Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Barthes pentru un nou design al teoriei

Barthes pentru un nou design al teoriei

 

Alexandru Matei
Roland Barthes, mitologii românești
București, Editura ART, Colecția Revizitări, 2017

 

Dialogul despre Roland Barthes și gândirea barthesiană din spațiul românesc, formulat și reformulat din anii 1950 până în perioada post-decembristă, n-a fost în niciun moment al configurării sale unul curat și ferit de contextele ideologice și de apetențele locale ale unei istoriografii literare care nu putea încă depăși impresionismul în critica și teoria literară. În contextul politic al unui regim totalitar care transformă critica literară în instrument propagandistic pe de-o parte, și în cel cultural al unui spațiu literar cu puternice complexe de inferioritate față de Occident, pe de altă parte, poate fi lesne de înțeles pătrunderea dificilă a unui autor cu simpatii marxiste venit dintr-un Occident la care România nu are acces, ale cărui produse culturale, literare și teoretice rămân în mare parte necunoscute pentru intelectualul rămas în țară.
În siajul acestui discurs care abuzează constant, într-un fel sau altul, de opera barthesiană, apare la editura Art volumul lui Alexandru Matei, Roland Barthes, mitologii românești, care își anunță mai puțin o miză de rediscutare a operei și gândirii barthesiene, cât una de cartografiere a receptării de care are parte aceasta în spațiul românesc, sub dominația comunistă, dar și post-1989. Volumul lui Alexandru Matei se recomandă drept o cercetare convingătoare despre un autor străin în raport cu o intelectualitate autohtonă de secol trecut care ratează racordarea la un spațiu cultural occidental sub mâna de fier a unei ideologii totalitare.
Prima parte a volumului, Roland Barthes în pantaloni scurți (1947-1998), are o structură pluripartită și analizează cronologic (cu excepția câtorva salturi) situația receptării autorului francez în România și episodul românesc din biografia lui Roland Barthes. Din capul locului, Alexandru Matei propune o formulă cu care pornește în înțelegerea operei barthesiene. Pe linie latouriană, Matei îi aplică formulei barthesiene conceptul de design, adică „redesenarea a ceea ce există deja construit”, o gândire eminamente dependentă de istoricitate, de conștiința istorică, ce dă un autor care nu este nici scriitor, nici critic, nici teoretician atât cât este un designer, cu o funcție metadiscursivă care „face lucrurile să vorbească într-un anume fel decât vorbește despre ele”, care e în permanență contestabil, căci nu e vorba despre construcție, ci despre resemantizare paradigmatică. În siajul acestei propuneri, Alexandru Matei vede în opera barthesiană ceea ce numește o „operă pionier a erei designului contemporan”, o practică pe care intelectualitatea autohtonă nu a reușit la ora la care opera lui Barthes pătrunde în România să o transporte în studiul literaturii, din rațiuni strict pragmatice, și anume, notează Matei, pentru că România nu putea redesena ceea ce nu era încă construit, intelectualitea autohtonă se afla încă în faza necesității construcției, o etapă pe care cultura franceză o depășise la momentul Barthes. De aici, susține Matei, existența unui decalaj imens în receptarea lui Barthes la noi, care intră, observă foarte bine autorul, și prea repede, și prea târziu în țară, prea devreme pentru că intelectualitatea românească vedea în opera autorului francez o încercare de conciliere a formalismului cu marxismul, iar termenii în care Roland Barthes formula această discuție erau aproape neinteligibili pentru critica românească care trata încă problema formei cu instrumentarul romantic, prea târziu pentru că, în țară, se produsese deja triumful criticii estetice, care va suspenda orice discuție despre raportul literaturii cu ideologia și o va anula pe cea despre istoricitatea limbajului literar.
Primul capitol se deschide tocmai cu problema relevanței receptării operei barthesiene ca oglindire a unui moment epistemic. În timp ce în Franța lupta din interiorul culturii literare se dădea pentru re-desenare, re-semantizare și re-modernizare a ceea ce francezii construiseră deja, în România cultura literară și exegeza aveau de reconstruit, de canonizat, înainte de a putea pune problema unui design al prezentului occidental. Opera lui Roland Barthes, pe arena acestor bătălii, notează Matei, era privită în spațiul românesc ca o operă minoră, ce tratează subiectele marginale ale literaturii, ce nu are proiect și care vorbește despre absențe. Or, pentru critica românească, care milita tocmai pentru proiect, pentru putere, Roland Barthes era un impostor. De aici, continuă Alexandru Matei, întâlnirile ratate ale autorului francez cu România. O dată pentru că, din perspectiva exegezei românești, discursul lui Barthes era absolut inutil, la limita iresponsabilității, deoarece, în raport cu critica impresionistă a anilor ’60, Barthes este un autor care, neocupându-se de ierarhizări, cade în derizoriu, și totodată în raport cu teoreticienii români (Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel), din rațiuni de diferență privitor la definirea literaturii. Dacă pentru Barthes literatura este eschivă, nimic din coordonatele ei nu se regăsesc în definițiile literaturii în România anilor 1950-1960. Un alt handicap al societății românești la ora aceea, subliniază Alexandru Matei, era și cultura covârșitor rurală, impenetrabilă la discursul societății de consum, ale căror mituri Roland Barthes le deconstruiește. Este încă o dată lesne de înțeles de ce un autor care deconstruiește un discurs ce nu s-a impus atunci la noi nu poate fi inteligibil pentru intelectualitatea românească în care domina discursul propagandei și resurgența naționalismului, primatul valorilor tari, al identificării, o intelectualitate pentru care exercițiul de scriitură barthesiană care postulează nu nou model de subiectivitate este fie inutil, fie inaccesibil.
Al doilea capitol ridică, pe lângă problemele receptării lui Barthes în anii 1950-1960 din rațiuni de context istoric și politic, și problema dimensiunilor textului barthesian trecute voit sub tăcere, cea politică și cea etică. Pentru o bună bucată de timp, Barthes rămâne în primul rând o lectură savantă, de critică literară structuralistă, citit pentru „stilul critic și eseismul aplicat”. Tot în anii ’60, opera barthesiană are parte și de o tratare critică acerbă, în speță de către Adrian Marino, care încearcă să demonstreze că ceea ce spune Barthes Europei occidentale a fost spus deja în România de George Călinescu, ratând astfel mizele operei barthesiene. Și din perspectiva lui Nicolae Balotă, notează Alexandru Matei, Barthes este un impostor, de data aceasta pentru că Barthes alege să facă o știință a literaturii care renunță la critica valorizantă, o știință care, renunțând la ierarhizări, nu este nici înțeleasă, nici acceptată de critica românească.
Al treilea capitol al primei părți oferă o cartografiere a receptării lui Barthes de către fiecare exeget în parte, de la Savin Bratu care, deși intuiește mizele barthesiene, îi amendează exagerarea cu metoda, la Eugen Simion, care mizează pe postmodernitatea unui Barthes care ratează „îndepărtarea autorului”. Între cele două perspective, Alexandru Matei se oprește la Romul Munteanu, care vede în Barthes un bricoleur, un scriitor versatil și imprevizibil, ce nu formulează un mesaj al operei ci re-montează opera pentru a-i vedea alcătuirea. Iarăși, Mircea Martin este vizat pentru receptarea lui Barthes dintr-o perspectivă pe care o atinge și Savin Bratu, comentându-l pe autorul francez în analogie cu George Călinescu, ale căror perspective se întâlnesc (din rațiuni diferite) în ceea ce privește eliberarea actului critic de dominația pozitivistă. Cea mai amplă parte este dedicată receptării lui Barthes de către Toma Pavel, care, ilustrând mai mult decât un complex de inferioritate pe care îl are întreg discursul cultural românesc, ratează întâlnirea cu opera barthesiană din cauza unei deprinderi mentale, așa cum o numește Alexandru Matei, pe care o împărtășește cu Virgil Nemoianu și Adrian Marino, aceea a „seriozității care se opune diletantismului”. Toma Pavel îi reproșează lui Barthes că „aruncă la coș adevărul” deoarece îl îndepărtează în virtutea afirmării unui nou tip de subiectivitate, și, de asemenea, că tot ceea ce spune Barthes a fost deja spus, că ideile îi preexistă, doar forma îi aparține și ea este singura cu care autorul francez reușește să seducă. Toma Pavel, mai notează Matei, vede întotdeauna în Roland Barthes un arhitect care eșuează, ratând designerul care schițează o atmosferă, o formulă fragilă care nu rezistă decât temporar ca realitate afectivă. Singura care reușește să scrie în acord cu atmosfera barthesiană și să lase un text esențial în siajul lui Barthes este, notează Alexandru Matei, Adriana Babeți, care, citindu-l pe Barthes ca magister ludi, intră și rămâne în imaginarul său. Tot în prima parte, Alexandru Matei comentează și episodul biografic al șederii lui Barthes în România între 1947 și 1949, perioadă în care tânărul bibliotecar francez asistă la trecerea României sub dominație comunistă. Perioada trăită în București este, notează Matei, un soi de adolescență ratată pentru autorul francez, a cărui „viață bucureșteană, de plăceri dureroase, interzise în afară, de iubiri eșuate toate în dezamăgire” îi conturează un „marxism psihologic”.
Partea a doua a volumului întrunește o serie de douăzeci și patru de eseuri despre lecturile barthesiene ale autorului, publicate inițial în publicistica autohtonă, pe care le împarte în două secțiuni, lecturi politice și lecturi teoretice, unde Alexandru Matei profesează o recuperare a valorilor sociale ale scriiturii și valorilor politice ale discursului care rămân, dincolo de dimensiunea lor de critică literară, în urma operei lui Barthes. Cu o miză de recuperare a receptărilor barthesiene în spațiul românesc, Alexandru Matei reușește, mai mult decât o simplă cartografiere a discursurilor despre Roland Barthes, o redare a unui peisaj cultural din ultima jumătate a secolului trecut care contribuie la dialogul actual despre literatura sub dominația comunistă. Un demers bine documentat, Roland Barthes, mitologii românești este și un foarte bun eseu despre autorul francez care lipsea de pe platforma studiilor literare românești.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg