Consiliul
Județean Cluj
„Așa îți e ție dat, să te terorizezi singur?”
Liviu Ioan Stoiciu
luare aminte
Grupul Editorial Rocart, 2022
Mai rar un poet cu sinele mai contorsionat în jungla interiorității sale – ca un boa constrictor având drept hrană interogații, subterfugii, ilarități și disfuncționalități – decât acest truditor la galerele creației literare polivalente și intempestive, un gladiator îndârjit și niciodată dispus să se recunoască înfrânt în vreo confruntare cu lighioanele sau imperatorii ce-i populează, sfidători sau răzbunători, scrisul. A pornit de la un canton („părăsit”, cum ar fi spus Fănuș Neagu), ajungând , iată, dincolo de cei 14 luștri, cocârjat sub apăsarea atâtor și atâtor recunoașteri și premii, uneori fiind primul chiar și după ce altul rupsese cu pieptul flamura de la capătul cursei evaluărilor critice. Liviu Ioan Stoiciu nu a reușit să-i intre în „grații” (ci doar în… gratii!) poate că unui singur critic literar de prim-plan, adică Alex Ștefănescu, un alt caz asemănător fiind receptarea lui Nichita Stănescu de către G. Grigurcu (dar care, culmea, spunea despre autorul antologiei „Vocile lui Sing” – ia ghiciți cine e ăsta? – că „e poet până-n vârful unghiilor”!). Cu subiectivismul criticilor nu e de glumit, dar este de apreciat, pe de altă parte, cum a reușit să-l… îmblânzească poetul din Adjudul vechi pe „cerberul” (hiper)titrat și uns cu sofisticate alifii și unsori, care păstorește Uniunea Scriitorilor din România. Gata cu „bârfa”, nene Cititor, ia să-ți vârîm noi acuma sub ochii dilatați de curiozitate și uimire, un poem stoician – care, ca multe altele din volumul de față – îmi amintește de placheta Mitrofan plângăciosul, a lui Nicolae Popa, basarabeanul. Nu ca structuralizare lirică, desigur, ori cărniță poeticească (con)crescută pe oscioarele volumetriilor literar- estetice. Dar strict tematic, cel puțin, fără putință de îndoială, doar că „personajul/ personajele” din poemul de mai jos este/sunt „documentele fosile”, alter-ego–ul poetului fiind (simili)coincident cu sintagma dihotomică rău- bine; el nu se sfiește, plângându-și de milă, să-și identifice un „arbore genealogic” în abisalitatea unei ontologii geologizate: Stau cu ochii în gol, altceva nu mai știu ce să fac, am/ în mine un rău fără margini, care se hrănește/ din ce a mai rămas bun, împuținându-mă pe zi ce trece./ Implacabil, mă pierd înlăuntrul meu. (…) /Sunt supărat pe mine, sunt supărat pe toți, am lungit-o / prea mult, am luat și un praf de băut, preparat după/ internet, rețetă- dintr-o/ rădăcină scoasă de pe mormântul unui copil,/ în vinerea mare, degeaba. Sunt tot aici, cu mine,/ singur, nedespărțit de răul dinlăuntru, care a înghițit/ binele, crede-mă pe cuvânt, sunt documente fosile în mine,/ secrete, formate în trecutul geologic/ al pământului, care ar trebui neapărat să fie descoperite/ și date publicității- nu reușesc să ajung/ nicicum la ele. Structuri minerale ?/ Ducă-se pe pustii! Poate,/ după ce dau colțul … (Implacabil).
Într-adevăr, „escribentul” (cuvânt nichitian) se războiește cu sine, cu lăuntricitatea, se autointeroghează cu un soi de poftă stigmatizantă, sloboade rafale de interogații, își demarchează teritoriul („Trage o dâră cu călcâiul drept-/ de aici până aici sunt eu,/ vezi? Numai atât. Și cu toate astea nu mai încape/ lumea de mine. Care lume? Lumea morții,/ despărțită de această dâră de lumea vie”). Nu se ferește nici de unele imprecații asupra „regnului” din care face și el parte („bețivi, curvari, adunați de pe drumuri , după ce ați mers/ în frunte odată, împinși de la spate”), într-o alăturare simetricizată cu sexul opus („În vreme ce noi, femei, suntem chirpicii ăștia puși la uscat,/ munciți pe brânci, care hohotim”), se insinuează în el o hulă a decompensării psihedelice („Își pierde pe zi ce trece din substanță, (…)/ în fiecare oră se prăbușește moral, (…) are o stare sâcâitoare de haos,/ modelele de gândire logică nu-l mai ajută”), își dă ghes cu cerbicie și persuasivitate, se încurajează cu frenezie și se pare că acele asemănări cu „Mitrofan plângăciosul” se diminuează și se estompează, ba chiar își dă aere de entitate cu forțe tributare, la extrem, animalității („Înainte,/ lașule, mișcă-te înainte! Nu da înapoi!/ Ce se svârcolește în el e o bestie”).
Într-un poem de la pagina 43, eul și ego- ul se află într-o situație aparent ireconciliabilă, în care, de fapt, memoria, recurența acesteia, e scoasă… țap ispășitor: „Să nu iau aminte. Nu-mi mai amintesc de mine, râvnitor,/ dar tu mă asiguri că sunt eu. Care eu? Nu/ te mai văita atât, cum adică nu-ți mai amintești de tine?/ Tu ești tu. Care tu? M-am trezit dimineață/ fără mine, nu-mi mai amintesc nimic. Bine, recunosc,/ ești mai nebun decât mine…”. A, să nu uit că pe coperta a patra, poetul Stoiciu își cere iertare, cică, pentru că… îndrăznește să mai scrie versuri „depășit moral cum sunt de aceste vremuri nenorocite (pandemie- război, nu numai)”, după ce anunțase, la sfârșitul lui 2017, „că nu mai scot nicio carte, o dorință de izolare, să-mi mai împac sufletul”- zice omnipotentul poet, călătorind în lung și lat prin țară, sau la turniruri poetice „manolescizate” sau ”chifuizate”, ori de altă natură. El se mai afișează, într-un fel de răsfăț hiperbolizant, cu… ghicirea anului morții: 2023. Iar eu îi spun că onticitatea lui o va depăși pe aceea a lui Ovidiu Genaru, de nu chiar va citi „panseuri”, la Radio România Cultural, precum Mihai Șora, la 107 ani. Până atunci, felicitări pentru acest volum care, neîndoielnic, va fi și dânsul multipremiat.