Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Baba din drum

Baba din drum

 

Baba din drum

În casa mare, pe ulița ce duce din drum la rîu, aproape de magazinul ei, bătrîna Ioana Şteț din Ieud şi-a adunat familia. Ca în fiecare an. De hramul bisericii, de Sfînta Maria. Ioana Şteț are şaptesprezece urmaşi împrăştiați în lumea largă. E seara de Sfînta Maria, cînd toți vin acasă. Ascultă raportul pe care bătrîna îl face despre găzdăluit şi despre pămînturile la care nu mai ajunge, care sînt ale lor şi nimeni nu vrea să-i pună în posesie. Tîrziu, în noapte, Ioana Şteț pune masa. Se uită la ai ei şi se satură privindu-i cum mănîncă poftos.
Cu trei zile înainte de sărbătoarea din anul două mii şaisprezece, s-a gîndit, mai ales noaptea, ce trebuie să le spună, cum să facă pentru ca fiecare dintre cei duşi pe alte coclauri să înțeleagă că pămînturile neamului lor îi aşteaptă, că prețul redobîndirii n-are importanță.
La ora şaptesprezece, în anul două mii şaisprezece, de Sfînta Maria, bătrîna Ioana Şteț din Desiştea a început să cuvînte. Ai ei o ascultau tăcuți şi atenți.

Dragii mei, de la-nceput vă spun că iară l-am ascultat pe primaru’ Boholici, care-i şi oarece neam cu noi, cum zîce: „Mătuşă Ioană, să-ți spun de la-nceput că toată problema ar fi trebuit rezolvată cu Legea Lupu, şi foştii mei colegi n-au făcut nimic în anii nouăzeci şi cinci şi nouăzeci şi şase, eu nu eram atunci la primărie, că doară cunoşti, da’ să nu mă spui că dau vina pe ei, ce n-o isprăvit ei la timp trebuie să tomnesc eu, acolo unde legea mă lasă”. Şi după minciunile care mi le-o zîs, o luat-o cu anu’ o mie nouă sute şaptezeci şi şase, cînd un profesor, care-i şi azi cu taina lemnului, adică Pop Taina, şi-o doamnă care-i cu plante medicinale, adică Pop Ghizi, o căpătat de la comunişti loturi ajutătoare. M-o mai informat că el şi primăria lui o rămas proprietari pe locurile unde-s căminul, poliția şi-un magazin, ăla din centru. „De-aia, mătuşă Ioana Şteț, pămîntu’ vostru s-a tot diminuat.” Aşa mi-o zîs. Aşa vă zîc şi io vouă.
S-o apropiat de urechea mea stîngă, că eram în drum, lîngă primărie, şi mi-o mai şoptit: „Nu vreau şi n-am interes să iau averea cuiva, că nu mi-o iau mie, Doamne- fereşte şi păzeşte, de greşit cu dumneata sigur undeva s-a greşit, că n-am ştiut eu cum stau lucrurile, da’ şi dumneata m-ai dat în judecată, mi-ai cerut şi daune dacă nu te pun în posesie”. Aici zîce drept, aşa am și făcut, dragii mei, şi la judecătoria din Sighet io am cîştigat, trebuie să mă pună în posesie ori să-mi deie despăgubiri cîte o mie de lei pîntru fiecare zî de-ntîrziere. Da’ s-o-ntors lucru’ judecat bine la Sighet la Tribunalu’ din Baia-Mare, să se mai judece o dată. Atunci şi-o arătat Boholici fața, o rîs şi-o strîgat după mine: „Eşti casată cu tot cu sentința ta, babă Ioană”. Am tăcut, am amînat rejudecarea un an, da’ mi-o trecut judecătoria cauza la perimări şi s-o perimat și dosaru’.
Nu-i bai, am zîs, baba Ioana te-o pus primar, baba te-a da jos, că-i an de alegeri. De pus l-am pus, da’ iară o cîştigat şi dosaru’ de rejudecat o rămas la perimate. Cu Boholici şi cu avocații lui şi-ai mei n-o să stau la masă să ne-nțelegem. Pămîntu’ ăsta din centru’ comunei îi al meu şi-al vostru. În mai şi-apoi în iunie, iest an, am vorbit iar cu Boholici, că de opt ani de zîle nu i-am mai auzit vorba şi nu vreau să-l mai aud alți opt. I-am şi spus în drum, către cămin, de data asta, că nu mai vreau nici să-l văd, nici să-l aud. O strîgat după mine: „Nu-s nebun, babă Ioană, să te pun în posesie. Că de eram, mă duceau la Sighet. Nici să-mi fi fost mamă nu ți-aş fi dat pămîntu’, da’ ai tu pe cineva la primărie care-ți dă apă la moară, şi-oi afla eu care-i persoana. Şi-apoi ne-om mai întîlni noi”.
Din ziua ultimei amenințări, am pus-o pe Ana să aranjeze garduri în jurul pămîntului rămas liber şi să pună jipurile voastre hăpt în uşile de la intrarea în magazinul din centru, în alea de la cămin şi poliție. M-au amendat de trei ori pe săptămînă cu cîte-o mie de lei, săptămîna trecută mi-o adus o amendă din asta de zece mii de lei, toate le-am contestat şi-avem iar procese. M-o căutat alții de la noi din comună, să coopereze în contră cu mincinosu’ de la primărie, că au şi ei sentințe de punere în posesie care stau tăt la naftalină, în primărie. Deocamdată nu le-am zîs nici că-i albă, nici că-i neagră. Om mai vedea.
Dragii mei, să țineți minte că pămînturile astea o fo’ proprietate de-a Paraschii lu’ Gheorghe a Nuțului, străbunica voastră, care-o fo’ dusă la puşcărie de comunişti şi cînd s-o-ntors nu le-o mai avut. N-o mai avut nici locurile de la Henteş Baltă, unde neamu’ nostru avea mulți stejari bătrîni. Acolo s-o dus unu’ Pop Gheorghe şi altu’ Pătruț să taie arborii ăia împreună cu Pițura, secretaru’ de partid, ăla cu motocicletă verde şi blond la păr. Era o joie mare, în anu’ cela, o dus care cu boi să transporte lemnu’ pentru magazinu’ din centru, şi numa’ unu’ Gyuri o strîgat către iei: „Măi comuniştilor, lăsați lemnele că nu-s ale voastre”. Blondu’ i-o tras o palmă, că Gyuri o căzut pe jos şi i s-o rupt două coaste. Din grajdu’ care-o fo’ a nostru, de era lîngă magazin, care magazin o fo’ casă de-a noastră, Pițura o scos un cal negru şi fain care-o fo’ tăt a nostru şi i l-o dat lu’ Gyuri să se-mpace cu el. Cînd l-o călărit, calu’ o dat de pămînt cu Gyuri, io pe-atunci eram în clasa întîia, am văzut şi m-am bucurat tare. Lîngă biserică s-o-ntîmplat de-o rămas lat Gyuri şi nu s-o mai sculat. Pe cal nu l-am mai văzut. L-o vîndut secretaru’ de partid Pițura la tîrg şi din banii luați o cumpărat acoperiş nou pentru magazin.
Cu toate legile de fond funciar apărute prin care am cerut şi tot cerem pămîntu’, noi am ajuns bătaia de joc a celor care-o avut şi au puterea în comună, la Baia-Mare şi la Bucureşti, familia noastră l-o avut de partea iei pînă astăzi tăt timpu’ numa’ pe Dumnezeu. Războiu-nceput după anul o mie nouă sute nouăzeci l-am continuat. Că-i democrație şi libertate, nu? Da’ și-n anu’ o mie nouă sute şaizeci şi opt tata şi-o cerut pămîntu’ de la Consiliul Superior a Agriculturii şi unu’ Blaj, care era cu partidu’ la Baia-Mare, ne-o scris că-i proprietate a statului şi nu ni-l poate da. Batăr ăla o răspuns ceva.
Aşa cum ştiți voi tăți, pînă-n anu’ două mii doi, prin tribunale o umblat bătrînii voştri şi cu mine, pîn’-ce noi am obosit, şi de-atunci am ales pe careva dintre voi să continue. Cînd oboseşte unu’, să pregăteşte altu’ să ducă mai departe războiu’. Noroc că din doi frați ai mei şi cu mine ați ieșit şapteșpe, aşa că puteți continua lupta. Îs multe piedici pe drum, asta s-o țineți voi minte, da’ cît trăiesc io vi le-oi tăt aminti, o dată pe an, de Sfînta Mărie. Da’ am şapteş’unu de ani! Cînd era primar Pop Ilischi, în anii nouăzeci, să țineți minte și asta, am crezut că avem o parte din pămîntu’ pus în posesie pe Pop Parasca, da’ nimernicu’ ăla o pus-o pe mă-sa-n acte, c-o chema tot Parasca şi tot Pop, aşa ca pe străbunica voastră. Pruncii mei şi fata Ana s-o apucat de strîns merele şi de făcut otava de pe pămîntu’ ăla. Şi s-or trezit cu trei dosare penale pentru furt calificat. În seara cînd am aflat de la fata Ana, m-am supărat tare şi m-am dus cu maşina vecinului de peste uliță la o mănăstire din defileu’ Jiului. M-am aşezat în fața altarului şi-am plîns de dimineață pînă sara. O venit cel mai bătrîn călugăr de-acolo şi m-o-ntrebat de ce stau şi plîng şi mă rog, că ce-am pățit. Cînd i-am povestit, mi-o zîs: „Nu te mai chinui, am eu un băiat, pe care l-am crescut ‘de suflet’ la mănăstire, care azi o ajuns mare procuror la Bucureşti. Te trimit la el şi o să te ajute”. Aşa o şi fo’. Procuroru’ general ne-o strămutat procesu’ la Iaşi şi-acolo s-o descoperit falsu’ lu’ Pop Ilischi. Noi ne-am ales cu cîştigu’ procesului, da’ iei şi-o-mpărțit mai departe bucăți din pămînt. Dacă vă uitați pe ferestre, de-aici, vedeți c-o tăt construit case cu etaj şi mi-o tăt zis: „Mătuşă Ioană Şteț, de la primărie avem aprobarea, aşa că-i legal, tătu-i legal”.
Și ce-i și mai greu de suferit îi că la bunica mè şi străbunica voastră, moartă tare demult, după ce-o venit de la Canal, de la Poarta Albă, tăți care au case pe pămîntu’ ei i-o zîs “Baba din drum”, în bătaie de joc, cum altfel?
Scumpii mei, fata mea şi verişoara voastră Ana nu mai poate nici iè lupta. Îi gata de iè. Am ajuns de rîsu’ satului, strîgă și cei mici din Ieud după noi! Iară voi stați în țări străine şi v-ați pricopsit pe-acolo. Ana o cheltuit tare mult, și bani și nervi. Azi în locu’ iei vine verişoru’ primar Petru Pop, nepotu’ meu, care-i aici printre voi.
„Dacă tu nu mai poți, Ană, las’ că le-arăt io de-aici înainte”, aşa o zîs Petru ieri sară, şi-aşa rămîne şi azi.
Mă uit la voi toți şi ştiu că războiu’ a continua: Mesaroş, Puț şi Pop, trii familii din doi frați şi sora lor care sînt io, să nu uitați că voi sînteți după noi.
Dragii mei, cînd bunica mè şi străbunica voastră o fost luată şi dusă la Canal şi-apoi la Poarta Albă, în anu’ o mie nouă sute cincizeci şi doi, noi ieram cei mai bogați din Ieud. O fo’ sîngura ridicată cu feciorii iei, că ierau chiaburi, cum o fo’ timpurile. Înainte o pus-o Pițura, secretaru’ de partid, să semneze că renunță la pămînt, da’ n-o vrut să facă aşa ceva, îi ştiu bine pe ceia care-ntîi i-o smuls unghiile şi i-o tăiat apoi vîrfurile degetelor de la mîini. Vineau şi-aruncau petrol pe alimentele din cămările noastre, pe brînză, pe slănină și pe tăte celea. Doi ani o persecutat-o pe „Baba din drum”. Cînd o luat-o şi-o dus-o la Canal, avè şapteş’patru de ani. Atunci femeile umblau cu zadie. Ăia de la comunişti o venit peste iè noaptea-n casă şi-o sculat-o. De spaimă şi-o pus numa’-n față zadia. În spate-o rămas cu cămeşa de noapte. Aşè o plecat. N-o avut dreptu’ să-şi ducă o bucată de pîine. Nimic. Noroc că i-o luat şi pe feciorii ei s-o ajute pe-acolo!
Două săptămîni s-o dus cu un tren de cărat animalele, în vagoane prin care bătea vîntu’, că nu te puteai hodini noaptea. Cînd o ajuns i-o țîpat pe-un cîmp.
„Baba din drum” nu s-o mai putut mişca, o cărat-o feciorii-n cîrcă, pe rînd, obosea unu’, se oprea, îl schimba frate-său, şi tăt aşa. Cînd o obosit şi ei, o venit un om bun cu o căruță trasă de doi măgari. S-o oprit. O suit-o-n căruță din milă. La ferma unde s-o oprit toți chiaburii, comuniştii ăia care-i păzeau îi chemau să mănînce strigînd catalogul chiaburilor. „Baba din drum” primea ceva de-ale gurii de la feciori. Pînă s-o mai întremat.
După ce-o trecut primu’ an, s-o apucat şi ea de treabă. Împrăştia pietre pe drum cu o furcă cu doișpe coarne. Feciorii ei o prins a săpa o groapă ca un buncăr în pămînt, o pus stuf gros în ea şi-acolo iernau cînd era viscolu’ mai mare.
Cinci ani i-o ținut în pustietatea aia. Pîn-o apărut legea care i-o lăsat să margă care către casa lui. Întîi, chiaburii de-acolo s-o apucat de plîns. S-o temut că-i duc comuniştii la ars, aşa cum i-o dus Hitler pe evrei.
„Baba din drum” avè atunci şapteş’nouă de ani.
Aşa iera-n vremurile alea, dragii mei. Ştiu de la mama, care ştia de la maică-sa. Din Bucureşti i-o urcat în trenu’ de Sighet. Şi cum tăți plîngeau întruna, un ceferist din Vişeu le-o zîs: „Bucurați-vă că mergeți acasă”. Şi de-abia apoi o prins să se bucure.
S-o auzit şi-n Ieud că vin chiaburii de la Canal. Patru care trase de boi s-o dus la gara din Sighet. Aveau otavă în ele şi cergi. Cînd o coborît din vagon, „Baba din drum” o strigat către ai iei să pună la o parte cergile, să nu se-apropie, că-s plini de rîie şi păduchi. O ajuns în Ieud întinşi pe otavă în carele trase tare-ncet de boi.
Unde credeți că s-o dus întîi „Baba din drum”, dragii mei? Obosită, plină de rîie, mîncată de păduchi, o cerut să fie dusă la pămîntu’ ei. Acolo iera cooperativa cu acoperiş nou. N-o lăsat-o Pițura nici să se-apropie de grajd.
S-o dus la casa cu număru’ şapteş’patru, unde locuia fecioru’ ei. Acolo o rămas pîn’ ce-o împlinit nouăş’şase de ani, cînd o-nchis ochii pe veci.
Io i-am fo’ a mai mare nepoată. Mama mă ducea la casa cu număru’ şapteș’patru să am grijă de „Baba din drum”. Nu stăteam în casă. Plecam să mă joc. Mama mă bătea. Că de ce nu stau lîngă babă, c-a muri şi n-a fi nimeni să-i aprindă o lumînare la cap şi-a afla tăt satu’. Aşè-mi zîcea. Da’ nu mă lăsam nici io. Zîceam: „Bate-mă cît vrei şi cît poți, mă tem să mă mai duc la Babă, că mă tem s-o văd cum moare!”.
Mama m-o ascultat și bătaie nu mi-o mai dat. Așè s-o mutat mama la casa cu număru’ şapteş’patru, o pus-o pe mă-sa pe-un lipideu, pe jos, da’ tăt nu putè să moară. Nicicum nu putè. O venit alte babe. O zîs către mama: „Duceți-o la pămîntu’ iei, altfel n-are cum să-şi deie ultima suflare”.
Mama o dus-o cu acelaşi car, da’ cu alți boi. Nici măcar atunci Pițura nu i-o dat voie să moară în şura de lîngă cooperativă.
Tot traseu’ ăla, „Baba din drum” zîcea: „Nicu mi-o tăiet degetele şi mi-o smuls unghiile, da’ n-am vrut să semnez, să le dau locul mieu hoților care-s azi în comună”.
După încă vro două săptămîni, baba o murit la casa cu număru’ şapteş’patru. Avè găuri mari şi răni după cap din cauza muşcăturilor de păduchi. După mare chin și-o găsit hodina.
Vă mai spun, şi mai ales ție, Petre, că tu urmezi la rînd să te bați pentru pămînt, că aici locu’ nostru o fo’ cel mai fain, unde-i cooperativa ierau şi tauru’ şi zieru’ comunei. Cînd m-am ocupat io cu bătrînii voştri de punerea în posesie, am luat un avocat din Sighet, pe Mircea, şi ne-am judecat cu iei. În anu’ o mie nouă sute nouăş’cinci.
Am dat bani tare mulți. Și cînd l-am întrebat pe Mircea care-i rezultatu’, mi-o zîs așè:
„Ați pierdut, Şteț Ioana.”
„Facem recurs, Mircea.”
„Nu facem, Şteț Ioana.”
„Da’ ce-i de făcut?”
„Puneți ştampila la vot pe cheie, Şteț Ioana!”.
Am pus-o cum o zîs Mircea. O venit Constantinescu de preşedinte. O dat legi după legi. Tăt degeaba. Tăte legile s-o dat şi tăt noi nimica n-am avut, cum n-avem nici amu’.
Dragii mei, aşè-i povestea cu pămîntu’ aiesta. Pe lîngă casa asta mare, io, Ioana Șteț, mai am una, cu mult mai mare, pîn’ jeburile avocaților.
Ne-apucăm de mîncat, dragii mei, iar după ce gătăm, tu Petre, şi tu Ană, îți vini-n camera cu dosarele, să facem predarea şi primirea lor. După aia îi treaba lu’ Petre cum a continu lupta. Asta o fo’ soarta neamului nostru. De-amu’, poate-a îndrepta-o iel. Așè să-l ajute Cel de Sus!

Povestea vieții trecutului rapsodului Gherasin scrisă de el însuşi în colaborare cu Duhul Sfînt

Notă: Începută din nouăsprezece, anul două mii unsprezece, luna lui decembrie, într-o sîmbătă, de Gherasin, adică de mine, la vîrsta împlinită de optzeci de ani şi gătată în patru, anul două mii doisprezece, luna lui martie, tot într-o sîmbătă, de către Duhu’ Sfînt.

Cînd i-ai văzut ți-ai zis: „Gherasine, Gherasine, pe oamenii ăştia care au venit în Ungureni tu i-ai adus, că-s de la Televiziunea din Bucureşti şi caută trecutul vieții în satul tău, că şi tu ai căzut la rînd mai demult să cauți şi aşa ai ajuns căutător cu cîntările tale.
Adică, mai clar, ai căutat una, apoi alta, şi-apoi alta, pînă ai ajuns unde ai ajuns.
Cu birja la început ai mers la Baia-Mare, pe linii de tren te-ai dus la Bucureşti şi-n alte locuri. Te puteai deplasa, te duceai cu hora ta din grumaz, căutată, găsită, iară căutată şi iară găsită, una, alta şi alta, şi alta”.
Acuma oamenii ăştia de la televiziunea din Bucureşti îți întorc drumurile tale.
Aşa ți-ai petrecut, petreci, viața ta, Gherasine, cu horea din grumaz, cu taragotu’, cu tilinca, cu fluierele, şi de-i mai avea putere, mai ai, da’ nu ca la douăzeci şi şapte de ani, tot în crucile drumurilor îi cînta, pînă acolo mai poți ajunge pe picioarele tale, că la voi în crucile de drum, aproape, se adună izvoarele acolo, la rîu.
Cînd ai fost şi tu, cîndva, oarecînd, Gherasine, tînăr, tăiai porc ca lumea, grăsun, țineai şi oi şi cai, dar acuma nu mai ai nimica. Tot ai dat la copiii tăi. Şi nu vin pe la tine. Taie porcii lor, grăsunii, şi nu te cheamă. Nu-ți zic: „Hai, tată, că mîine om tăia şi-om sta toți împreună la cina de tăiere de porc, de grăsun”. De adus îți aduc ei şi-ți zic: „Na!”, ca la un străin. „Na! Ți-am adus coştolău.”
Da’ tu, calm, nu le zici nimica. Ei cred că au tată fără valoare care le-a dat tot. Numai casa în care stai n-ai trecut-o pe ei la notar, Gherasine. Adică, tatăl lor, omul ăl vestit, omul care a împlinit optzeci de ani şi care cîntă la televizor din grumaz, şi care stă singur, cît mai are de trăit, în casa lui, adică tu, Gherasin, n-ai valoare. Bine c-ai avut cînd i-ai chemat şi le-ai împărțit tot găzdăluitu’, în afară de casă. „Dă-ne-o şi pe-aia, tată. C-om avea noi grijă de tine”, ți-au zis. Da’ casa ta n-ai trecut-o la notar.
„După ce-oi muri, a voastră să fie”, le-ai spus, Gherasine. Şi de-atunci îți aduc coştolău, da’ la masa de tăiat porcu’, la cina de-mpreună, nu te mai cheamă.
No, eşti bătrîn, eşti bătrîn, Gherasine, şi nu mai ai putere, pe la colindat nu-i mere. Nici în sat nu mai poți ajunge uşor, da’ nu-i bai, că şi-n sat oamenii s-au lăsat de Dumnezeu, c-aşa-i lumea de-amu’, au de toate cei ce suduiesc, nu duc lipsă nici de bani, nici de horincă. Şi tu ai de toate, chiar dacă nu suduieşti. Cine n-are pe masa lui bucate? Numai acela care n-are credința copilului față de-al lui tată.
Te-ai supărat, da’ rău de tot, cînd ai fost ultima dată în casa lor, n-ai luat nici de mîncare, şi fata ta s-a uitat urît. Ai plîns. N-ai spus. Ai înghițit în tine. Îți venea să pleci în munți. Nu te-a lăsat Duhu’ Sfînt ce era în tine şi nici picioarele tale ce-s oloage. Ți-ai spus că aşa se apropie sfîrşitul lumii, Gherasine.
Cazi pe gînduri, ce să faci, stai unde stai, casa ta o mai ai, singur, eşti bătrîn. „Stai pe loc”, zice Duhu’ Sfînt. “Am ajuns, adică, la capătu’ lumii”, zici tu.
„Piei, Diavole care mă ispiteşti, am cunoscut ispitirea, am fugit de bine, oi mai trăi şi-oi mai vedea”, mai zici tot tu.
Ai optzeci de ani, s-ar putea să mai trăieşti şaptesprezece. Vremea-i grea, tu n-ai putere, numai pînă afară poți mere, să faci pipi pe ninsoare. Dar apoi e bine sus, în pat, lîngă leagăn. Pruncu-i demult răsturnat în lume.
Era cîndva. Bunicuța ta te legăna. Apoi ai lucrat, ai construit, ai zidit, ai cîntat la clăci ori la ospețe şi aşa te-ai petrecut, trecut, petrecut.
Iată, frații tăi, mama ta, tatăl tău.
Cine mai aude aceste cuvinte? Eşti bătrîn şi-i vai de tine, te-ai duce, da’ n-ai la cine. Lumea s-a întoarce, da’ tu n-o vei mai lua de la capăt vreodată, niciodată. Binele se mănîncă cu răul. Drumu-i amestecat. Mamele cu fetele s-au duşmănit. Soacrele cu nurorile şi ginerii cu socrii nu-şi vorbesc. Du-te Gherasine-n casa ta de pe malul rîului, aproape de crucile drumului, că te-aşteaptă moartea.
Cînd posteşti, iei în gură doar aeru’ de-afară.
Asta-i supărarea, asta-i singurătatea, cînd te gîndeşti la rău te pierzi, vrei să laşi casa şi tot ce mai ai, să te duci să trăieşti cu sălbăticiunile din munte, apoi îți zici: „Stai, măi Gherasine, ai ce mînca, ai ce purta, rămîi în casa ta”.
Multe neveste ai sărutat aici în Ungureni şi gura şi poveştile satului s-au pornit.
Multe lucruri ai văzut, da’ nu toate ți-au plăcut, ai văzut şi buni şi răi, da’ nu te-ai lipit de ei.
Aşa că-n sat te-ai făcut şi mut şi prost. Ți-ai văzut de drumu’ tău. Aici îți vorbesc despre contactul sexual, Gherasine. „Hai aici, nevastă, către rîu, că tu poți desface plăcerea”, aşa ziceai.
Făceați tot ce voiați, apoi vă duceați fiecare în treaba voastră.
Tu cu sudoarea ta ți-ai cîştigat anii ăştia, optzeci. De diavol ai scăpat pentru c-a plecat prin lume şi te-a lăsat în pace. Da’ s-a sătura de umblat şi iară s-a-ntoarce în Ungureni. Ți-ai luat o muiere, de ea ai divorțat că s-a luat cu altu’, c-aşa se-ntorc drumurile tale rele înapoi la tine.
Ca să-ți facă viața amară, muierea umblat-o pe la vrăjitoare. Te-ai rugat, iară te-ai rugat şi ai scăpat, Gherasine.
Şi de s-a apuca iară să-ți întoarcă mintea, vei socoti ce-i de făcut, că ți s-a-ntors în sat muierea, sătulă de cît s-a iubit cu ăia de prin Germania.
Ți-ai făcut testamentu’ şi pe ea n-ai trecut-o.
Cînd s-a dus, ți-a lăsat în casă o lingură şi o farfurie plină de lapte otrăvit cu şoricioaică. N-ai mîncat atunci şi nu mai doreşti acuma să te-ntîlneşti cu ea.
Muierea ta a uitat că şi din Germania va veni vremea să tragă la satu’ ei. De-acuma, lumea din sat zice că nu eşti bărbat. Că ai trăit ca un păgîn curat, curat ca un păgîn, adică, Gherasine.
Da’ nu faci ca țiganu’ ăla din capăt de Ungureni, de la covăcie, care cînd a fost flămînd şi-a dat de pere a mîncat pîn’ s-a săturat, şi-apoi s-a pişat sau s-a căcat pe ele.
Tu, Gherasine, te-ai săturat de lume, da’ nu
te-ai pişat ori căcat pe ea.
Mai mult n-ai mai vrut să trăieşti în curvie. Ai primit de veste de la un cetățean din Ungureni, de la primărie, că Instituția Culturală din Bucureşti s-a desființat. Păcat. Acolo era puterea horii tale din grumaz. Da’ să n-ai grijă, ai multe diplome, ai şi-o diplomă faină de excelență, dată, primită de la Sibiu.
Eşti bătrîn şi n-ai putere la genunche, nu-i mai mere, ai mare noroc că nu stai în pat de tot, te poți duce-n treaba ta, pînă vei mai rezista.
Te dor picioarele rău de tot, mînurile-ți amorțesc, văd că-ntruna tot slăbeşti.
Ai început în anul o mie nouă sute treizeci şi unu, în brațele bunicuței şi-n leagănu’ de lîngă pat, şi ai continuat pînă acuma. Cu Răduca pisica ai făcut Crăciunul ăsta.
Atîta te-ai rugat, Gherasine, că de diavol ai scăpat iară. „Doamne, atîta m-oi ruga pîn’ de diavol oi scăpa”, ai zis.
De cinci zile stai în pat. Vai de coastele tale, de genunchele tău, ca un om fără de minte ai căzut. Că n-ai putut sta în casă ori sus în pat. Bine că nu eşti în spital sau mort călcat de-o maşină.
Te-a chemat Dumitraş şi te-ai dus pînă la el acasă. Te-ai pornit pe cîntat, da’ nu mai era cine cînta.
Dacă umbli pe drum înghețat pînă la Dumitraş şi bei, dai de diavol la-ntors acasă, ți se arcuiesc picioarele şi cazi în nas şi n-ai putere.
Dumitraş îi mort, Gherasine, tu eşti în pat, în casa ta, te uiți la televizor şi fumezi ca un turc.
Cînd cobesc corbii la crucile drumurilor din Ungureni, adică ieri, observi şi-auzi că se trag clopotele de parcă ar trage să moară Dumitraş. Şi corbii au inimă mare cînd nu mai cobesc. Cînd apare porumbelul cu o crenguță de mălin în Ungureni, e semn de viață şi se naşte un prunc în sat.
De la şapte ani împliniți ai început să te gîndeşti la timpul tău. Şapte copii au fost la maică-ta-n ogradă. Dumitru şi Ioan au murit de mici, frații tăi.
Ai muncit ca Furnica Mare. Viața nu se poate lungi, Gherasine, cîtă-i atîta-i. Viața ta-i aşa, dacă ajungi Paştile, apuci şi Rusaliile.
N-ai putere în corpul tău, ai făcut bine şi rău, ai zidit, ai tencuit, ai tăiat scîndură cu fierăstrăul manual, ai arat, ai semănat, ai cosit pîn’ te-ai săturat.
„Multe mai vede omu’ la viața lui, mă gîndesc la trecutu’ vieții mele, Duhule Sfînt”, ai zis, Gherasine.
Şi-ai mai zis aşa: „Io la crîşmă n-oi mai mere, de-acuma nu am putere. Doamne, nu ştiu ce-i cu mine de mă duc din rău în bine. Sînt aşa de zăpăcit că nu mai am loc niciunde. Sînt un om stricat în lume, bătrînețea mă răpune şi necazul mă omoară, am o viață de om singuratec, n-am parte de-o femeie ca lumea ori de-o proastă, am răbdat, am suferit, da’ nu-mi pare rău de viața trecutului meu”.
Iată, Gherasine, că ai terminat. Nu-i tare greu să-ți spui povestea vieții trecutului tău şi al altora, al tău, al altora.
Iată, Gherasine, că-i uşor să spui drum bun la cei din urma ta.
„Hai, suflete, la Iad ori Rai, cum ai slujit aşa ai”, îți şopteşte la ureche Duhu’ Sfînt.

(Fragment dintr-un volum în curs de apariție la Editura Paralela 45.)

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg