Platon nu putea să predea public lucrurile pe care pitagoreicii le acopereau cu un văl gros. Jurămintele, prudența, însuși scopul său îi interziceau să facă acest lucru. Doctrina ezoterică o regăsim în Dialogurile sale, dar disimulată, amestecată, încărcată de o dialectică rațională ca de un bagaj străin, travestită în legendă, mit, parabolă.
Édouard Schuré, p. 320

Atât cât răzbate acesta din viața lui relatată de diverși biografi și din impozanta sa operă, ezoterismul lui Platon pare a fi o completare și, în mare parte, o voită explicitare a celui pitagoreic despre care de nenumărate ori s-a afirmat că funcționa sub pecetea tainei inițiatice. Din astfel de considerente și ipoteze s-a născut și inițiativa noastră, anume de a demonstra, atât cât este cu putință posibil, că efortul platonician trebuie văzut ca o continuare a pitagorismului, tot așa cum acesta din urmă nu este altceva decât o prelungire a tradiției primordiale la care Pitagora a avut acces grație întâlnirilor sale cu mari inițiați ai spiritualității egiptene, caldeene, iudaice sau orphice.
Subtil, Platon lasă să se înțeleagă că tezele doctrinale i-au fost transmise pe cale inițiatică; prin urmare, el se poziționează cu o modestie nedisimulată în rolul celui care face serviciul de a preda învățătura așa cum a primit-o, la rându-i, de la înaintași. Vorbind despre legea universului, spre exemplu, Platon ține să sublinieze, prin vocea lui Timaios, că …acest principiu fundamental (al ordinii geometrice omniprezente, n.n.) al devenirii și al universului… a fost primit …din partea unor bărbați înțelepți…1 și, de aceea, el, principiul, …trebuie acceptat pe deplin… (Timaios, 29e) Există, însă, și referiri foarte explicite: Doctrina lui Platon […], care a inspirat operele lui de maturitate […], este pitagorismul inițiaților, fondat pe metafizica Numerelor.2
Fără a ne propune o tratare exhaustivă, vom încerca, în cele ce urmează, ilustrarea acestui fenomen prin câteva sublinieri și interpretări ale textelor platoniciene. În acest sens, am structurat mica noastră demonstrație pe cinci mari capitole, fiecare dintre acestea având în compunere câte cinci subcapitole, pentru a omagia, în acest mod, misterioasa pentagramă pitagoreică – cea mai pură, cea mai frumoasă și mai perfectă dintre toate figurile geometrice.
Mitul Demiurgului. Principiul divin și universal (Arché, Principiul, în cele ce urmează) – Cauza cauzelor a toate câte există – este, la Pitagora, Unul primordial, Monada supremă, Unitatea, însăși, în centrul căreia sălășluiește Focul sacru – esența în sine – care emană lumină, căldură și viață și se sustrage sistematic cunoașterii umane.3 Unul era considerat a fi anterior a tot ceea-ce-este și, în mod paradoxal, limita(n)t, căci el generează toate formele și produce sfârșitul lor aducându-le, la finele ciclului, în Unitatea atotcuprinzătoare și indistinctă. Tot așa vede și Platon; iată ce spune el, de pildă, când se referă la crearea universului: …când totul a început să se organizeze […] toate aceste elemente și-au primit de la Demiurg chipurile lor prin acțiunea Ideilor și a Numerelor. Haosul primordial va fi fost anume structurat de către Ordonator, cum îl numește Platon pe Demiurg, cel ce configurează, din proprie voință, o ordine geometrică în acord cu un plan preexistent. Aceasta este, in nuce, doctrina pitagoreică despre Număr, doctrină pe care Platon o detaliază și o completează în mod genial.4 Potrivit lui Platon, (Timaios, 29c-30c)5 creația a fost zidită de către Demiurg …punând spirit în suflet și suflet în trup pentru ca ceea ce va fi făcut să fie, prin natura sa, cât mai frumos și mai bun. Astfel stând lucrurile potrivit unui discurs verosimil, trebuie să spunem că acest univers este – din cauza providenței zeului – cu adevărat o ființă însuflețită și rațională.
Principiul divin, impersonal și absolut. Platon nu face decât să continue metafizica Numărului, așa cum rezulta aceasta din doctrina pitagoreică, adăugându-i conceptul de Idee. Eduard Zeller (1814-1908) – important filosof german preocupat de filosofia elenă – a precizat orizonturile de interpretare pentru Ideea platoniciană. Astfel, el a stabilit trei atribute notabile, de avut în vedere, Ideea fiind concomitent ontologică, teleologică și rațională. Așadar, Ideea: (i) se află într-o legătură intimă și în corespondență cu realitatea obiectivă6: (ii) constituie o călăuză inefabilă a oricărui demers indicând astfel scopul; (iii) este unicul model rațional care-l poate ghida pe om în efortul său conștient de a ordona haosul.7
În corespondență cu stările ce alcătuiesc realitatea, dar într-un alt plan, mai fin și mai dificil de sesizat, Numărul/Ideea decurg tot din Unul primordial, cel care generează, apoi, dualitatea, triada, tetrada etc. și întreaga fenomenologie (Multiplul). Când se referă la Principiu, Platon vorbește ca despre o persoană (Ființa) eternă, infinită și absolută. El îl definește pe Acela în termeni conceptuali și, astfel, se ridică cu mult peste teologia timpului său, trasând o direcție viabilă pentru viitorime și o linie de conduită ce presupune cumpătare și prudență maximă. Creatorul este, totodată, Binele suprem (de fapt, ideea de Bine), Frumosul/Frumusețea și Adevărul,8 la un loc; cele trei atribute9 menționate devin, în acest caz, identic-egale cu Acela; vezi Timaios, 29d-30c; Philebos, 18d-22c.10
Platon reprezintă Binele ca fiind superior în raport cu orice altă entitate ideatică; iată un pasaj relevant: Să spunem deci din ce cauză a alcătuit Demiurgul devenirea și acest univers. El era bun, iar în cel bun nu poate apărea nicio invidie, niciodată, față de nimic. Fiind deci lipsit de invidie, el a vrut ca totul să fie cât mai asemănător cu sine. […] Celui mai bun nu-i este și nici nu i-a fost îngăduit vreodată să facă altceva decât ceea ce este cel mai frumos. […] În virtutea acestui raționament, Demiurgul a zidit universul…;11 Binele este, așadar, izvorul din care ar trebui să decurgă inclusiv reglementările și acțiunile politice; în Cartea a VI-a din Republica, tema va fi reluată sub diferite aspecte și, pe alocuri, reformulată, căci Binele este văzut ca reper central la care se raportează întreaga factualitate. De precizat, totodată, că toată învățătura despre Binele suprem avea, pe atunci, un profund caracter ezoteric, aceasta fiind destinată doar celor cu adevărat inițiați.12
Unul, incognoscibilul. Din datele care ne-au parvenit, referitoare la doctrina lui Pitagora despre Unu și din comparția acestora cu cele rezultate din operele lui Platon, nu s-au putut formula concluzii definitive.13 Dacă se vor lua în considerare lucrările neopitagoreicilor/ neoplatonicienilor,14 lărgindu-se astfel sistemul de referință, vom reuși să conturăm, în mare parte, doctrina inițiatică referitoare la entitatea supremă așa cum a fost aceasta transmisă inițial de către maestrul din Samos.15 Platon apelează la antinomii pentru a demonstra că Unul suprem este incognoscibil. Astfel, prin punerea în opoziție a două afirmații, ambele aparent la fel de juste, care însă, la o analiză mai temeinică, se exclud una pe cealaltă, filosoful își susține teza inițială despre imposibilitatea cunoașterii de către om a Principiului. Ca fapt în sine, demonstrațiile respective sunt strălucite exemple de utilizare a logicii formale în obținerea unor adevăruri consecutive, perfect valabile; vezi Parmenide, 155e-159b, 160b-163b, 165r-166c16.
Fără să se abată de la potecă bătătorită de Pitagora, Platon va considera, la rându-i, ca fiind imposibilă și iluzorie o definire categorială a Principiului. Totuși, pentru o minimă aproximare, el va recurge frecvent la mituri și simboluri consacrate; uneori, va apela discret inclusiv la concepte geometrice, la paradoxuri, aporii și astfel va stârni mirarea fecundă a tuturor celor ce aspiră la clarificare și la o cunoaștere autentică. Platon sugerează că absolutul este accesibil sufletului pentru că acesta are proprietatea de a reflecta infinitul și eternitatea; fără să detalieze, el lasă să se înțeleagă, de asemenea, că a cunoscut o metodă miraculoasă prin care se poate activa această capacitate a sufletului.
Pentru a-și demonstra afirmațiile, Platon recuge, în unele situații, la apofatism – un soi de reducere la absurd a unui atribut divin care, odată negat va conduce la concluzii paradoxale și imposibile. Sunt negate formal, de pildă, anumite caracteristici utilizate în a-l desemna pe Acela aflat dincolo de realitatea vizibilă.17 Iată și demonstrația lui Platon, în varianta sa apofatică, referitoare la incognoscibilitatea Demiurgului: Nici întreg nu va fi, nici părți nu va avea… Dacă însă nu are defel părți, n-ar putea avea nici început, nici sfârșit, nici mijloc… Nu este nici stătător, nici mișcător… el nu va fi nici asemenea, nici neasemenea cu vreun oarecare lucru, cu sine sau cu ceva diferit. Nu va fi nici egal, nici inegal cu sine sau cu altul… Nu poate fi mai tânăr, mai vârstnic sau același în vârstă cu sine ori cu altul; vezi Parmenide,163b-164b18.
Ordinea universală. Încă de pe vremea lui Pitagora, inițiații știau că orice reprezentare geometrică este guvernată de o legitate matematică și, de asemenea, că orice armonie are corespondent într-o proporționalitate ce putea fi exprimată numeric. Și, pentru că ordinea și frumusețea universului puteau fi explicate cu ajutorul geometriei, în conformitate cu preceptele doctrinei pitagoreice, Numărul era esența și simbolul tuturor lucrurilor …așa că nu în substanța fenomenelor, ci în structura lor au situat și căutat realitatea discipolii săi (ai lui Pitagora, n.n.) și mai târziu, Platon.19 Aidoma lui Pitagora, Platon utilizează cuvântul cosmos20 pentru a desemna universul ordonat după reguli geometrice; vezi Timaios, 28b. Platon, care caută teribil de insistent Cauza cauzelor, pe Creatorul însuși, își dă seama, în cele din urmă, că acest demers este sortit eșecului. A găsi pe autorul și pe tatăl acestui univers e un lucru greu și, odată găsit, este cu neputință să-l spui tuturor; vezi Timaios, 29a21. Marele filosof predica celor care învațau la Academia sa că universul ar avea o formă sferică cu raza infinită și că ar fi format din patru elemente fundamentale (Pământ, Aer, Apă, Foc).
Pentru Platon, raționamentul și motivația Creatorului sunt destul de clare, căci: Dorind, deci, ca toate să fie bune și, atât cât îi stătea în putință, nimic să nu fie imperfect, Demiurgul a luat tot ce era vizibil, lipsit de repaus și într-o mișcare discordantă și haotică și l-a condus din dezordine în ordine, considerând că ordinea este întru totul mai bună decât dezordinea; vezi Timaios, 29c-30c22. Ordinea geometrică – limitată uneori la ideea de armonie – este, cumva, în această reprezentare, relația sublimă dintre om și divinitate. Iată, deci, temelia întregii metafizicii pitagoreice pe care și Platon, după cum se poate observa, a îmbrățișat-o sub toate aspectele.
Treptat, conceptul pitagoreico-platonician privind ordinea universală a fost însușit de către savanții europeni care l-au îmbunătățit continuu și l-au făcut din ce în ce mai accesibil în formulă logică, rațională. Mediile savante și bine informate din epoca luminilor, de pildă, stabiliseră deja că existența lui Dumnezeu poate fi demonstrată matematic prin simpla constatare a ordinii universale atotcuprinzătoare.23 Desigur, pentru o astfel de oglindire a realității era necesară o conștiință pe măsură, pe care o vom denumi aici conștiința cosmică.
Voința și atotputernicia Demiurgului. Voința sacră este revelată prin însăși existența creației; faptul că ordinea geometrică există și se menține reprezintă o dovadă de netăgăduit a exercitării unei voințe supreme. Nu poate fi o întâmplare faptul că dintre atâtea posibile variante una singură este viabilă și aceasta se înfăptuiește în pofida procentului infim de probabilitate care, în fapt, creditează reușita evenimentului. Credința anticilor într-o voință sacră dublată de o atotputernicie pe măsură ține, desigur, de o esență metafizică fundamentală care a secondat, apoi, ca o umbră, istoria civilizației europene.
Universul a fost anume creat de către Demiurg în temeiul unor legi matematice. Pe de altă parte, omul a fost dăruit cu capacitatea de a cunoaște tocmai pentru a putea reflecta legitățile respective și, odată cu aceasta, voința supremă care a imprimat ordinea geometrică în creație asemenea unei apostile divine. Leibniz, se pare, a avut geniala intuiție de a atribui sufletului uman calitatea conștientizării acestei realități; de la acest moment, conștiința se consolidează, treptat, ca un concept ce desemnează arhetipul prin care omul percepe și înțelege voința supremă, precum și celelalte semne ale prezenței divine în creație.
Există, desigur, și numeroase obiecții și contraargumente privind cosmologia expusă aici în variantă sumară și expeditivă. Însuși Platon a insistat asupra caracterului aproximativ al reprezentărilor sale. În legătură cu Timaios,24 de pildă, unde Platon expune concepția sa despre univers, s-a afirmat, în repetate rânduri, că doar o interpretare în cheie inițiatică (pitagoreică) a acestei lucrări poate să producă revelații și o deplină înțelegere a sensului pe care autorul a dorit să-l imprime demersului său.25 Este de la sine înțeles că argumentele și speculațiile privind ordinea geometrică, voința sacră și planul divin nu pot fi la îndemâna oricui. Astfel de cunoștințe se impun a fi anume relevate doar celui ales26 și pregătit să le primească – regele-filosof care, inițiat fiind, înțelege să se încadreze într-o ordine preexistentă și să participle la edificarea lumii în acord cu exigențele misterioase ce decurg din această doctrină.
Planul divin. Chiar și în condițiile în care ordinea universală se va considera o certitudine, conceptul intitulat plan divin nu poate fi, totuși, demonstrat, ci doar intuit; ordinea nu poate fi impusă decât prin exercitarea unei voințe supreme și atunci, pe cale de consecință, putem accepta că în spatele acestei construcții perfecte se află o proiecție ideatică a ceea ce ar urma să se întâmple. Pentru cunoașterea umană, planul divin este, înainte de toate, o supoziție, o simplă presupunere care însă, odată conștientizată, va da sens realității, va conferi un contur mai exact al obiectului cunoașterii și, uneori, va prescrie o succesiune a derulării ulterioare a evenimentelor. Planul divin este, în același timp, o deducție logică bazată pe premiza fundamentală potrivit căreia nu poate exista o construcție atât de grandioasă, precum universul, fără ca în prealabil, să existe o gândire (Idee) despre toată această devenire cosmică. Planul divin este însăși cheia de boltă a întregii construcții ideatice, piatra din capul unghiului fără de care edificiul s-ar nărui iremediabil. Pe cale de consecință, există trei funcțiuni sacre: Geometrul care fixează legile universale în lumea Ideilor, Arhitectul care întocmește planul divin conform legilor și Constructorul (Zidarul) care cunoaște legile (ordinea geometrică) și planul divin și își asumă misiunea de a transpune totul în operă; aceasta succesiune de funcțiuni constituie temelia raționamentului inițiatic.
Platon nu vorbește explicit, în opera sa, despre planul divin, dar de nenumărate ori face referiri la o anume predestinare a evenimentelor pe care omul nu o poate controla sau opri. Anumiți oameni (puțini la număr) pot presimți, pot avea premoniții și viziuni cu privire la plan dar, de regulă, astfel de oameni, precum Casandra, de pildă, nu sunt luați în seamă. Aceste gen de previziuni – rod al unor capacităților excepționale – aduc omului un prinos de cunoaștere din transcendent; ele pot salva vieți și pot preveni efectele unor calamități sau dezastre, dacă sunt valorificate corespunzător și oportun.
Ca un ecou târziu la toate acestea, în epoca elisabetană, Francis Bacon (1561-1626) va fi proiectat o societate ideatică destinată să identifice planul divin pentru ca astfel umanitatea să cunoască mai exact schimbările ce vor avea loc în viitor și evoluțiile preconizate de Marele Arhitect. Întâmplător sau nu, Bacon care, fără îndoială, atinseseră și el mirificul prag cosmic al conștiinței, era un foarte bun cunoscător al conceptelor pitagoreico-platoniciene și al ideilor masonice, în egală măsură. Tocmai de aceea, s-au făcut, în epocă, unele speculații cu privire la cercetarea lui Bacon care se declara mereu ca fiind în căutarea Adevărului (Cuvântul pierdut), de fapt, nimic altceva decât planul divin.27

 

 

(fragment din volumul Vasile Zecheru,
Originile tradiției inițiatice. Izvoarele francmasoneriei speculative, în curs de apariție)

 

 

Bibliografie
Bădiliță, Cristian – Miturile lui Platon, Ed. Humanitas, 1996;
Chaignet, Antelme, E. – Filosofia lui Pitagora, Ed. Herald, 2012;
Dumitriu, Anton – Philosophia mirabilis, Ed. Fundației culturale române, 1992;
Durant, Will – Povestea filosofiei, Ed. Herald, 2019;
Flew, Antony – Dicționar de filosofie și logică, Ed. Humanitas, 1996;
Friedländer, Paul – Platon (vol. I-III), Ed Paideia, 2019;
Ghyka, Costiescu, Matila – Estetica și teoria artei, Ed. Științifică și enciclopedică, 1981;
Muscă, V. & Baumgarten, A. (coordonatori) – Filosofia politică a lui Platon, Ed. Humanitas, 2006;
Platon – Opere VII, Ed. Științifică și enciclopedică, 1993;
Republica, Ed. Antet, 2012;
Stoenescu, Alex. Mihai – Istoria ideilor masonice, Ed. Rao, 2015;
Vitsaxis, Vasilis – Platon și Upanișadele, Ed. Moldova, Iași, 1992;
Schuré, Édouard – Mari inițiați, Ed. Aldopress, 2003
Zecheru, Vasile – Calea regală și cele 33 de trepte ale desăvărșirii, Ed. Herald, 2021.

 

 

Note
1 Termenul philo-sophos are acel înțeles autentic pe care i l-a conferit Pitagora, de aspirant întru înțelepciune, și nu de sophos (înțeleptul, propriu-zis); etimologia a fost explicată magistral astfel că nu insistăm; vezi Dumitriu, 1992, pp. 16-23. Termenului i se atribuie înțelesul de inițiat în misteriile pitagoreice (în Scrisoarea a VII-a, de pildă).
2 Ghyka, 1981, pp. 199-200; Friedländer, vol. 3, pp. 385-416..
3 Chaignet, p. 19 și 78.
4 Ghyka, 1981, p. 43.
5 Friedländer, vol. 3, pp. 385-416.
6 Ceea-ce-este, este sau, mai dezvoltat, Ceea-ce-este, este și nu poate, în același timp și sub același raport, să nu fie; vezi Parmenide, Sofistul și Timaios.
7 Vitsaxis, p. 65.
8 Adevăr (Aletheia, în greacă); potrivit legendei, Aletheia este împreună cu zeul și are o existență non-umană.
9 Aprofundând cercetările, se va ajunge la posibile asimilări între atributele invocate și cele trei colonete din centrul templului masonic (Înțelepciunea, Iubirea/Frumusețea și Puterea/Forța).
10 Friedländer, vol. 3, pp. 331-382.
11 Timaios, 29c-30c; Friedländer, vol. 3, pp. 385-416.
12 Vitsaxis, pp. 31-33.
13 Vitsaxis, pp. 36-41.
14 Plotin, mai cu seamă, va introduce, în Enneadele sale, o mai aprofundată argumentație despre Unul suprem.
15 Platon, 1993, pp. 25-28.
16 Friedländer, vol. 3. pp. 203-234.
17 Vitsaxis, pp. 37-41.
18 Friedländer, vol. 3, pp. 203-234.
19 Ghyka, 1981, p. 311.
20 Înțelepții, o Kalliklès, spun că amiciția, ordinea, rațiunea și justiția țin, împreună cu Cerul și Pământul, pe zei și pe oameni: iată de ce numesc eu acest ansamblu Cosmos, adică bună-rânduială; vezi Gorgias, 499b-500a.
21 Friedländer, vol. 3, pp. 385-416.
22 Friedländer, vol. 3, pp. 385-416.
23 Stoenescu, p. 20.
24 Lucrare de maturitate deosebit de complexă și de rafinată considerată, unanim, a fi capodopera lui Platon.
25 Partenie în Platon, 1993, pp. 108-109.
26 Vezi distincția dintre ezoteric și exoteric; vezi Dumitriu, 1992, pp. 33-41; Zecheru, pp. 16-24.
27 Stoenescu, p. 83.