Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Autopoieza și noua concepere a vieții

Autopoieza și noua concepere a vieții

În conceperea sistemelor vii, de la organisme naturale la comunități umane, apar mereu două neajunsuri majore: imprecizia descrierilor și slaba explicare a inovației. Pe ambele în științele mai noi, atât biologice cât și sociale, a căutat să le evite abordarea bazată pe teoria sistemelor autopoietice. Nu avem astăzi o mai bună captare a ceea ce se petrece în organismele vii decât să observăm construcția ce are loc, conform acestei teorii, pornind din interiorul acestor organisme.
Se vorbește frecvent de “constructivism”, ca de o altă abordare a realității umane, la concurență cu determinismul, cu structuralismul și, pe un plan ceva mai general vorbind, cu materialismul, cu idealismul obiectiv sau idealismul subiectiv. Pentru “constructivism” ceea ce este obiectiv în jurul nostru, mai ales în cazul comunităților umane, “este nu descoperit, ci aflat și instituit (erfundene)”.
Atunci când se discută abordarea constructivistă, puțini merg, însă, la rădăcină. Aceasta se află neîndoielnic în opera lui Humberto R. Maturana, secondat de Francisco J. Varela și de o seamă de discipoli, care a adus cu sine o cotitură profundă.
Nu ne ocupăm aici de istoriografia ideilor, pentru care sunt multe alte scrieri edificatoare (vezi, de pildă, Heinz von Foerster …, Einführung in den Konstruktivismus, Piper, München, 2002). Merită să ne oprim asupra conceptelor în care această abordare surprinde modul de a fi al organismelor. Motivul simplu este acela că ea s-a confruntat cu veritabila problemă: organismele vii au o organizare ce le permite să-și mențină unitatea în fața unui mediu înconjurător care nu este neapărat favorabil. S-a spus cum nu se poate mai concludent că “ideea fundamentală a teoriei sistemelor autopoietice este că sistemele vii sunt sisteme producătoare de sine, autoorganizatoare, autoreferențiale și care se mențin pe sine – pe scurt: sisteme autopoietice. Variabila critică a homeostazei lor autopoietice este însăși organizarea sistemului” (Siegfried J. Schmidt, Der Diskurs des Radikalen Konstruktivismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1987, p.22). În jurul acestei idei s-a elaborat o viziune nouă, de care nu se mai poate face abstracție.
În anii șaptezeci s-a ajuns, de fapt, la o nouă concepție asupra organismelor și cunoașterii. În Biological Computer Laboratory al Universității Champaign-Urbana din Illinois, Humberto R. Maturana a prezentat textul Biology of Cognition (197), cu care a început prezentarea acestei viziuni și, totodată, cariera ei. Lucrarea a fost socotită “proiect genial al lumii și ființei”, chiar dacă “unește pregnanța logico-conceptuală cu o mare indeterminare de conținut” (Gerhard Roth, Autopoiese und Kognition, în Siegfried J. Schmidt, op. cit., p. 256-257). Ea este comparată cu pragul creat de faimosul Tractatus logico-philosophicus al lui Wittgenstein.
Neurologul chilian a sesizat că imaginea ce se creează pe retină se datorează în mai mare măsură configurației și energiei organelor de simț decât obiectelor însăși. Pe parcursul perceperii nici nu se poate stabili decât cu dificultate cât se datorează obiectelor înseși. Humberto R. Maturana a generalizat asemenea observații în forma unei teorii a felului de a proceda al organismelor vii pentru a se menține. În studiul Cognition (1978), el își propune să arate „cum se constituie fenomenul cogniției în felul de a lucra al sistemelor vii” (p.89) și lămurește „felul de a opera al sistemelor vii” (p.91). Optica sa este că „un sistem viu este un sistem autopoietic în spațiul fizic” (p.95).
Să luăm în considerare activitatea nervoasă. Aceasta este “o rețea de neuroni ce acționează (p.97-98), un sistem. “Un sistem nervos este un sistem care este organizat ca o rețea închisă de neuroni ce interacționează, în care fiecare stare a activității neuronale relative duce la o stare a acivității neuronale relative. Iar acest sistem – dacă sunt date contingențele istorice adecvate – produce toate acele fenomene care sunt adecvate în sistemele vii pentru operațiile lor cu un sistem nervos” (p.98). Acest sistem este un “sistem închis”, adică unul care nu operează după schema “input-output”, care este a observatorului, nu a realității, ci pe linia unor “legături” pe care “mediul” le pune în mișcare. Neuronii sunt “celule cu proprietăți ce le permit să formeze și să integreze o rețea”, ce stabilește “modelul de interacțiune”. Într-un astfel de sistem “se produc relații între activitățile neuronale ce servesc autopoieza sistemului viu; altfel, sistemul viu se prăbușește” (p.99).
Autopoieza este, în concepția inaugurată de Humberto R. Maturana, caracteristica fundamentală a sistemelor vii. Prin “sisteme autopoietice” se înțeleg “sistemele în care fiecare element este definit ca unitate (sistem) compusă, ca o rețea a producțiilor de părți componente, care (a) constituie și realizează recursiv rețeaua producțiilor pe care le-a produs; (b) constituie granițele rețelei ca părți componente ce iau parte la constituirea și realizarea sa; și (c) constituie și realizează rețeaua ca unitate compusă în spațiul în care există” (p.94). Este de observat că “sistemele autopoietice sunt sisteme specificate de structură; structura stabilește ce schimbări pot fi traversate” (p.95). Mai departe, că “activitățile sistemelor autopoietice stau în serviciul autopoiezei, altfel aceste sisteme se prăbușesc” (p.95). Apoi că „un sistem autopoietic este supus, ca un sistem dinamic, unei schimbări structurale permanente” (p.95). În sfârșit, că „fiecare stare într-un sistem autopoietic este o stare de autopoieză, altfel sistemul intră într-o stare de disoluție” (p.97).
Autopoieza este un cuvânt compus din auto și poiesis. În urma unei lungi discuții cu neurologul chilian, Niklas Luhmann relatează că la acest cuvânt Humberto R. Maturana a ajuns căutând un cuvânt mai precis pentru a desemna „reproducerea circulară a celulelor”. În vreme ce în greacă „praxis”- ul este o activitate ce își are scopul în sine, cum este, de pildă, ethosul vieții în comunitate, „poiesis” – ul își are scopul în ceea ce se creează – opera. „Este vorba, așadar, de <poiesis> într-un înțeles riguros grec sau tradițional, ca producere, instituire a unei opere, combinată cu <auto>, ceea ce înseamnă că sistemul este propria sa operă” (Niklas Luhmann, Einführung in die Systemtheorie, Carl-Auer-Systeme Verlag, Heidelberg, 2002, p.112). Celebrul sociolog german consideră că acest cuvânt, autopoiesis, are avantajul că permite, în sfârșit, să se facă distincția, în cunoaștere și, de fapt în întreaga tradiție culturală modernă, între „producere” și „cauzalitate”, chiar dacă în limbajul științelor experimentale cuvântul acesta poate să treacă drept metaforă.
Conceptul de autopoieză se află în centrul noii abordări a sistemelor vii – precizează încă o dată, în articolul Authonomy and Autopoiesis (1981), Francisco J. Varela. Autopoieza exprimă faptul că „mecanismele producerii de sine oferă cheia înțelegerii diversității, ca și a unicității vieți”, iar odată cu „producerea de sine” întreaga discuție asupra fenomenelor biologice se mută dinspre „controlul” mediului spre „autonomie”. De fapt, „autopoieza este o explicare a autonomiei vieții”, fiind explicație a „caracterului unitar al sistemelor vii” (p.119). Prin autopieză, organismele vii își asigură componentele. „Relațiile ce disting autopoieza sunt relații de producere (Erzeugung) a părților componente” (p.120).
Pe de altă parte, în sistemele vii apare altă particularitate, care a fost numită de Francisco J. Varela „închidere organizațională”. „Orice sistem autonom este închis din punct de vedere organizațional” (p.124). „Identitatea sistemului se confirmă prin funcționarea sa”, adică „observarea se realizează prin cuplarea (Kopplung) dintre observator și unitatea în acel domeniu în care operează unitatea” (p.120). Mai general spus, „cunoașterea adecvată a unității este foarte strâns legată cu organizarea și felul de a lucra al unității și se petrece în același spațiu care este stabilit prin organizarea și felul ei de a funcționa” (p.120). În „unitatea închisă” au loc orice fel de procese, de la „instituirea de părți componente”, trecând prin „descrierea de evenimente”, la „rearanjarea de elemente”, ca și „calcule de orice fel”. Autopoieza este atunci când se produc elemente componente. De aceea, „autopoieza este un caz al autonomiei în general și nu este sinonimă cu autonomia” (p.123).
Francisco J. Varela dă trei exemple de „sisteme biologice” care prezintă părți „componente explicite” și „interacțiuni explicite” dintre acestea și au, prin urmare, o „organizare închisă”. Este vorba de sistemul celular – în care părțile componente sunt molecule, iar interacțiunile sunt relații între molecule, de sistemul imunitar – în care părțile componente sunt clone de limfocite, iar interacțiuni sunt relațiile co-adaptării moleculare între „determinări de suprafață” și limfocite, și sistemul nervos – în care părțile componente sunt neuronii, iar interacțiunile sunt activitățile generate de „cuplarea sinaptică (synaptische Kopplung)” (p.125). În fiecare sistem se realizează o formă sau alta de autopoieză, pe baza interacțiunilor specifice. Pentru Humberto R. Maturana „fenomenul cogniției, care observatorului îi apare drept comportament de succes într-un mediu, este în realitate realizarea autopoiezei sistemului viu în acest mediu. Pentru un sistem viu viața înseamnă cogniție, iar domeniul său cognitiv se suprapune cu domeniul stărilor sale autopoietice posibile” (op.cit., p.101). Humberto R. Maturana și Francisco J. Varela au accentuat faptul că autonomia sistemelor vii este legată de cunoaștere (Kognition).
Se discută, desigur, multe opțiuni ale radicalei concepții inițiată de Humberto R. Maturana. Unii pun în discuție „identificarea autopoiezei cu cogniția” și argumentează că „un sistem autopoietic se sprijină, după toate regulile, pe o interacțiune precisă a componentelor sale, căci numai așa se poate realiza o ciclicitate riguroasă a producerii de componente; în același timp, această producere ciclică se realizează numai printr-o cuplare material-energetică cu mediul înconjurător. Ființele vii sunt sisteme biochimice complexe și, de aceea, stările lor nu se deosebesc ontologic de procesele inanimate (unbelebten). De aceea, în sens strict, ele nu sunt <operațional închise>” (Gerhard Roth, op.cit., p.282). Pledoaria este, evident, spre a lua în seamă constituirea sistemelor vii, care prezintă o relație mai complicată cu mediul înconjurător. Aceasta mai cu seamă atunci când este vorba de a trece la aplicarea autopoiezei la acțiuni sociale. Propunerea efectivă este de „a rezerva conceptul de autopoieză pentru descrierea sistemelor biologice, urmând ca teoria globală să fie numită teoria sistemelor autoreferențiale, adică de a folosi conceptul de autoreferențialitate drept concept integrator al abordării (Oberbegriff). Astfel că sistemele cognitive și sociale sunt sisteme autoreferențiale, nu sisteme autopoietice” (p.283).
Statusul autopoiezei este în discuție. Unii o socotesc aplicabilă, în accepțiunea radicală a lui Humberto R. Maturana, doar la organismele vii, alții, precum Niklas Luhmann, văd în ea nucleul unei teorii a sistemelor ce-și produc ciclic componentele. Primii vor să accentueze cât de importantă este schimbarea opticii tradiționale asupra sistemelor vii recunoscând autopoieza, ceilalți vor să aducă în față diferența dintre sistemele biologice, sistemele cognitive și sistemele sociale.
Cel mai prolific sociolog al erei postbelice, Niklas Luhmann, a luat, în orice caz, autopoieza lui Humberto R. Maturana ca punct de sprijin – alături de structuralismul funcțional al lui Talcott Parsons și teoria husserliană a sensului – pentru articularea impozantei sociologii funcțional-structuraliste, care este cea mai vastă teorie sociologică elaborată în ultima jumătate de secol. El s-a distanțat de conceperea originară a autopoiezei în câteva puncte semnificative.
Primul este acela că autopoieza descrie procese din sisteme fizice și chimice, dar nu poate fi aplicată fără circumstanțieri la un sistem cum este comunicația, în care, de pildă, orice act de comunicare presupune comunicația. Sistemele sociale au această particularitate că sunt sociale, adică leagă componentele peste „diferențele” lor (p.113). Al doilea este acela că Humberto R.Maturana operează pe un plan mai curînd marcat de emoție. „El nu vrea să renunțe să gândească, cu expresia sisteme sociale, oameni concreți, care formează grupuri și ceva analog” (p.113). Niklas Luhmann este de părere că teoria sistemelor trebuie să se ridice la un grad de abstractizare nou dacă vrea să fie informativă și explicativă și să fie baza pentru decizii.
Ceea ce a realizat Humberto R. Maturana este, însă, mult mai important decât se crede. Anume, cu teoria „închiderii operative”, s-a realizat o salutară „ruptură de teoria cunoașterii a tradiției ontologice, care își asumă că ceva din mediul înconjurător intră în cel care cunoaște, iar mediul înconjurător este reprezentat, oglindit, imitat sau simulat înăuntrul sistemului cunoscător. În acest context, radicalitatea acestei înnoiri greu ar putea fi supraevaluată” (p.114). Numai că autopoieza, scrie Niklas Luhmann, dă prea puține informații și nu explică. „În înțelegerea strictă a cuvântului autopoiesis, nu se spune, totuși, nimic despre dependența sau independența în raport cu mediul înconjurător” (p.117). În aplicarea la sisteme sociale, bunăoară, în societatea modernă un sistem economic, un sistem de drept sau un sistem politic este în mare măsură independent, dar în aceeași măsură dependent de mediul înconjurător (p.117). Dar distincția dintre “dependență/independență cauzală” și „operații autoproduse” trebuie preluată.
Oricum, în opinia dătătoare de ton a lui Humberto R. Maturana, autopoieza s-ar putea aplica cu succes sistemelor vii, inclusiv celor sociale. O anumită “abordare biologică” poate fi de succes, după opinia sa, în cazul „sistemelor vii” și deopotrivă în cazul „sistemelor sociale” (Humberto R. Maturana, Biologie der Sozialität, în Siegfried J. Schmidt, op. cit., p.288). În ambele feluri de sisteme avem autopoieză, adică „această proprietate a continuei produceri de sine prin continua producere și continuul schimb al părților componente”. Deopotrivă acestor sisteme li se poate aplica optica după care „sistemele vii sunt sisteme determinate structural, care se constituie înainte de toate prin dinamica lor structurală și se delimitează ca rețele de relații închise ale producerii părților lor componente, plecând de la componente și substanțe pe care le preiau din mediu” (p.289). Aceste sisteme înregistrează „transformări”, fiind, precum ființele vii, „în continuă schimbare structurală, ca rezultat al dinamicii lor interne și în cuplaj cu interacțiunile lor cu un mediu care el însuși se află în permanentă schimbare” (p.289-290). În fiecare caz se confirmă “relația universală” că „ceva continuă să existe, adică își păstrează identitatea – oricare ar fi schimbările structurale pe care le suferă – câtă vreme organizarea ce definește identitatea se păstrează” (p.290). Se confirmă, de asemenea, o altă „relație universală”, anume că „un organism trăiește numai atâta vreme cât poate să-și păstreze adaptarea sa la mediul în care există; iar atâta vreme cât își păstrează adaptarea, își menține și organizarea proprie” (p.291). Teza explicită a lui Humberto R. Maturana are această formulare: „a) organizarea descrisă astfel este necesară și suficientă pentru a caracteriza sisteme sociale și b) fiecare sistem, definit de această organizare, produce toate fenomenele proprii sistemelor sociale, întrucât specifică un cadru de comportament pentru felul sistemelor vii, care formează asemenea sisteme sociale” (p.292). Neurologul chilian are această convingere!
Cei care au preluat și dezvoltat teza lui Humberto R. Maturana au căutat să precizeze cât se poate de mult ceea ce rezultă din aplicarea autopoiezei în conceperea societății. Ei evocă importanța posibilității ce a apărut în urma abordării novatoare datorată învățatului chiliean de a concepe societatea ca „o rețea de sisteme sociale” cărora li se aplică „închiderea operațională a sistemelor autoreferențiale” (Peter M. Hejl, Konstruktion des sozialen Konstruktion. Grundlinien einer konstruktivistischen Sozialtheorie, în Heiz von Foerster…, op.cit, p.142). Avantajele ar fi fundamental două. Nu ar mai fi pusă problema „granițelor” sistemelor – tema fiind, într-o societate modernă globalizată și dinamică, nu cea a „granițelor”, ci cea a dezvoltării și interacțiunilor. Nu ar mai fi nevoie de societate ca fiind „actor supraindividual”. „Cu aceasta, societatea este înțeleasă teoretic ca proces pluralist al producerii divizate de realități, plasat în rețeaua sistemelor sociale, urmat de adaptări la fel de divizate la aceste realități autoproduse” (p.143). Realitățile însele ar fi socotite ca ceva produs de oameni.
Se pot discuta și aceste precizări ale unor discipoli ai lui Humberto R. Maturana. Eu sunt de părere că avantajul mai mare al aplicării autopoiezei este altul – anume posibilitatea de a capta, a descrie și a explica dinamica sistemelor sociale și comunităților plecând de la procesele lor lăuntrice, fără a o dizolva în mișcarea structurilor și a anonimiza subiectul prin pluralism. Celelalte avantaje pot fi oferite și de alte abordări, dar acest avantaj este propriu abordării bazate pe autopoieză. Cum se poate fructifica autopoieza în abordarea sub acest aspect a unei comunități de anvergura unei societăți și a unei națiuni, vom arăta în continuare.

(Din volumul Andrei Marga,
Identitate și modernitate, în pregătire)

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg