Dacă te exprimi, stârnești întrebări și reacții. Dacă reflectezi continuu și publici frecvent, cu atât mai mult. Găsesc că este datoria unui autor care se respectă să răspundă la întrebări. Iar cel a cărui concepție este axată pe comunicare, nici nu are altă cale.
O filosofare organizată este în jurul unei probleme a cărei dezlegare se caută. Această căutare poate fi pe multe direcții, dar își are punctul de plecare într-o întrebare.
Întrebarea este la îndemâna oricui. În lumea în care trăim avem de ales continuu. Bunăoară, avem de ales de la ce studii să urmăm, la cum să votăm. Avem de ales între să urmezi sfaturile părinților sau opiniile specialiștilor sau glasul pasiunilor când alegi cariera. Sau, mai pretențios, avem de ales feluri de a fi rațional, de exemplu între învățăturile biologiei și cele ale religiei, sau între regimuri politice și sisteme sociale.
Inventarul alternativelor ar lua aproape cât este și viața. Ele m-au pus și pe mine în fața întrebării: ce să fac? Am prelungit-o de la o vreme cu întrebarea: ce este de făcut? Doar filosofia promite să răspundă în toată lărgimea la aceste întrebări.
De aici am demarat. Reflecțiile mele nu au mai rămas doar cu subiect personalizat, căci au trebuit să-și adauge răspunderea profesorului de filosofie contemporană. Când ești profesor universitar ai a te gândi la cei din fața ta și la „noi”, „voi”, „ei”, în toată cuprinderea. În condițiile în care trăim, nu este azi problemă mai adâncă decât aducerea existenței la rațiune.
Între diversele răspunsuri pe care le conține filosofia contemporană, a trebuit să prezint o alegere argumentată. Am prezentat-o, dar, de la o vreme, a devenit obligație, fie și nescrisă, să prezint propria filosofie. Este important să cunoști filosofiile, dar și mai important este să le evaluezi cunoscându-le și să-ți prezinți propria filosofie, elaborată cât mai departe posibil.
Destui se cred filosofi, dar le lipsesc și cultura teoretică și concepția personală și scrierile. M-am ferit de orice pretenție fără acoperire. Care sunt, așadar, opțiunile concepției proprii, ce pot fi regăsite în scrierile publicate?
Nu reiau cele scrise într-o autoprezentare recentă (vezi Marin Diaconu, ed., Gânditori în autoprezentări subiective, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2020). Dar, prin forța lucrurilor, nu pot pot să nu le ating, desigur detașate de trimiteri complicate.
Aș începe cu înțelegerea filosofiei. Rezum concepția mea în cinci teze: 1. Filosofia are menirea să exprime conceptual de ce se petrec crize și cum se poate ieși din ele. Nu doar filosofia caută răspunsuri, dar filosofia este angajată totdeauna dacă investigația este dusă suficient de departe. Ea rămâne indispensabilă câtă vreme acceptăm că oamenii își reproduc viața asumându-și anumite valori, în condiții date, ce se cer lămurite ori de câte ori se iau decizii; 2. Filosofia este „gândire mai departe” – acea gândire ce merge din treaptă în treaptă atât de departe încât captează temeiurile ultime. Bine elaborată, ea menține în actualitate variate puncte de vedere consacrate de istoria ei, încât stăpânirea acestei istorii este parte a filosofării; 3. Filosofia este destul de departe dusă dacă interoghează sensul. Unde nu e filosofare este fragmentare. Unde nu e filosofie se trăiesc evenimente, dar ele nu se pot evalua durabil. Unde lipsește filosofia, se ajunge, eventual, la cunoaștere, dar nu și la înțelegere. Unde nu e filosofie, se trăiește prezentul, dar nu se pot arunca sonde în viitor. Unde nu este filosofie cultivată, acțiunea se stinge. 4. Ideologiilor tot mai abundente din jurul nostru, filosofia le opune argumentul că nici o problemă nu se rezolvă fără perspectiva omului întreg și că, în orice situație, este de apelat la mintea și conștiința omului. Cultivarea filosofiei ține, de fapt, de felul în care, ca oameni, vrem să trăim; 5. Filosofia are de defrișat căi și de modelat raționalizări, dar și de anticipat și de evaluat evoluții.
Sistematica filosofică am început-o, biografic, cu istoria filosofiei contemporane. Am dat tabloul cuprinzător al acesteia fascinat de diversitatea vederilor asupra lumii și convins de complementaritatea lor. Nu am găsit filosofia integrativă decât la Peirce și Habermas – de la care am și plecat în multe demersuri. I-am tratat cu atenție, pasiune și respect pe ceilalți filosofi, dar am încercat să-i integrez în viziuni mai cuprinzătoare. Nu am conceput o filosofie ca rezultat al tuturor filosofiilor de până acum, căci nu toți putem fi Hegel, iar o filosofie cu proiectul său nu mai este posibilă. Dar am conceput una ce poate face față antagonismelor filosofice.
Reconstituirea mea a filosofiei contemporane are în miez preocuparea de a justifica diversele raționalități exploatate de filosofi și de a aduce la convorbire, după ce au fost frecvent în competiție, filosofia, științele, teologia, arta (Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, 2014). Aceste forme ale spiritului, pe care Hegel le-a caracterizat concludent, le consider o achiziție fundamentală. Spre deosebire de Fenomenologia spiritului (1806), consider însă că relația lor este, într-adevăr, istorică, dar autonomia lor este definitivă.
Cunoștințele sunt sursa orientărilor noastre în viață. Fiecare cunoștință are un sens dat de contextul de constituire, care-i condiționează aplicarea cu sens. Nu poți aduce astăzi la conlucrare formele spiritului și filosofii opuse fără a le interoga sensul. Este vorba de sensul cunoștințelor și acțiunilor și, mai departe, de dependența adevărului, dreptății și frumosului de sens. Nu mai putem face față filosofic diversității conceptualizărilor și varietăților culturilor de înaltă competitivitate fără a deschide până la capăt interogarea sensului. Nu mai putem asigura ordinea lumii fără a pune întrebări privind sensul instituțiilor, societății, istoriei, vieții umane.
Ca sensibilitate, generația mea a fost sub impresia interogării de către Albert Camus a sensului vieții. Era camusiană! În ceea ce mă privește, am adâncit însă înțelegerea sensului vieții prin înaintarea pe terenul teoriei societății și al filosofiei istoriei și lărgirea tematicii sensului: sensul vieții, sensul vieții sociale, sensul istoriei, sensul vorbirii și al conceptualizării le-am delimitat și apoi le-am integrat într-o teorie unificatoare a sensului. Lămurirea sensului am început-o (Andrei Marga, Cunoaștere și sens. Perspective critice asupra pozitivismului, 1984; Întoarcerea la sens, 2015), dar monografierea sensului va ocupa scrierea de încheiere a sistematizării mele. În orice caz, teza mea este aceea că sensul este prealabilul conceptualizărilor cu care operăm în vederea adevărului, dreptății și frumosului.
Sensul afectează tot ceea ce facem. Chestiunea care s-a pus pentru mine la un moment dat era de a reorganiza un material de reflecție imens, precum cunoașterea, printr-un nou concept conducător. Nu mai făcea față „reflectarea” cultivată din secolul al optsprezecelea, nici chiar optica „praxisului” formată în secolul următor. Mi-am asumat, la rândul meu, interpretarea cunoașterii ca „rezolvare de probleme”. Am socotit cunoașterea ca fiind proces ce începe nu cu altceva decât cu „întrebarea” și am făcut temă din identificarea prealabilului interogativ al cunoașterii.
Principala formă în care realizăm cunoașterea este indubitabil știința modernă. Mi-a devenit însă clar că trebuie făcuți pași noi în înțelegerea ei. În teoria științei este de făcut mai mult decât specificarea științei moderne în raport cu concurentele ei, și anume: eliberarea de o abordare neștiințifică a științei, recunoscându-i nu numai enormele succese, ci și impasurile sau chiar lipsa răspunsurilor; observarea condiționării cunoașterii de un prealabil pe întreaga ei gamă – inclusiv în științe; eliberarea de un concept restrictiv al științei – recunoscând științele sociale și numeroasele științe emergente ale acțiunilor; distincția între contextul de geneză și contextul de aplicare cu sens al unei științe. Pledez continuu pentru abordarea comprehensivă a științei.
Recunoscând sensul ca prealabil al adevărului, dreptății, frumosului, nu înseamnă că ceva stă temporal în față sau spațial alături de acestea. Sensul este imanent și nu-l întâlnim decât în adevărul, dreptatea și frumosul recunoscute ca atare.
De aici rezultă multe consecințe.
Rezultă, de exemplu, un nou tablou al științelor, după ce tabloul care a dominat secolul al XIX-lea și care a fost premisa tablourilor ce au urmat – cel al lui August Comte – s-a prăbușit, odată cu apariția unor noi științe, cum sunt, de pildă, managementul, informatica și celelalte discipline acționale. Criteriul clasic al complexității obiectului din ordonarea științelor este evident precedat de criteriul sensului, care se răsfrânge direct în metodologia de abordare a obiectului.
Rezultă, de pildă, un nou tablou al științelor sociale, plecând de la punerea întrebării privind valorile călăuzitoare – plasate între afirmarea libertății, trecând prin apărarea organizării și promovarea manipulării, și dominație sau emancipare. Nu mai este de ajuns să delimităm științele sociale după obiectul lor – mai trebuie adăugată optica sensului. Putem avea economie sau sociologie sau psihologie sau orice altă știință socială pe întreagă această gamă.
Rezultă, de asemenea, o înțelegere aprofundată a artelor. Opera de artă ține de ingeniozitatea mijloacelor unui autor, dar stratul cel mai adânc este sensul a ceea ce ea exprimă. Este un sens făcut intuitiv în imagini artistice, dar raportat la întregul existenței, fără ca astfel opera să devină una filosofică sau teologică. Arta exprimă un sens trăit de autor cu ajutorul imaginilor de un anumit fel, pe care le socotim în mod curent ca fiind artistice. Fie că este vorba de cel care creează, fie de cel care degustă creația, atunci când este vorba de artă are loc, cum spunea Gadamer, „o experiență a sensului în care nimic nu este arbitrar, chiar dacă nimeni nu dispune de un criteriu durabil”. Sensul este exprimat în date intuitive, dar rămâne dincolo de ceea ce se percepe și își are organizarea sa lăuntrică.
Orice produs uman este parte a înfruntării de către oameni a unei lumi cu anume caracteristici. Înfruntarea lumii o facem ca ființe înzestrate cu simțuri, dar și cu imaginație și rațiune, plasate într-un mediu înconjurător. Această înfruntare o facem prin acțiuni diferite ca structură, ce conferă diferite „dimensiuni” vieții noastre. Nu avem încă un tablou articulat al tipurilor de acțiuni implicate în reproducerea socială și culturală a vieții, dar distingem, la nivelul explorărilor de până acum, „acțiunea instrumentală”, „acțiunea strategică”, „acțiunea rațională în raport cu un scop”, „acțiunea comunicativă”, „acțiunea reflexivă”, „acțiunea dramaturgică” (vezi Jurgen Habermas, Theorie des kommunikativen Handelns, 1984). Toate acțiunile au subiect conștient, dar se deosebesc după finalitate – calculul mijloacelor pentru atingerea unui scop, alegerea alternativei mai bune, atingerea înțelegerii cu altul, eliberarea de o constrângere, respectiv autoprezentarea umană – și, desigur, structură.
Lista acțiunilor diferite după structura lor, dar presupuse de reproducerea culturală a vieții oamenilor, a devenit indispensabilă. Avem nevoie, în egală măsură, de o nouă înțelegere a societății, care să permită depășirea nu numai a pozitivismului, ci și a funcționalismului. Faptele și funcțiile sunt legate inevitabil de sens, dar chestiunea mai cuprizătoare este cea a sensului oricărei acțiuni.
Cum gândim este cheia vieții noastre. Văzând mulţimea de erori de logică elementară săvârşite de oameni cu pretenţii, mi-am dat seama că Respingerile sofistice ale lui Aristotel sunt extrem de actuale astăzi. Am căutat să aduc cunoștințele în logică la nivelul de azi. Am lămurit chestiunile legate de argumentare şi de metodologie nu doar pentru filosofi şi oameni de ştiinţă, ci şi pentru cetăţeanul care suntem fiecare, integrând achiziţiile logicii de la Frege încoace într-o abordare monografică a argumentării (Argumentarea, 2005). Consider că și logica simplă cu care operăm este dependentă, până la urmă, de vederi filosofice. Mi-am asumat dependenţa structurilor logice de acţiuni și abordarea operaţiilor logice înăuntrul fenomenului cuprinzător al comunicării (Andrei Marga, Argumentarea, 2005). Văd competenţa profesională mai dependentă decât oricând înainte de capacitatea comunicării argumentative. Mai mult, nici evidenţa (la care oamenii sunt tentaţi să apeleze), nici forţa (la care recurg dictaturile), nici banii (la care apelează practicienii corupţiei), nici autoritatea personalităţilor (pe care o invocă nostalgicii altor vremuri), nici manipularea (practicată de falşii actori ai vieţii publice) nu asigură durabil acordul dintre oameni presupus de convieţuirea civilizată. Abia argumentarea este mediul în care un astfel de acord devine tangibil.
Progresele cunoaşterii argumentărilor s-au legat totdeauna, de la Aristotel încoace, de formalizări şi rămân, mai departe, astfel. Nu este posibilă teoria competitivă a argumentărilor fără formalizări cât este cu putinţă. Problema care se pune este să nu considerăm încheiate nicicând şansele formalizării şi să nu facem din formalizare un scop în sine, ce ne-ar îndepărta de scopul major – cel al cunoaşterii condiţiilor funcţionării cu succes a argumentărilor. În fapt, trebuie depăşită sau prevenită situaţia în care persoane competente în formalizări nu sunt competente să dea un diagnostic argumentărilor ce se prezintă. Deviza sănătoasă rămâne, aşadar, „formalizări oricât de avansate, pentru a prinde în formule condiţiile efective ale argumentărilor încununate de succes”.
Am conceput logica drept teorie a întemeierii. Am socotit întemeierea operaţia esențială a abordării raţionale a lumii, cu două forme: argumentarea şi demonstraţia, distincţia dintre cele două forme rezidând în caracterul probabil al tezei în raport cu premisele, în argumentări, şi în caracterul necesar al tezei în raport cu premisele, în demonstraţii. Consider că reuşita în argumentări este dependentă de mai multe aspecte: de aspectul aletic, de aspectul retoric, de aspectul logic, de aspectul cultural. Optica mea este bazată pe asumarea acestor aspecte, prezente inevitabil în argumentările pe baza cărora oamenii iau cele mai multe dintre deciziile lor.
Cum se știe, Lucian Blaga este autorul unei filosofii originale în care a încercat să lămurească poziția culturii române în cultura lumii. D. D. Roșca a dat o „încercare de sinteză filosofică”, cum însuși spune, pe categoria existenței, în urma fecundei sale stăruințe asupra lui Hegel. Eugeniu Sperantia aspira vizibil la o construcție filosofică pe bazele pragmatiste, care tocmai fuseseră deschise spre explorare. M-am angajat să continui tradiția constructivă a antecesorilor la universitatea din Cluj-Napoca printr-o încercare condusă de tema orientării în lume.
Ofertele filosofiei de până acum sunt generoase. Ai tot ceea ce vrei, citind și reflectând, firește. Construcția pe care am proiectat-o vine din cinci opțiuni filosofice.
Prima opțiune este aceea că între capacitățile pe care le posedăm ca oameni – sensibilitate, receptivitate, memorie, voință, intelect, reflecție – rațiunea este cea pe care ne putem rezema cu mai multe șanse de orientare încununată cu succes în viață. Raționalismul este criticabil, răspunsurile rațiunii nu ne satisfac totdeauna, dar abandonarea rațiunii sau secundarizarea ei au costuri insuportabile.
A doua opțiune este aceea că rațiunea implică – așa cum ne-a arătat deja Fichte – voința de rațiune și datoria raționalizării vieții noastre. Nu poți spune că ești rațional, dar pasiv sau abstinent. Aceste determinări nu sunt compatibile, fie și din motivul istoric că rațiunea este legată de la origini, în cultura din care facem parte, de preluarea unei situații ce are nevoie de intervenția ta. Azi suntem deja departe pe drumul raționalizărilor în viața noastră și a comunităților și avem concluzii în urma drumului parcurs. Nu mult este garantat în lume, aproape nimic nu este azi în ordine, dar nu este nici totul pierdut!
A treia opțiune este aceea că cine vrea raționalizarea intră pe terenul unei realități a lumii ce rămâne un întreg și se cere abordată ca întreg. Doar că o schimbare amplă s-a produs deja. Considerarea realității din unghiuri de vedere parțiale, fie ele și tradiționale – al nivelului științei, al civismului, al moralității, al producerii de bunuri, al exploatării, al afilierii politice – este în contratimp cu lumea de azi. Întregul ei este distribuit pe numeroase paliere, domenii, segmente și situații, pe care trebuie făcute suficiente distincții. Pe urmele lui Max Weber, consider „diferențierea” domeniilor, abordărilor, disciplinelor, conceptualizărilor, la rândul meu, nu doar un mecanism de evoluție a modernității, ci și o realitate mai adâncă, cu ale cărei efecte abia am început să ne confruntăm, filosofic vorbind.
A patra opțiune este aceea că în „conștiință” și în „comunicare” avem mediile hotărâtoare ale vieții noastre. Nu este nimic cu efect în viața noastră fără noi înșine și conștiința noastră. Nu ne putem sustrage nicidecum din comunicarea cu ceilalți, începând cu nașterea. Nu mai rezolvăm conflicte în jur fără a apela la comunicarea celor implicați. Iar, într-o societate a cărei complexitate deja pune la încercare conceptualizările reținute în istoria filosofiei, va trebui admis că punctul de plecare al vieții noastre mature este în conștiință, dar că singurul teren pe care ne putem întâlni profitabil este cel al comunicării.
A cincea opțiune este considerarea acțiunilor ca mijlocitor între noi, ca oameni, la singular și plural, și realitate. Consider că din imperative ale reproducerii culturale a vieții derivă acțiuni, pe suportul cărora se articulează sensul, care trebuie captat pentru a dezlega, dincolo de abordările înguste ce domină viața publică, problemele adevărului, dreptății și frumosului. Am și trecut la lămurirea tipurilor de acțiuni și a tipurilor de cunoștințe, precum și a corelației dintre ele. Mi-am asumat filosofia drept căutare a fundamentelor prin examinarea acțiunilor și vorbirii și drept conceptualizare capabilă să orienteze fertil în lume, valorificând punctele de vedere câștigate în istoria îndelungată a filosofiei.
În filosofie, nimic nu este asigurat fără fundamentare, încât am făcut temă din înseși aceste opțiuni sau măcar le-am apărat. Rațiunea, raționalizarea, diferențierea, acțiunea, conștiința și comunicarea sunt termenii filosofici unificatori ai scrierilor mele de până acum.
Dacă este să iau în seamă cerința lui Hegel de a unifica până la capăt experiența și de a găsi un termen – unul singur! –unificator, care să fie oarecum fundalul celorlalți și să proiecteze o lumină asupra întregii realități, dincolo de derutantele ei diversificări și mișcări, atunci pot spune că acest termen este „comunicarea”. Ne naștem în mediul comunicării, trăim înăuntrul ei, ea decide direcția acțiunilor noastre și ne permite să atingem ceva și nu altceva.
Mi-am asumat că accesul nostru, ca oameni, la realitate, este mijlocit de „comunicare” (începând cu cea mai simplă operație lingual-cognitivă, care este „nominalizarea”). Comunicarea este „instrument” al cunoașterii, dar și „mediu” al acesteia. Nu există soluție la problemele unei societăți de „complexitate” înaltă în afara „comunicării” soldate cu „înțelegerea”.
Mi-am asumat, însă, tot mai mult, că în „comunicare” suntem prezenți, ca oameni, în așa fel încât ceva mai mult decât comunicarea rămâne de partea noastră, așadar în premise. În „comunicare” venim mereu cu asumarea noastră de către noi înșine, la singular (ca individualități) și la plural (ca și comunități), care afectează comunicarea faptică însăși.
Pe ambele direcții – sesizarea condiționării comunicative a tablourilor realității pe care ni le facem și sesizarea condiționării ontice (existențiale și sociale în înțeles larg, în primul rând) a „comunicării” – m-am sprijinit pe achizițiile științelor timpului (de la matematică și logică, trecând prin sociologie și lingvistică, la psihologie). De altfel, doar în acest fel poate fi înțeleasă comunicarea.
Prin comunicare trec, de fapt, și cunoașterea și acțiunile și ființarea noastră. Celebrele întrebări puse de Kant – „ce pot să știu?”, „ce trebuie să fac?”, ce îmi este îngăduit să sper?” și „ce este omul?” – se dezleagă astăzi mai profund pe terenul comunicării. Nu se mai poate răspunde realist la niciuna dintre întrebări fără comunicare. Mai mult, chiar interogațiile care au hrănit filosofia dintotdeauna – de la „ce este?”, trecând prin „cum putem cunoaște?”, la „ce putem face?” – se dezleagă într-un fel nou în orizontul comunicării.
Noi putem, desigur, decupa realități (formalisme ale cunoașterii, metodologii, generalizări cognitive sau etice) și postula un rol oarecare al acestora. Dar nu le putem explica, la rândul lor, fără a le identifica suportul comunicativ ce le-a făcut posibile.
Această optică filosofică am numit-o „pragmatism reflexiv” din trei rațiuni.
Prima rațiune este aceea că privesc lumea în care trăim ca una rezultată din acțiunile multiple ale oamenilor ce-și reproduc viața în comunități. Realitățile din jur pot fi mai din adâncime considerate ca rezultate de acțiuni sau inacțiuni. Chiar cunoașterea, inclusiv cunoașterea cea mai evoluată, care este cea a științelor moderne, se explică mai precis din această perspectivă.
A doua se referă la faptul că reproducerea vieții oamenilor este dependentă de cultură – este reproducere culturală a vieții. Nu stăm doar în natură și nu ne bazăm doar pe ea. Din capul locului, natura o preluăm cu mijloacele culturii și toate prestațiile oamenilor sunt mijlocite de cultură. Chiar arta, inclusiv arta cea mai esențializată, care este poezia, se înțelege mai profund din această perspectivă.
A treia rațiune este aceea că șirul acțiunilor ce asigură reproducerea culturală a vieții nu se lasă redus la acțiuni instrumentale sau comunicative sau dramaturgice, nici la acestea luate împreună, ci include mereu reflecția. În această perspectivă, religia, la rândul ei, se înțelege mai profund, fără a forța continuu reducerea ei la misticism, iar filosofia se înțelege fără a mai fi considerată ceva gratuit. Am lărgit lista acțiunilor ce conferă semnificație conceptelor și teoriilor și le-am pus sub controlul reflecției constituite cultural.
În viața generației mele s-au petrecut două schimbări adânci ale lumii: ieșirea de pe scenă a „socialismului răsăritean” și restructurarea lumii. Dacă ești lucid, nu poți face abstracție de aceste schimbări. Niciun filosof care se respectă nu ar fi făcut-o. În definitiv, de la Aristotel încoace, filosofia este legată de proiectul „vieții bune” și are de dat socoteală de ceea ce se petrece în viața oamenilor.
Formarea generației mele a avut loc în mediul autorității intelectuale a lui Marx, epoca postbelică stând sub semnul acestuia, și, mai exact, în codițiile „micii liberalizări” din România anilor 1964-1971. Cum unii sunt interesați mai mult de biografia autorilor, decât de rezultatele ei, lămuresc aspectul.
Ca istoric al filosofiei, cunosc ce a scris Marx. Nu am susținut cursuri de materialism dialectic și istoric, dar generația anului 1968 știa scrierile lui Marx. Atunci, discuția internațională asupra lui Marx era amplă. Azi ea recâștigă în amploare, chiar dacă autoritățile intelectuale sunt altele.
Generația mea nu a mai cunoscut formula doctrinară a „marxismului răsăritean” decât din cărți. Cursurile și seminariile generației mele erau sub deviza „gândirii creative”, profesorii care dădeau tonul aveau stagii în Franța, Germania, SUA, citeau în diferite limbi străine și făceau despărțirea de orice dogmatism, bibliografia în limbile de circulație internațională era accesibilă, contactul cu liberalismul și creștin-democrația era deja în cursuri și seminarii.
Citit în original, Marx oferea antidotul la conformismul activistic de atunci, dar și la evadarea din realitate. Preocuparea sa pentru filosofia subiectului și angajarea hotărâtă a temei „înstrăinării”, în Manuscrisele economico-filosofice, și a temei „reificării”, în Fundamentele economiei politice, le-am socotit binevenite. Știam, de altfel, că Marx, reacționând la dogmatizarea opiniilor sale, a spus că el nu este marxist! Oricum, nu marxismul, așadar, ci tânărul Marx din cele două scrieri a contat. Kroner, Gramsci, tânărul Lukacs și Marcuse au fost intermediarii pentru mine în înțelegerea concepției celui care a dominat scena internațională până în 1989.
Atunci când m-am referit la Marx, am avut în vedere constituirea realității prin praxisul angajat de subiect. Engels nu a intrat în aria interesului meu. „Dialectica naturii” a acestuia mă nemulțumea prin obiectivismul și atentivismul ei. M-a interesat în filosofie ce poate și ce are de făcut subiectul – individual și colectiv – pentru a schimba realitatea.
Când se discută despre marxism, puțini cunosc scrierile și încă mai puțini își dau seama că, de fapt, în scrierile lui Marx sunt trei „marxisme”, dacă ne gândim la conceptul organizator al analizei. Unul este marxismul organizat în jurul fenomenului „înstrăinării”, din Manuscrisele economico-filosofice (1844), în care se explorează formele „înstrăinării” în procesul muncii și consecințele acesteia pentru existența umană. Al doilea este marxismul care are ca bază Manifestul Partidului Comunist, în care analiza are ca focus raporturile politice din societate și asertează criza implacabilă a societății bazate pe proprietatea privată și ineluctabilitatea victoriei proletariatului condus de partidul comunist. Al treilea, este marxismul ce pleacă de la fenomenul „reificării” – convertirea relațiilor dintre oamenii în relații ale lucrurilor – și are ca bază Fundamentele economiei politice (1857-1859). Generațiile anterioare au cunoscut doar al doilea marxism, care a și fost codificat sub forma „marxismului sovietic”, dar și respins imediat. Generația mea a fost, cronologic, în România, prima care a parcurs Manuscrisele economico-filosofice și Fundamentele economiei politice, între timp tipărite pe plan internațional, și l-a putut privi pe Marx în contextul filosofiei germane a timpului.
Opiniile lui Marx despre democrație, religie și viitorul ineluctabil al societății nu le-am creditat, fiind prea îndepărtate de istoria efectivă pe care o trăiam. Reducerea specificului uman la muncă, precum și a istoriei la dinamica forțelor de producție mi s-au părut contrastante cu cercetările empirice (vezi Andrei Marga, The Modern World and the Individual. From the Metamorphosis of Eastern Marxism to the Errors of Marx, 1993, conferință pe care a susținut-o la Riverside, Califoria). Am preluat, la rândul meu, în termeni adecvați divergența din scrierile lui Marx – dintre cercetări concrete ale modernizării și generalizările reducționiste – și am plasat în istorie aceste scrieri. (Din volumul Andrei Marga, Așa văd lumea, în curs de publicare)