitatea conținutului conceptual în Capitolul 6.
Capitolul 2, „Acțiune, norme și raționament practic,” extinde paradigma inferențialistă din logică și semantică prin includerea raționamentului practic, culminând cu tranzițiile discursive neinferențiale finale sub forma acțiunilor intenționale. Astfel, el combină o abordare inferențialistă a conținuturilor intențiilor cu abordarea inferențialistă a conținutului opiniilor. Capitolul urmărește trei obiective, corespunzătoare celor trei elemente din titlu:
Să explice în termeni inferențialiști rolul expresiv ce distinge vocabularul specific normativ. Cu alte cuvinte, să spună ce anume îi revine să expliciteze acestui tip de vocabular. Acest lucru echivalează cu a spune ce înseamnă „a se cuveni”.
Să introducă un mod de gândire non-humeean asupra raționamentului practic.
Să ofere o descriere în linii mari kantiană a voinței ca facultate rațională a raționamentului practic.
Tradiția empiristă urmărește să traseze originea discuției despre argumentele acțiunii și despre normele ce guvernează acțiunea în preferințele și dorințele subiacente, care sunt înțelese ca fiind atât intrinsec motivatoare cât și singurele tipuri de lucruri ce pot fi intrinsec motivatoare. Astfel, orice expresie completă a unui argument pentru acțiune trebuie să cuprindă specificația a ceea ce vrea actantul, în virtutea căreia argumentul funcționează (motivațional) ca argument pentru acel actant. Spre deosebire de această descriere instrumentalistă, în cea de față preferințele și dorințele sunt explicate în termeni de adeziuni la anumite modele de inferență practică, adică drept ceva ce constituie un argument pentru altceva, și nu invers. Diverse tipuri de vocabular normativ sunt prezentate ca facilitând, în forma explicită a afirmațiilor (afirmabilelor), codificarea adeziunilor la corectitudinea unor modele diverse de raționament practic. Având în vedere acest fundament, preferințele și dorințele se plasează ca un tip de adeziune printre altele, specificat prin structura sa mai degrabă decât printr-un privilegiu referitor fie la argumentele, fie la motivațiile acțiunii.
Capitolul 3, „Viziuni și miopii ale reliabilismului,” urmărește aplicarea ideilor semanticii inferențialiste la observație, adică la tranzițiile discursive neinferențiale perceptuale inițiale. Subiectul său este preluarea de către ordinul conceptelor a dispozițiilor reactive diferențiale întemeiate – ca de pildă aceea de a reacționa la obiectele roșii prin aplicarea conceptului roșu – care sunt esențiale pentru conținuturile conceptelor empirice corespunzătoare stărilor de lucruri observabile. Problema este abordată prin discutarea reliabilismului epistemologic contemporan, ce urmărește să înlocuiască recursul tradițional la justificările inferențiale cu recursul la procesele întemeiate – cel puțin în cazul epistemologiei și poate și în cazul înțelegerii conținuturilor afirmațiilor despre cunoaștere. Sunt identificate trei viziuni novatoare și două cazuri de miopie atribuite reliabilismului. Ceea ce numesc Viziunea fondatoare indică faptul că opiniile adevărate formate în mod întemeiat se califică drept cunoaștere chiar și atunci când acela care cunoaște în acest fel nu le poate justifica. Viziunea Goldman este aceea că atribuirile de temeinicie trebuie relativizate în funcție de clasele de referință. Viziunea implicită pe care o discern în exemplele utilizate pentru a motiva primele două afirmații este aceea că atribuirile de temeinicie trebuie înțelese în termeni de sancționări ale unui tip distinct de inferență. Miopia conceptuală provine din extinderea viziunii fondatoare dinspre epistemologie asupra semanticii, considerându-se că, de vreme ce poate exista cunoaștere chiar și în cazurile în care cel care cunoaște astfel nu poate oferi o justificare inferențială, este deci posibilă înțelegerea conținutului afirmațiilor (despre cunoaștere) fără a se apela deloc la inferență. Miopia naturalistă caută în reliabilism fundamentul unei epistemologii complet naturalizate, care nu are nevoie să apeleze deloc la norme sau argumente. Pentru a evita Miopia conceptuală, trebuie recunoscută semnificația articulării specific inferențiale în evidențierea reprezentărilor ce se califică drept opinii și deci drept candidate la cunoaștere. Pentru a evita Miopia naturalistă, trebuie recunoscut faptul că atenția acordată temeiniciei înseamnă atenția acordată unui tip distinct de inferență interpersonală. Recunoașterea rolului inferenței în aceste contexte lămuritoare înseamnă înțelegerea viziunii implicite a reliabilismului. Este ceea ce se cere pentru păstrarea și extinderea atât a Viziunii fondatoare cât și a Viziunii Goldman. Prin urmare, temeinicia ar trebui înțeleasă în termeni de calitate a inferenței, mai degrabă decât invers.
