A apărut, recent, nr. 3-4/ 2016, al (din păcate numai) bianualului Astra – literatură, arte și idei, supliment editat în condiții grafice de excepție de către Biblioteca Județeană „George Barițiu” din Brașov (director: Daniel Nazare).
Tipărită pe hîrtie glossy, paginată aerisit, cu ilustrații color, revista permite o privire atentă asupra picturii lui Horea Cucerzan (lucrările sale „comentează” numărul) sau în laboratorul profesorului și artistului Ștefan Câlția (care, într-o casă de piatră zidită la 1880, în satul Șona de lîngă Făgăraș, și-a „fixat” atelierul și sediul proiectatei galerii de artă și fundații „Ștefan Câlția”). Intervievat de Steluța Pestrea Suciu, în Șona, în… grădina lui, magistrul Câlția explică designul inteligent al Grădinii Edenului, care este Pămîntul, capacitățile senzoriale camuflate în ființele banale, aparent needucate: „Urcam aici pe deal alături de un bătrîn. Eu fiind cam obosit, neexersat cu drumul, îl rog să ne odihnim. Ce îmi spune: «Nu poți să mai mergi ca să ne oprim într-un loc frumos?» N-am mers mult și am ajuns la crucea lui Becheș. În față toată Țara Oltului, o priveliște minunată. M-am uitat la bătrînul acesta. Practic un nimeni, un om dintr-un sat, dar care știa ce înseamnă un loc sfînt. La adevăratul țăran, cel cunoscut în copilăria mea, simplitatea era un mod frumos de a se purta și a trăi”.
Interesantă este și „tema” numărului, ancheta gîndită de Bogdan Coșa sub titlul Scriitorul român față cu bursa de creație și rezidența artistică. Se grăbesc să răspundă poeți, prozatori, traducători de prima mînă: Augustin Cupșa, Lavinia Braniște, Bogdan-Alexandru Stănescu, Ana Maria Sandu, Dan Coman, Andrei Dósa, Andra Rotaru și Vasile Ernu. Ce observăm? Toate statele civilizate (inclusiv frățiorii, pe care-i credem mai oropsiți, din Balcani: Kosovo, Albania, Bosnia) investesc în rezidențe și burse de creație. Prețuiesc, în modul concret, arta, literatura originală, jurnaliștii, traducătorii. Le oferă tihnă, adică timp și bani pentru dezvoltarea unui proiect literar. Asta spre deosebire de România, unde prețuirea scriitorului și literaturii lui e întodeauna postumă, emfatică, arțăgoasă… Cum, noi nu suntem stat civilizat? Majoritatea experiențelor narate de cei opt autori invitați (din Tirana și Sarajevo pînă la Chicago) par un fel de basme cu zîne pentru majoritatea scriitorilor români forțați să lucreze și să creeze în climatul isteric, aproape suicidal, autohton. Unde se arată, totuși, o rază de soare/ speranță: mă refer la rezidențele inventate de Dan Lungu pe lîngă Muzeul ieșean al Literaturii Române.
Iar revista Astra, în cele 102 pagini, ascunde și alte surprize/ provocări: traduceri de Octavian Soviany din Paul Verlaine și de Mihók Tamás din Tasnádi-Sáhy Péter, cronici de carte semnate de critici prestigioși (Al. Cistelecan, Felix Nicolau, Cristina Ispas, Șerban Axinte, Raul Popescu, Rodica Ilie), cronică de festival (aici, Iulian Cătălui, despre Malta Mediterranean Literature Festival, și Ioan Șerbu, despre Amural. Visual Poetry), eseuri (Onomastica romanelor lui I. Peltz, de Mihai Ignat), excelenta rubrică de te(r)orie a lui Alexandru Matei (Teoria literară, tristețe și fericire. Pornind de la Ioana Em. Petrescu), poeme de Ștefan Manasia, Daniel Pișcu, Alexandru Funieru, Dina Frînculescu, proză de Cristian Teodorescu, Dina Hrenciuc (scriitoare dar și redactor-șef al publicației) și Romulus Bucur (acesta din urmă, rafinat poet optzecist, ne atrage, prin textul Frățiorul Trei Porți, în labirintul unui promis roman cu… arte marțiale, filosofie orientală, parodierea „legendelor istorice” strămoșești, de un haz nebun).
Nu putem omite nici Tempodrom, o rubrică despre „timp, oameni, orașe”, unde Simona Popescu recuperează – exuvial – farmecul Bucureștilor din epoci molcome și pierdute pînă către babilonia (nu doar) agresivă de azi. Spune Simona Popescu în finalul textului Sesam, deschide-te! : „Despre Bucureștiul «meu», aș avea atîtea de spus… De cîte ori ies pe stradă știu că o să mă surprindă. Dar și din casă e interesant ce văd. Dacă mă las puțin pe spate cu scaunul, văd printre acoperișurile caselor interbelice, profilată pe fundalul unei misterioase clădiri, ca de poveste, o parte din fața unui uriaș Moș Crăciun de plastic atîrnat într-un decembrie pe fațada Teatrului Țăndărică, a fost retras prin ianuarie, dar… nu de tot! Stă cu nasul în sus, se uită la cer Moș Crăciun. L-am privit prin perdeaua de zăpadă, prin ploaie, au înflorit copacii în jurul lui, apoi au înfrunzit, frunzele au căzut, apoi a nins, apoi a venit primăvara și tot așa. Au trecut anii. E acolo sus, i se vede doar jumătatea de sus a capului, are barbă albă, un nas uriaș și căciulă. Acum cerul spre care privește este perfect senin.”
Sigur, ar mai fi multe de consemnat din sumarul variat, asumat enciclopedic și militant umanist al revistei Astra, care ne-am bucura să ajungă în mîinile cît mai multor cititori!