Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Baba

Baba

Tanti Frosa, mătușa… bunicii, zicea că, pe confecții, nasturii sunt puși ca să știi unde le e locul și să-i coși. Să-ți arate. Că musai trebuie întăriți. Funcționa în saga familiei. Așa-mi păreau acum pe cer… și soarele, și luna, niște năsturași! Unul de zi, unul de noapte. Bolta era opacă, dar probabil nu strat gros, dens, că se întrezăreau bieții luminători, dar pricăjiți, pârliți. Și-ți venea să iei mătura, târnul de nuiele sau lopata de zăpadă și să dai roată în jur prin norii ăia, să le faci un pic de loc năsturașilor cerești. Să le întărești ființa. Că zăbranic urâcios îi mai acoperea…
Și așa, m-am trezit într-o bună zi, că-mi trece prin gând: uite, și pe mine, geamurile, perdelele se vede că mă ascund de ochi curioși, scormonitori. Nu mi-am dat seama, până ce, deodată, am simțit cum cineva se străduiește să mă afle. Un foșnet ușor, atât. Își pusese mâinile pâlnie la ochi și nasul era lipit de fereastră. Am sărit și am ieșit. Nimeni, nimirică, dar pe sticlă, un abur și-o mâzgăleală trădau pânda. Cum s-a repetat peste o vreme și s-au înmulțit încet petele, am început să mă simt prost, studiată, cercetată. Nu mi-a picat bine. Nu că eram singură, ci fiindcă nu se arăta iscoditorul acela. Fugea sau se ascundea. Dar mă observa. Am început să nu mai ies să întreb. Îmi venea să mă baricadez, să trântesc și oblonul. M-am simțit, pe încetul, terifiată. Recunosc. Toate foșneau în jur. Și eu. Când respiram. Se vede treaba că i se schimbase ritmul suflului. Sau că, din creierul reptilian – al meu! -, din sistemul limbic, din amigdală, scosese codița o spaimă. Nu credeam să mai funcționeze, dar uite-o!
Nu putea fi ca data trecută, cu ani în urmă. Atunci era noapte și auzisem o răsuflare groasă, puternică, sub oblon. Un fel de huruit. Părea de-a dreptul un urs. Am întrebat șoptit, înfricoșată: Ursei?! Și ce ușurată am fost s-aud: Hau, haaau! Era un câine formidabil, uriaș, bătrân, care mă însoțea uneori-deseori. Și nu fiindcă-i dădeam pâine, ci cred c-avea nevoie de tovarăș. El avea, nu eu. Era la sfârșitul vieții, îi pierise forța dintâi și prețuia căldura omenească. Renunțase la independență. Mergea la pas cu mine prin codru și ce mândră mă simțeam! Se suia cu labele lui mari pe pervaz, să mă vadă sau să-l văd, că nu se dădea în lături să se arate. Nu, dimpotrivă. Dădea din coada lățoasă și se freca de bârnele casei, s-o zdruncine și mai multe nu. Iar în pădure, mă ferea de orice, simțea ce n-ar fi bine să văd, mă făcea de pildă să ocolesc un cimitir de vite, cu oseminte rânjite. Sau râpe adânci. Am priceput după lung timp asta. Dar acum? Cine să fie, că bietul Ursei era și el oseminte.
Am șters geamul, dar petele reapăreau una câte una. Când cu pauze lungi, când des, zilnic. Adică, să nu mai ies din casă? Haida, de! Doar afară, abia acum am înțeles,… pândeam și eu. Pe bătrânul uliu șoricar. Am descoperit că, fabulos, pândea și el. Jos, la pământ, pe dealul dimpotrivă. O gaură de șoarece sau un mușuroi de sobol. Și ce greoi se înălța apoi, până să se rotească în cer, cu țipătul lui de jale adâncă. Aerul reverbera o jeluire, o singurătate, un fior, ce-ți ridica părul pe mână și-ți dădea răcori pe spate. Nici când mătura bolta dimpreună cu perechea lui, singurătatea nu se ștergea. Se dubla. Când aveau alături și puiul, pe care-l învățau să zboare, era de-a dreptul sfâșietor. Presimțeau vremuri tulburi, de sfârșit, știau ce va să vină? Se strecura în penele lor un vânt de tristețe și un fel de anunț: Vinee, vineee…
Dacă n-aș fi zărit-o pe coasta despădurită, n-aș fi crezut niciodată, pe nimeni, că uneori pasărea coboară din înalt. Și încremenește, nemișcată, cu zecile de minute. Păreau veacuri. Am așteptat lung, până ce mi s-a deslușit ce siluetă e acolo. Nu mi-era clar. Dar, deodată, s-a ridicat în zbor. Cum, un uliu?!
Aținteam în prostie și un motan roșcat, care-mi păruse întâi o vulpe tupilată. Urmărea niște păsărele țopăind în iarbă, la rândul lor, după gâze și râme. Altă vânătoare. Ce lanț! Voiam să gonesc pisica. Deși avea rostul ei în țesătura vieții…
Stăteam cu ochii și după o căprioară cu pui, ce ieșea temătoare, în zori, la buza pădurii. Și-și ciulea urechile întruna, își ridica nările-n vânt amirosind aerul. Era pândită de primejdii oare? Totdeauna…
Ei bine, da, recunosc, n-am mai ieșit din casă. O bună vreme. Și petele de pe fereastră s-au înmulțit… M-a bătut gândul să-mi pun un bec din cel cu senzori, care se aprinde brusc când se apropie cineva și-l sperie pe făptaș. Dar omul – că om era – venea ziua și atunci la ce-ar fi bun un bec? Nu ascund, mă înfricoșasem că ar putea veni și noaptea. Cum să mai dormi de-acum?
Atunci am oftat: bineee… , mi-am turnat un pahar cu vin roșu și m-am pus afară, pe băncuță, la masa din grădină. Și-am adăstat seara, să răsară Orion al meu. Uite așa. Oare îl pândeam? Bineînțeles. Nu mă fascina de demult? Orion, floare de morcov, cum era numit într-o carte ce-mi plăcuse, cât de mult îmi plăcuse: „Să-mi rămână bucuria…”. Orion, Vânătorul, cum i se spunea la țară. Dar oare știau legenda cu vânătorul uriaș ce-a zărit-o pe Artemis-Diana goală, scăldându-se, și-a fost săgetat de moarte și apoi atârnat constelație-n cer? Dacă zărise o zeiță nu mai putea fi lăsat în viață, dar nici coborât între muritori. Câștigase drept celest. Și mi-a trecut prin cap: oare cine mă vâna acum pe mine?! Ideea c-aș fi „zeiță” m-a distrat atât de tare, că mi-am mai pus un pahar cu vin. Mă hotărâsem să veghez până la ivirea Cloștii cu pui, a Pleiadelor. Li se mai zicea Stelele Ciobanului, că-n zori, de cu noapte, oierii pornesc cu turmele la păscut. Ar fi fost izbândă mare, că mai era mult până atunci și noaptea promitea să fie neagră, fără lună. O să mă legăn în sezlongul de argint al Cassiopeii, constelația ce-o amintește pe acea regină etiopiană trufașă, mult prea mândră, pedepsită pentru asta. Anticii nu vorbeau despre lipsă de smerenie, ci de hybris. Să fi fost Regina din Saba? Cea pe care o iubise Solomon, regele regilor, înțeleptul înțelepților și vraciul vracilor, solomonarilor. Ei i-ar fi dăruit Solomon Chivotul Legilor. Și… un prunc legendar. Mereu e la mijloc Copilul.
Când, brusc, pe la spate, cineva mi-a pus mâinile pe ochi. Brrr… Dar a râs și s-a pitit iute după frasin. Ce trunchi gros avea copacul ăsta! Însă glasul îl cunoșteam, era fetița cocoșată, biata, care-mi aducea lapte, o dată la câteva seri. Lua de la o stână și-l ducea ici-colo. Primea răsplată.
— Ce, v-ați speriat?
— Nu, de tine nu, zăpăuco, dar mă mai vizitează cineva. Și nu știu cine…
— Aaa, o fi Baba. Fata-Pădurii i-a zis că nu-i mai adună bălării și ierburi. Am auzit-o eu. Mai ales mătrăgună, năpraznică ori cireașa lupului, frunze de rostopască, otrăvitoare, nici ciuperca aia, muscaria, nici floare de mosc sau angelică, dacă nu-i aduce și ea informații.
— Cuuum?…
— Păi, ce știu eu. E afacerea lor. Baba nu se mai poate avânta prin coclauri, da’ pân-aci o veni… S-asculte cu cine vorbești dumneatale la telefon… Ea o fi.
— Alta acuși! Incredibil! Inimaginabil!

Recunosc că nici prin cap nu-mi trecuse. Babei ăleia, de care se ferea tot satul, văduvă de pădurar, îi mergea vorba că-l ține pe dracu în pivniță. C-a văzut nu-ș cine că-i duce cratițe cu mâncare. Râdeam: ce diavol mâncăcios și nu cumva ea cobora la rece, în beci, toate proviziile alea? Îi mai mergea vestea că-n tinerețe, singură-ntr-o căscioară-n munți, cu trei copii mici, a fost călcată de bandiți. Dar ieșise cu pușca, ieșise dârz, doar omu’ ei era și vânător. Cu pușca după ușă. Nu era înspăimântată defel. Nu se citea frica pe ea. Gonise și ursu odată. Așa c-au fugit iute hoții. Acum însă, se șoldâcăise bine și nu mai avea decât un dinte jos și unul sus. Chiar băga spaima-n oameni. Copiii așa erau amenințați, să fie cuminți. Îi puneau în cârcă și că presară argint viu în poteca vreunora. Și că leagă cununiile, de nu-și găsesc oamenii pereche. C-au zărit-o despuiată și despletită în cimitir…
D-aia, Baba a fost prima care a umblat cu mască în cătun. Și-o făcuse dintr-o pânză roșie, să-i poarte noroc la virus. S-auzea cum râde mânzește sub cârpă și zicea că-i pionieră în sat. Dar oamenii se-ndoiau că muierea, cu leacurile la ea, s-ar teme. Altceva era la mijloc.
Când mă întâlnisem întâi cu ea, de mult, m-a străpuns cu o privire până-n rărunchi. Parcă-mi făcuse radiografie. M-au înțepat ochii ei. Ce forță scormonitoare! Simțisem cum mi se răsucește diafragma, apoi mi-a zâmbit larg, de parcă-mi dăduse patalama de liberă trecere prin păduri. Și, încet, îi uitasem puterea. Ba, mai apoi, mă și îndemnase nu mai știu cine să apelez la ea. Am făcut-o.
Fiul cel mic se îmbolnăvise. Rău. Afară era o furtună, de te trânteau la pământ vântul, ploaia, rafalele biciuitoare. Telefoane mobile nu existau încă. Ce să fac? Copilul avea frisoane, febră, transpira și voma. Mă temeam de hepatită, când îi priveam ochii. Plângea să nu plec, să nu-l las singur. Ce-a fost pe mine, de l-am lăsat, nu vreau să-mi amintesc… Umblam aplecată, cu vântul în față, aproape îngenuncheată, printre fulgere. Iar ea, Baba, m-a liniștit.
— Stai cuminte, îmi spusese. E numai bine, pe tavă. Nici nu-i nevoie de tăiere sub limbă. Luna cea galbenă-i în scădere, mâine-i duminică. Și, dimineața devreme, când toacă popa la biserică, desfac boala. Cu descântarea. De cu seara fierb sunătoare, gălbenele, arnică, rădăcină de lumânărică și ce buruiană galbenă mai am, fac și compot de pere și gălbinarea-i gata. Piere. Îndată. O să vezi.
Și am văzut. Numai că uitasem să-i spun numele celui mic. Pentru rostirea magică, care-a fost tainică, nicio vorbuliță nu-mi suflase. Noroc că știa numele meu și zicea – „fiul lu’…”. Am avut o mică strângere de inimă, ce e drept. Doar o singură cană a băut cel mic și s-a ridicat din pat. Îi eram recunoscătoare. Cât de recunoscătoare…
Acum, să mă iau în hâră cu ea? Dar era ea? Oricum, fata cu laptele, nu prea putea greși, că ele, cele trei, făcuseră un trio. Ca un fel de triumvirat, însă muiersc. Baba, micuța și femeia tânără. Trecuse vremea bărbaților… Le și vedeam, mi le-nchipuiam, punând la cale tot ce viețuia în lung și-n lat. Toate trei își doreau să-și recapete Cipriana copilul. Sau măcar să afle vești. Sperau că bărbatul cel tânăr pornise să-l caute. Sfântul Gheorghe-al lor. Dar de ce-aș ști eu? De ce-ar ține legătura cu mine?
Într-o bună dimineață însă, chiar mă sună o voce cunoscută de femeie. Și-mi spune cu nod în gâtlej cum fiul ei cel mare, Radu, e plecat iar de acasă. Cu avionul, în lume. De destul timp, fără să știe unde. Și-și umpluse rucsacul cu… brânză de burduf în coajă de brad, telemea de Sibiu, caș afumat, pastramă de oaie, cârnăciori uscați, d-astea fără chimicale. Cică să le dea plocon pentru informații. Oare ce-o vrea să afle, măi Doamnă, ce zici?! Și cum le-o fi pitit și mascat la vamă, că nu-i voie, poate i-a uns și pe ăia, ce zici, măi Doamnă? Și nu miros rău, măi Doamnă?…
De unde să le știu pe toate, Doamne, iartă-mă, ce-s eu, Mafalda? Mi-o fi căzut mie dragă Lăcustărița, dar ce puteam să-i răspund? Cum de le trecea prin cap să înnoade la mine neliniștea și neștiința lor?
Mă uitam atent la o pală de vânt. Oare te poți uita la vânt? Chiar așa. Întâi o auzi cum vuiește, departe. Ai crede că se apropie un tren, că trece peste un terasament de cale ferată. Pe urmă o și vezi pe o coastă, sus pe deal, cum răscolește brazii, de zici că-i îndoaie. Și aici încă nimic. Brusc, ajunge. Toate foiesc, se răsucesc, se frământă și nici nu mai observi că sus, pe mal, s-a așternut liniștea. Acolo, pace, aer dulce. Aici, vârtej. Astea-s rafalele, pălitura de vânt. O minune. Cum să nu te înfiori de admirație?
Mi-am băut și al doilea pahar cu vin și m-am rușinat de toate temerile mele. Ce ușor e să te trezești cu tremur, când împrejurările țes o plasă în jurul tău. Totuși, părea un fleac. Sigur? Era? Nu prea știu ce era, că, limpede, nu Baba mă vizita. Dar ce? Fiindcă, nu știu, nu-mi mai venea să zic – cine… Simțeam, la al treilea pahar, că primejdia se strecura de la un fel de entitate difuză, o ființă-neființă, un soi de nălucă venită odată cu virusul. Poate pe ea o pipăia în aer uliul, asta îi zburlea penele și-i scotea țipătul ăla din gâtlej: AaaaAaaa.
Ceva avea să întoarcă Ceasul Vremurilor. Va să fie oare o reglare, o buclă a Timpului? Nevermore…

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg