Muzeul Național Brukenthal din Sibiu a inaugurat zilele trecute o expoziție – Athanor– a ieșeanului Dragoș Pătrașcu, curatoriată de Alexandru Constantin Chituță, eveniment înscris în programul larg și generos al Festivalului Internațional de Teatru – reluat anul acesta în formatul tradițional.
Ca artist, Dragoș Pătrașcu lucrează mult, expune selectiv, premeditându-și scrupulos aparițiile. Mereu preocupat de administrarea următorului proiect, lasă de fiecare dată impresia implicării și mobilizării totale. Dinamic și polivalent, experimentează îndrăzneț abilități relativ eterogene. Este și profesor, și artist, și curator, și promotor. Este, uneori, și propriul critic. Se eschivează retoricii de vernisaj, preferând să se exprime fără intermediari. Emfaza oratorică este substituită astfel de textul lămuritor, autoreferențial, la „obiect”.
Preferă compozițiile încifrate, codificate simbolic, care se pretează unor „târcoale” hermeneutice promițătoare. Moldovean la origine, născut la Bârlad, predă la Universitatea de Arte din Iași, unde îşi îndrumă novicii pe calea virtuozităților grafice. Un doctorat despre estetica americanului Arthur Danto îl situează în miezul preocupărilor de resemnificare a „operei de artă”, de „transfigurare” a banalului şi de legitimare a experimentelor artistice postmoderne. Simpatizează cu programul estetic al avangardelor dadaiste și suprarealiste (Tristan Tzara, André Breton), cu grafica și pictura lui Victor Brauner, cu poezia lui Gelu Naum, apreciază euforia creativă a „noilor realişti” francezi (Pierre Restagny, Yves Klein, François Dufrêne, Jean Tinguely, Niki de Saint-Phalle), curent care în anii 60 propunea „noi aproprieri perceptive ale realului”, în condițiile industrializării agresive şi saturației de obiecte neutilizabile. Artistul ieșean îmbină inspirat uneltele graficianului cu cele ale asamblorului de imagini şi obiecte. Preferă desenul monocrom, în creion sau peniță, simpatizând probabil cu ideea mai veche potrivit căreia „culoarea distruge desenul” (Alain). Uneori combină grafica, pictura şi fotografia, reuşind asocieri surprinzătoare sub raport formal. În alte ocazii, obține structuri compoziționale inedite, folosind produse din plastic, lemn și metal.
Stilistic vorbind, Dragoș Pătrașcu şi-a configurat o linie personală, uşor de recunoscut. Limbajul său plastic ține pasul cu vremea; nu exclude nici un clasicism discret, dar nici provocările avangardelor de tot felul. Alternează temele grave, axate pe motive simbolic-mitologice, cu altele nostalgice sau ludic-frivole. Are un cult special al valorii, recunoscând ascendența maeştrilor de la care se inspiră.
Concepută în maniera unei „antologii” de imagini, Athanor continuă Călătoria, proiect ce schițează un traseu retrospectiv, confesiv și paideic în egală măsură, ilustrând „popasurile” decisive ale evoluției sale artistice. Itinerariul subiectiv propus de autor aduce în atenție, printre altele, fronda și radicalismul debutantului, obsesia originalității imediate, contaminările și influențele de netăgăduit, ispita modelor occidentale, voluptatea cuceririlor și, deopotrivă, a renunțărilor. Temele și stilurile exersate sunt pomenite în cadența „descoperirilor” succesive.
Pe un alt palier, artistul descrie treptele maturizării propriului vocabular. Ea începe cu punctul, reperul absolut, se continuă cu linia – când subțire și delicată, când îngroșată și contorsionată –, pentru ca, ulterior, formele să capete culoare, relief și volum. Artistul explorează latențele infinite ale plasticității, trecând cu ușurință de la simplul desen, la gravură; de la grafică și colaj fotografic, la „imaginea-text”; de la pictura „tactilă”, la tablourile cu obiecte și la instalațiile complexe, tridimensionale. Genurile sunt abil combinate, astfel încât să contrazică atât rutina exclusivei specializări, cât și utopia limbajului pur.
Chiar dacă privilegiază forma și imprevizibila euristică a acesteia, artistul ieșean nu refuză pariul întâlnirii cu Ideea, doar că o disimulează în veșminte alegorice, simbolice și aluzive. Astfel interpretat, mesajul inițiatic al proiectelor artistului ieșean transpare cu evidență. Este nu o rătăcire haotică prin labirintica „lume a artei”, ci un periplu vizual autobiografic, un „pelerinaj” în sens centripet, circumvolutiv, spre sine. Unul lung, istovitor, dar exemplar și cu totul onorant, presărat și cu obstacole, dar și cu ocazii de justificată confirmare.
Calitatea de grafician, atribuită îndeobște ieșeanului, este oarecum nedreaptă și restrictivă. Lucrările din ultima perioadă ni-l arată deschis unor neașteptate „schimbări la față”. Departe de a se fi domolit, verva inventivității pare potențată odată cu fiecare nou experiment. Mobilitatea compozițională, flexibilitatea stilistică, „spiritul de finețe” al execuțiilor, subtilitatea administrării proiectelor îl mențin, fără doar și poate, în atenția publicului avizat, dar și în elita artiștilor români contemporani. Deloc întâmplător, o galerie din Iași, aflată în dealul Copoului, aproape de Teiul lui Eminescu, îi poartă cu onoare numele.