Ultimele trei capitole acceptă provocarea de a explica dimensiunea referențială și reprezentațională a utilizării conceptelor și a conținutului conceptual în termenii articulării inferențiale care este considerată aici ca primordială în ordinea explicării. A face o afirmație înseamnă a urmări să declari un fapt. Capitolul 4 oferă o descriere inferențialistă a ceea ce înseamnă ca faptele declarate prin afirmații adevărate să fie despre obiecte și un argument inferențialist în sprijinul concluziei că faptele trebuie să fie despre obiecte. Un pragmatism de tip inferențialist adoptă o explicație semantică de sus în jos. El trebuie să acorde prioritate conținuturilor propoziționale, deoarece expresiile cu un astfel de conținut sunt cele care pot juca rolurile inferențiale primare de premiză și concluzie. Enunțarea expresiilor adecvate ambelor roluri poate avea forța sau semnificația pragmatică a aserțiunilor și deci expresiile în cauză pot fi identificate ca propoziții declarative. Este nevoie de o cercetare mai amplă pentru a defini și atribui conținut conceptual expresiilor subpropoziționale precum termenii singulari și predicatele, de vreme ce acestea nu pot servi drept premize ori concluzii în inferențe. Noțiunea fregeană de substituire furnizează o modalitate de a extinde descrierea inferențialistă a conținutului conceptual al propozițiilor și asupra acestor tipuri de expresii subpropoziționale. Ea ne oferă o modalitate de a înțelege ideea aportului pe care îl aduce prezența unei expresii subsentențiale la corectitudinea inferențelor în care apare (ca element al unei premize sau concluzii). Concret, putem observa care dintre substituirile de expresii subpropoziționale păstrează corectitudinea inferențelor în care propozițiile unde apar aceste expresii joacă rolul de premiză sau concluzie. Astfel, expresiilor subpropoziționale li se poate acorda un rol inferențial substituțional indirect.
Capitolul 4, „Ce sunt termenii singulari și de ce mai există unii?” se divide în două părți ce corespund celor două părți ale titlului. Prima discută faptul că termenii singulari și predicatele se deosebesc prin structura contribuțiilor pe care le aduc la corectitudinea inferențelor de substituire ce implică propozițiile în care acești termeni apar. A doua parte discută faptul că această structură nu este una contingentă sau incidentală. Condiții foarte generale aplicate practicii inferențiale stipulează că,  dacă este să discernem în propoziții vreo structură subpropozițională semnificativă din punct de vedere inferențial, aceasta trebuie să capete forma termenilor singulari și a predicatelor – cu alte cuvinte că, dacă dorim să declarăm fapte, faptele pe care le declarăm trebuie să fie fapte despre obiecte și despre proprietățile și relațiile dintre ele. Deși în principiu putem concepe logic practici discursive ce implică numai expresii sentențiale lipsite de structură internă, forța expresivă a unor limbaje de acest fel este drastic limitată. Căci productivitatea și creativitatea limbajului depind de faptul că un număr nedefinit de propoziții noi poate fi produs și înțeles pentru că acestea sunt construite din elemente subpropoziționale familiare. Subiectul central al capitolului este derivarea necesității structurii unui termen singular și a unui predicat (în sensul precis al substituirii inferențiale specificat în prima parte a capitolului) din doar două condiții: să nu existe restricții arbitrare asupra modelării propozițiilor cu dalta substituirilor și limbajul să conțină resursele expresive minimale ale logicii propoziționale, și anume condiționale (ori negație). De vreme ce, potrivit perspectivei expresive inferențialiste asupra logicii, acestea sunt expresiile necesare pentru a explicita în cadrul limbajului relațiile inferențiale materiale în virtutea cărora propozițiile non-logice comune au conținuturile conceptuale pe care le au, acest lucru înseamnă că termenii singulari și predicatele vor fi perceptibile prin substituire în cadrul propozițiilor simple ale oricărui limbaj productiv, proiectabil, cu o minimă capacitate a conștiinței de sine semantice facilitată de utilizarea condiționalelor. Concluzia este aceea că orice limbaj cu destulă forță expresivă privind propriile sale conținuturi conceptuale – fără a se ține seama de natura lumii despre care este utilizat să vorbească – trebuie să îmbrace forma unor propoziții ce conțin termeni singulari și predicate.  Cu alte cuvinte, trebuie cel puțin să urmărească să declare fapte despre obiecte, proprietățile lor și relațiile dintre ele. Numesc aceasta, destul de pretențios, o deducție transcendentală expresivă a necesității obiectelor. Este fără îndoială cea mai dificilă parte a cărții, însă discuția, deși tehnică, nu necesită competențe care depășesc stăpânirea logicii de ordinul întâi.
Până aici, am văzut într-un anume sens ce înseamnă ca vorbirea noastră să fie despre obiecte. Capitolul 5, „Un traseu social de la raționament la reprezentare,” completează această discuție oferind o expunere generală a lui  „a fi despre” [aboutness]. Se adoptă o dublă strategie, expresivistă și pragmatistă. Din punct de vedere expresivist, capitolul urmărește să înțeleagă ceea ce este implicit în ceea ce se face în termenii a ceea ce se spune pentru a explicita acțiunea. Aici scopul este acela de a înțelege activitatea de a reprezenta lucrurile ca fiind așa cum sunt prin utilizarea expresiilor explicit reprezentaționale pe care le folosim pentru a exprima dimensiunea reprezentațională a utilizării conceptelor. Dacă lăsăm la o parte termenii filosofici tehnici, inevitabil încărcați cu sensuri teoretice, precum „denotă” și unele utilizări ale lui „se referă la” sau „reprezintă”, ipoteza este aceea că distincția obișnuită dintre ceea ce spunem ori gândim și obiectele despre care spunem sau gândim se exprimă prin utilizarea de termeni precum „la” și „despre” – nu în fraze ca „stiloul mătușii mele” [“the pen of my aunt”] ori „cântărind în jur de cinci livre” [“weighing about five pounds”], ci atunci când sunt folosiți pentru a exprima directețea intențională, ca în „gândindu-mă la Benjamin Franklin” [“thinking of Benjamin Franklin”] ori în „vorbind despre lupi” [“talking about wolves”]. Aceste utilizări se disting la rândul lor ca fiind cele care exprimă atribuiri de re ale atitudinilor propoziționale în forma explicită, afirmabilă a ascripțiilor precum „Adams afirma despre Benjamin Franklin că acesta n-ar fi inventat paratrăsnetul” (care s-ar putea parafraza în forma „Adams îl reprezenta pe Benjamin Franklin ca neinventând paratrăsnetul”). Apoi, în etapa pragmatistă a discuției, chestionăm felul în care trebuie utilizate expresiile pentru ca acestea să joace rolul expresiv de ascripții explicite de re ale atitudinii propoziționale. Discuția se încheie răspunzându-se la această întrebare printr-o descriere a rolului inferențial distinct al unor astfel de ascripții. Ideea este aceea că ele codifică anumite adeziuni inferențiale interpersonale. Rezultatul este o descriere a rolului vocabularului reprezentațional explicit pe care-l utilizăm pentru a exprima directețea intențională de a codifica angajamente inferențiale – cu alte cuvinte, potrivit abordării expresive a logicii, o descriere a rolului expresiv specific logic al acestui vocabular.
Capitolul 6, „Obiectivitate și structura normativă complexă a raționalității,” prezintă o discuție în două părți, corespunzând din nou celor două părți ale titlului. Prima este o discuție în vederea unei teze asupra normelor ce guvernează orice practici care par să implice oferta și cererea de argumente – orice tip de practică în care unele acte au forța sau semnificația implicită a asertării și inferenței – cu alte cuvinte, potrivit modelului lingvistic raționalist pragmatist urmărit aici, orice practici veritabil discursive sau utilizatoare de concepte. Ipoteza este aceea că, pentru a fi considerate discursive, aceste norme practice implicite trebuie să se prezinte sub cel puțin două aspecte. Trebuie să fie posibil ca unele acte să aibă semnificația practică a asumării de angajamente. Căci a aserta ceva înseamnă a-și asuma un angajament, și opiniile exprimate de aceste aserțiuni implică o formă de adeziune. Asemenea adeziuni sunt cele care, în primă instanță, formează relații inferențiale practice – astfel încât prin aderarea nemijlocită (aserțională) la faptul că Leo este leu, îți asumi implicit (indiferent dacă îți dai seama sau nu) și faptul că Leo este mamifer. Mai mult, conținuturile acestor adeziuni sunt cele care formează relațiile inferențiale semantice care se pot explicita prin utilizarea condiționalelor. Însă pentru ca o asemenea structură de adeziune logică să fie considerată ca implicând evaluări de argumente, trebuie să funcționeze și o noțiune de justificare a adeziunilor: felul de justificare care intervine atunci când întrebăm dacă cineva are argumente potrivite pentru adeziunile lui. Întrebarea privind adeziunea sau neadeziunea cuiva la o anume afirmație (afirmabilă) trebuie să fie distinctă față de cea privind justificarea sau nejustificarea (prin argumente) a adeziunii cuiva la acea afirmație.
Ceea ce numesc aici „structura normativă complexă a raționalității” este constelația unor forme de relații inferențiale în sens larg, generată odată ce admitem aceste două tipuri de statut normativ. Căci acum putem recunoaște și deosebi cel puțin trei astfel de relații: inferențe ce mențin adeziunea, inferențe ce mențin justificarea și incompatibilități. Prima este o clasă de inferențe potrivite din punct de vedere material (adică a căror corectitudine sau incorectitudine depinde în mod esențial de, sau articulează conținutul, conceptelor non-logice care apar în premizele sau concluziile lor), care generalizează ceea ce, în tradiția formalistă a logicii, constituie inferențele deductive. A doua este o clasă de inferențe potrivite din punct de vedere material, care generalizează ceea ce, în tradiția formalistă, constituie inferențele inductive. Cea de a treia nu are echivalent clasic. Putem spune că două afirmații sunt incompatibile din punct de vedere material dacă adeziunea la una dintre ele exclude justificarea celeilalte. (Aceasta este o relație normativă. Putem asuma angajamente asertibile incompatibile la fel de ușor și de inteligibil precum putem asuma angajamente practice incompatibile, ca de pildă atunci când facem două promisiuni pe care nu le putem onora simultan. Ce nu putem face este să justificăm ambele – de fapt, în cazurile standard, vreuna – dintre adeziunile incompatibile.) Această structură inferențială practică mai complexă oferă noi și importante resurse pentru logică. De pildă, putem defini negarea lui p ca fiind incompatibilitatea sa minimă: este afirmația care este adeziunea determinată de orice afirmație incompatibilă material cu p. Aceeași structură inferențială complexă furnizează noi și importante resurse pentru semantică. Partea finală a capitolului prezintă felul în care această structură a argumentării facilitează înțelegerea faptului că ne supunem afirmațiile unor evaluări potrivit unui tip de corectitudine unde autoritatea este învestită în lucrurile despre care vorbim (în acest sens normativ esențial), mai degrabă decât în atitudinile noastre față de ele. Astfel, pe măsură ce ajungem la finalul discuției, vedem cum normele conceptuale articulate inferențial pot susține evaluări bazate pe corectitudinea obiectivă a reprezentării.

Traducerea: Ioana Nan

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg