Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Autorul: există el sau nu!?

Contrar tezei lui Barthes, teza noastră, dotată cu rigoarea unei propoziții matematice demonstrate, afirmă rolul originar, central și indispensabil al autorului în câmpul literar şi mai cu seamă în complicatul univers al invenției literare. Res severa est verum gaudium. Realitatea culturală palpabilă dovedeşte că el este superior textului, lectorului şi posterității pentru simplul fapt că fără el n-ar exista nici text, nici lector, nici literatură.
El este superior textului unic al operei pentru că în timpul genezei, la fiecare dintre răscrucile opționale care separă linearitățile, autorul a putut gândi în evantai alte posibilități de dezvoltare ficțională. Textul ar fi putut avea numeroase alte variante posibile. Prin acest vast halo interior al textului produs autorul se situează deasupra textului unic al operei ne varietur. Autorul este apoi superior lectorului pentru că dacă acesta din urmă are libertatea de a-l interpreta după gustul său, potențialmente hazardat și arbitrar, autorul singur este în posesia interpretării autentice (teza intenționalistă). Am văzut aceasta în dorința aproape testamentară a lui Henry James din ediția de la New York a propriilor opere în care rectifică tirul interpretărilor considerate de el neconforme cu spiritul respectivelor texte. Dar chiar dacă o interpretare posibilă i-a scăpat, originea ei este tot spiritul său. În măsura în care autorul respectiv este reținut de memoria istorică, el domină posteritatea. Literatura începe cu cel dintâi creator, recte Homer, și nu cu cel dintâi lector (ascultător), a cărui emergență n-a fost nici măcar reținută de istorie. În consecință, autorul este cel care se află la originea și condiționează: text, lector, posteritate. Fără el cele trei componente ale universului literar n-ar putea exista. Afirmația inversă, a lui Barthes, nu este în mod evident valabilă.
Nu statutul mizerabilist de „scriptor” acordat autorului din vârful buzelor de Barthes și de falanga de epigoni care l-a urmat în întreprinderea lui absurdă exprimă realitatea ontologică a conceptului de autor ci cel de antenă a universului perceptibil, o entitate complexă, paradoxală, concentrând în ea esența umanității care poate fi explorată și circumscrisă. În măsura în care universul material și universul psiho-intelectual uman în general (microcosmosul grec) sunt explorate cu cutezanță la ora actuală, nu vedem de ce autorul, un fragment al acestui univers, n-ar putea fi explorat. Barthes şi suita lui de epigoni care continuă să umilească scriitorul n-au remarcat că zecile de mii de hagiografii auctoriale care s-au scris până la ora actuală, se scriau pe vremea lui şi continuă să se scrie, nu încetează să definească autorul şi să-l sacralizeze. Din păcate fiecare o face în mod individual, cu o severă limitare la personalitatea idiomatică, fără să facă vreun pas către entitatea supraordonată de scriitor, artist în general. Ar fi fost foarte simplu să parcurgă câteva zeci dintre ele şi să încerce aruncarea de punți. Este imposibil de admis ipoteza unei lumi monadice, constituită din particule disjuncte, fie ea în domeniul evanescent, incaptabil al artei literare. În acelaşi timp autorii respectivi n-au aruncat o privire sociologică asupra secolelor XVIII, XIX şi până la jumătatea secolului XX, pentru a constata prestigiul, apoteoza socială a scriitorului devenit un prinț al spiritelor fără pergamente de noblețe. Căci scriitorii au jucat un leadership major în evoluția şi modernizarea societăților europene, americane și ecumenice în general.

 

Două secole şi jumătate de magnificență a scriitorului

 

Istoria însăși dovedește nu numai existența dar și magnificența scriitorului. Este suficient a privi derularea evenimentelor politico-sociale pentru ca acest imens adevăr să-ți sară în ochi. Admirat ca o ființă supranaturală, el a jucat un rol cultural și politic de prim ordin în ultimele trei secole și mai cu seamă în secolul al XIX-lea.
Încă din Evul mediu când trubadurii, vedete avant la lettre, se produceau în fața curților princiare, şi până în secolul nostru când unii literatori celebri sunt primiți de preşedinții de țări, scriitorul se regăsește în proximitatea centrelor puterii, le influențează, iar când centrul puterii îl decepționează sau îl respinge – cazul lui Hugo – el migrează către centrul vieții publice pe care o influențează în sensul opiniilor lui (din care nu lipsește o doză de oportunism). Dacă Hugo a fost adversarul înverșunat al lui Napoleon al III-lea, Flaubert, Louis Pasteur, Eugène Delacroix și mai cu seamă Prosper Mérimée participau la mesele somptuoase și la petrecerile care durau câteodată o săptămână la Tuileries, la palatul imperial de la Compiègne sau la Saint-Cloud. Și nu fără motiv, căci împăratul a sprijinit ca nici unul dintre predecesorii lui viața intelectuală și artistică a Franței din epocă. Scăldându-se în mediile intelectuale, el se lasă influențat de scriitorii și intelectualii care gravitau în jurul Curții, ceea ce îl exonerează de acuzația de autocrație care i-a fost prea adesea adresată. Scriitorii surclasează în rolul lor de gestiune a destinelor societății alți protagonişti de marcă din epocă: oameni politici, cavaleri de industrie, oameni de știință, filosofi. „Preoții societății actuale sunt poeții, pictorii, scriitorii […]” constata acum aproape două sute de ani Alfred de Vigny (1948 19 oct.1837). Revoluția franceză este recunoscută ca fiind consecința modernizării mentalităților operate, între altele, prin scrierile lui Voltaire, Beaumarchais, Diderot, enciclopediștilor, după cum secolul al XIX-lea este în bună parte ghidat politic de deputatul și consilierul particular al lui Louis Philippe, Victor Hugo şi de deputatul Lamartine. Dickens, Tolstoi care scrie frecvent țarului pentru îndreptarea strâmbătăților sociale, Zola, Anatole France… acționează în mod direct asupra modernizării societale din epoca lor: legi sunt votate la inițiativa scriitorilor, instituții arhaice sunt suprimate, injustiții sunt corectate, măsuri salvatoare sunt luate în situații dificile. Influența lui Voltaire, susține Pierre Sipriot, este vizibilă în deciziile guvernamentale din epoca lui, cum a fost cazul cu ministrul Turgot în momentul „războiului făinelor”, pe care Voltaire îl susține în articolul Blés. Autoritatea lui morală era atât de mare încât faptul de a susține miniştrii dacă aveau dreptate sau de a-i dezavua în caz contrar avea un impact vizibil asupra deciziilor finale la nivelul etatic cel mai înalt. Într-o serie de articole: Blés, Impôts, Lois, Propriétés, Régions … Voltaire se dovedeşte un precursor al politicii moderne de dezvoltare. Ideile susținute de el vor sta la baza reformelor instituite de Revoluție și chiar înainte: tortura (la question) fusese parțial suprimată de ministrul Necker, egalitatea fiscală decretată, greutățile şi măsurile sunt standardizate și uniformizate la nivel național. Corosivitatea satirică a lui Dickens şi viziunea coșmărescă a „subteranelor” societății londoneze prezentă în Oliver Twist au condus în 1847 la suprimarea numitei Poor Law Commision, responsabilă în bună măsură de situația socială dezastruoasă din epocă. După publicarea lui Nicholas Nickleby, roman al universului concentraționar al „şcolilor din Yorkshire” în care erau închiși copiii cu probleme de comportament, taratzi, indezirabili, provenind din familii câteodată înstărite, respectivele şcoli, devenite obiect al oprobriului public, încep să se închidă una după alta. Cu o altă ocazie, Dickens se asociază lordului Ashley pentru a limita timpul cotidian de lucru în fabrici care în epoca respectivă începea la 5h30 dimineața şi se termina la orele 20h30 seara, şase zile pe săptămână. Pe când era copil, la vârsta de 11 ani, Dickens gustase deja timp de câteva luni din munca într-o fabrică londoneză de cremă de ghete și cunoștea în consecință din interior teribila realitate a muncii copiilor în manufacturi. Prin eforturile lui, timpul de lucru cotidian va fi limitat la 12h pe zi în 1833 prin așa numitul Factory Act. Un progres considerabil. Unul dintre biografii lui Dickens, Jean-Pierre Ohl, constată că, începând de la Nicholas Nickleby, Dickens putea constata în ce măsură opera lui „a modificat obiceiurile, aspirațiile, visurile contemporanilor lui.” „[…] a modifié les habitudes, les apirations, les rêves de ses contemporains.” (Ohl 2011, 90) Rudyard Kipling reușise să pătrundă atât de profund în cutele mentalului britanic şi nebritanic încât, relatează Somerset Maugham (1998, 35), „Când călătoreai în estul asiatic, era uimitor să vezi numărul de persoane care se modelaseră pentru a spune astfel după personajele pe care el le inventase.” Faptul este stupefiant pentru osmoza literatură-viață reală „În aşa fel încât el n-a inventat numai personaje de ficțiune, dar a şi creat în viața reală. Erau oameni de ispravă care au îndeplinit cât de bine puteau sarcinile care le erau asignate.” (Ibidem, 36) La publicarea lui Jane Eyre de Charlotte Brontë, o anchetă a fost diligentată la școala de la Cowan Bridge unde surorile Brontë se aflaseră interne în condiții inumane şi unde Maria Brontë, sora cea mai în vârstă, contractase tuberculoza care i-a fost fatală. Directorul, un anume Wilson, a fost dat afară, iar şcoala mutată într-un loc mai propice pentru sănătate. Literatura a modificat timp de secole mentalitățile sociale. În vizită la Londra în aprilie 1919 Virginia Woolf vede involuntar oraşul: „[…] îndeosebi priveliștea bisericilor albe și a palatelor de pe podul Hungerford, cu ochii lui Defoe. Am văzut bătrânele vânzând chibrituri cu ochii lui; şi fata șleampătă ce se aținea pe lângă trotuarul din St. James Square mi s-a părut că descinde din Roxana sau Moll Flanders. Da, un mare scriitor impunându-mi-se mie după 200 de ani”. (Woolf A Writer’s Diary 12 aprilie 1919)
Am omis contribuțiile lui Panait Istrati (Confessions d’un vaincu, 1935), a lui Pasternak (Doctor Jivago), Ferma animalelor și 1984 ale lui Orwell, şi mai cu seamă Arhipelagul Gulag al lui Soljenițân în fisurarea morală şi politică a mitului comunist, modelul vehiculului lunar utilizat la prima debarcare pe lună în 1968 sugerat de un scriitor şi nenumărate alte avansări și reglaje sociale impulsionate de scriitori: „Datorită submarinului şi rachetei lui Jules Verne aceste proiecte au putut să existe într-o zi, datorită lui 1984 a lui Orwell (operă o! pe cât de science-fiction) s-au putut realmente opri legile fişajului informatic. Datorită Celei mai bune dintre lumi a lui Aldous Huxley comitetele de etică au frânat manipulările genetice pe om. Trebuie mai întâi să imaginezi minunile viitorului pentru ca ele să poată să fie construite într-o zi de ingineri. Trebuie mai întâi să anticipezi ororile viitorului pentru a le putea împiedica”.1
În secolul XIX influența oamenilor de condei pare a fi atins un apogeu istoric: o şedință tumultoasă în parlament soldată cu votarea unor legi importante avea mai puțin ecou public decât apariția foiletoanelor lui Eugen Sue, Dumas, Balzac sau Paul Féval în La Presse2 sau Le Siècle3. Foiletonul supraviețuieşte până în secolul XX când Raymond Roussel publică bună parte din operele sale de tinerețe în le Gaulois du Dimanche. În Franța, foiletonul are o solidă tradiție. D-ra de Scudéry, pe care nimeni n-o mai citeşte astăzi, a publicat între 1649 și 1653 cele 13 095 pagini ale Marelui Cyrus, inventând în acelaşi timp foiletonul şi romanul fluviu cu cheie. Mai târziu, d-ra de Sudéry a recidivat cu Clelia, povestire romană şi alte romane până la stingerea ei din viață la venerabila vârstă de 94 de ani. Alte țări – în special Anglia, Statele Unite – au fost și ele atinse de mania foiletonistică. Dickens, Thackeray, Elisabeth Gaskell, Stevenson, James Joyce publică în foileton, iar când în noiembrie 1837 aventurile clubului Pickwick se opresc la episodul al 40-lea, lumea londoneză este traversată de un frison de frustrare. Anthony Trollope în Anglia, Walt Whitman și Henry James în Statele Unite intuiesc valoarea acestui vector de comunicare, echivalentul seriilor de televiziune de mare succes de astăzi, și se lansează în foiletonistică. Ultimul publică Americanul în Atlantic Monthly (1875-1876)4, Vârsta dificilă în Harper’s Weekly, Vechiturilor de la Poynton în Scribner’s Magazine (1888), Reflector în şase numere ale lui Macmillan’s Magazine (1888), etc. Or toate aceste fenomene sunt amplificatori de celebritate şi implicit de influență socială pentru scriitori. Orice poziție politică religioasă, socială luată public de ei are efecte majore asupra mersului societății.
Scriitorul devine prima celebritate mondenă, cel dintâi „people”, „jet set” avant la lettre, cel a cărui viață, detalii de comportament, prietenii, acte cotidiene încep să intereseze publicul în cel mai înalt grad. Balzac, Dumas, Hugo, Barbey d’Aurevilly, Oscar Wilde au oferit pletoră de pretexte unor hagiografii savuroase marcate de dandismul vestimentar – bastonul cu măciulie de aur bătută în turcoaze al lui Balzac, costumele sofisticate ale lui Barbey d’Aurevilly sau Dumas, aventurile amoroase picante ale lui Vigny sau Hugo, extravaganțele vestimentare şi comportamentale ale lui Wilde, posturile politice ale lui Lamartine.
Decăzută în epoca internetului din poziția ei centrală în viața socială pe care o deținuse până în secolul XX, literatura nu este moralmente încă moartă. Diminuată în formele ei tradiționale – romanul, nuvela, poezia, chiar teatrul – , aşa cum am fi tentați să credem, ea pare a se fi refugiat în nișe marginale, devenite acum importante – precum scenariul – ea animă imperiul universului filmic. Serialele de televiziune au moștenit vocația foiletonului care continuă să supraviețuiască. Filmele sunt adevărate narațiuni în imagini când au la bază un scenariu, iar multe sunt turnate direct după un roman. Dar şi publicitățile, discursurile politice, juridice, spectacolele de diverse genuri implică miniscenarii și o virtuozitate verbală care ține de tradițiile retoricii şi literaturii de calitate. Alte fenomene, „marginale”, precum genetica textuală o proiectează în prim planul atenției ca sursă a ştiinței creației. Cadavrul literar se mişcă încă!
În manuscrisele inedite rămase la moartea sa, Mircea Eliade admitea că impresia de secularizare a societății este falsă. Dinamismul metafizic al Europei şi Americii le-a făcut doar să escaladeze o fază nouă. Vechii sfinți ecumenici sunt înlocuiți de noii sfinți: rock stars, top modele, fotbalişti, scriitori, oameni politici vedetizați, cântăreți, animatori de televiziune. Dezlănțuirile de entuziasm pe care le declanșează fiecare dintre aparițiile lor seamănă foarte bine, remarcă Eliade, cu procesiunile dionisiace în delir, autografele conservate ca adevărate relicve, mesele meciurilor de fotbal cu ritualul lor sunt noile forme ale spiritului religios actual. Scriitorul major continuă şi el să existe ca figură cvasi-sacralizată în imaginarul colectiv, chiar dacă el nu mai este plasat la aceeași înălțime ca în secolul XIX. Întrat în manualele şcolare, muzeificat, editat în ediții monumentale gen Bibliothèque de la Pléiade, scriitorii şi-au ocupat locul în panteonul național căruia i-au aparținut. Și chiar contemporanii, prin intermediul lecturii care se mai practică încă, a emisiunilor de televiziune, a intervențiilor în cursurile universitare, a filmografiei scenarizate după operele lor, exercită o influență notabilă asupra mentalităților actuale.

 

 

Referințe bibliografice
Maugham, Somerset W. (2009). A Writer’s Notebook, New York: Penguin Random House.
Ohl, Jean-Pierre (2011). Charles Dickens, Paris: Gallimard.
Vigny, Alfred de (1948), Oeuvres complètes, II, Paris: Editions Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade.

 

 

Note
1 Bernard Werber (n. 1961), autor de science-fiction şi de povestiri filosofice, membru al colectivului La Ligue de l’imaginaire, este creatorul sitului Web l’Arbre des possibles, „projet pour rechercher ou imaginer les futurs possibles de l’humanité”.
2 Creat de Emile de Girardin, La Presse marchează invenția jurnalului modern, de mare tiraj, finanțat în parte prin reclame publicitare. În 1838, Girardin recidivează reinventând romanul-foileton prin publicarea lui Pascal Bruno şi a Cãpitanului Paul Le Capitaine Paul de Dumas, două povestiri de aventuri şi răzbunare. Geniul marketing al lui Girardin consista în înțelegerea faptului că se intra în era comunicației de masă. În vreme ce librarii-editori nu-şi recuperau banii decât atunci când ultimul exemplar dintr-un roman era vândut iar precaritatea şi falimentele lor erau legiune, uniunea dintre jurnalistică şi editură propriu-zisă prin ideea foiletonului, a romanului fracționat şi vândut pe bucăți s-a dovedit genială, a permis supraviețuirea şi realizarea marilor autori.
3 Grație foiletonului Celor Trei muschetari care îi face să explodeze tirajul, în primăvara anului 1844, Dumas devine scriitorul cel mai popular din Franța şi probabil din Europa, depăşindu-l pe cel anterior al lui Eugène Sue cu Misterele Parisului publicate în acelaşi periodic.
4 Scadențele foiletonului îi induc angoase. Se întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă îşi rupea un braț sau dacă ar fi fost lovit de o boală gravă sau o „altă calamitate fizică sau intelectuală” câtă vreme se afla în lanțurile obligațiilor foiletonului. (James Préface à l’Américain, 1980 : 36)

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg