Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Beniuc și Beniuc

Beniuc și Beniuc

Se împlinesc 110 ani de la nașterea lui Mihai Beniuc (29 noiembrie 1907, Sebiș, Arad), prilej nu numai pentru a reciti ceea ce este de valoare în poezia sa, ci și pentru menționarea unor motive ce l-au determinat pe poet să facă atâtea concesii unei anumite perioade.
I. Negoițescu observa că pentru Mihai Beniuc „actul poetic e de natură violentă, revoluționară”, însă nu în înțelesul „de distrugere formală sau a iniția un alt meșteșug, ci de ideologie cu mai mai largi implicații decât cele estetice” (I. Negoițescu, Analize și sinteze, București, Editura Albatros, 1976, p. 271, s. n. ). Criticul remarcă de asemenea „nepăsarea fără de necesitate a distanțării de experiența înaintașilor”, dar și „acceptarea generoasă a influențelor din partea barzilor apropiați de sufletul său”, fără a uita faptul că poetul „își îngăduie libertăți vecine cu neglijența” (Idem, p. 271).
În schimb, Nicolae Manolescu este convins că Mihai Beniuc „se numără printre rarii poeți care n-au avut nevoie să se convertească”. Cu alte cuvinte, consideră criticul, poetul „a scris cu mult înainte versuri peste care duhul poeziei viitoare s-a coborât în mod firesc”. Două lucruri fac din poet un medium pentru mesajul realist–socialist: „vocația socială a lui, în tradiția mesianică a lui Goga și, mai cu seamă, Cotruș”, apoi „proclamarea și practicarea (. . . )unei arte poetice rudimentare, viguroase și eficace” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură,Pitești, Editura Paralela 45, 2008, p. 931).
Manifestul literar al lui Beniuc rămâne Drum în sus, unde actul creator se consumă diferit de cel al unui Arghezi (care debutase cu zece ani mai devreme), în absența instrumentelor de scris, a condeiului și a călimării. Beniuc nu schimbă naturalul în cultural, suind o semnificativă treaptă a Cărții, ci înțelege poezia ca acțiune ce se exercită violent asupra realului. Condeiul arghezian este înlocuit cu barda, cu care poetul izbește, lăsând să se reverse un șuvoi proaspăt de ape: „Când voi izbi odată eu cu barda/ Acestă stâncă are să se crape/ Și va țâșni din ea șuvoi de ape!/ Băieți, aceasta este arta” (Drum în sus). Un program estetic propriu-zis este greu de întrezărit la Mihai Beniuc. Poezia sa dezvoltă un sentiment generat de o amintire sau de un eveniment, cu sinceritatea caracteristică unui om simplu, debordantă în primele poeme, mimată mai târziu. Eminescu este reper și model, iar poetul, copleșit de acest model, nu pare deloc dispus să se gândească la alte modalități și etape poetice: „Pe Eminescu noi poeții tineri,/ Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge. / Cântecele lui fără seamăn/ Sunt pentru noi de neatins. / Caravana noastră trecătoare/ Aleargă după oaza visurilor lui/ Și oaza aleargă mereu la fel de departe/ În zare” (Poeților tineri). Socialul rămâne însă tentant, mai mult, îl atrage irezistibil, la aceasta contribuind și eul său orgolios, pentru care poezia este exprimare directă, cântecul simplu al unui individ bine ancorat în realitate: „Dar Eminescu nu cuprinse tot/ În stihurile lui dumnezeiești. / Durerea românească-i mult mai mare/ Și n-o cuprinde toată niciun cântec” (Poeților tineri).
Mihai Beniuc citește cu voluptate poezie de bună calitate și asimilează perfect poeți preferați, substanța propriei poezii trădând consecința lecturii acestora. In versurile sale răsună poezia unui Goga sau Cotruș, dar și a unor poeți unguri, din care a și tradus de altfel. Simbolismul îi place și-l adoptă pentru propriul fond de tristețe de a cărei consistență nu avem de ce să ne îndoim: „Inima și gândul meu se teme/ Când apar în toamnă crizanteme/ Și le duc cei vii la țintirim. / Inimă și gândule murim. // Scuipă galben pomii pe cărare/ Trece cu fanfara o înmormântare,/ Iată zările funebre/ Flutură pe cer drapele negre. // Unde să ne-ascundem, crâșmă sură,/ Crâșmărițo, adu băutură. / Dar țiganii tacă azi chitic,/ Nu mai vreau s-aud nimic, nimic”!
Poetul este în schimb original acolo unde el răbufnește în poeme absolut antologice: „Ca țăranul printre snopi de grâu/ Voi intra masiv și greu în vreme,/ Cu un car cât dealul de poeme,/ Murmurând o doină trist, molâu (Intrare). Imaginile au prospețimea rostirii necenzurate și a unei spontaneități convingătoare: „Anii vor veni mereu șiraguri/ Ca soldații la cazan flămânzi. / Din viața ta de miez și faguri/ N-o să aibă moartea niciun prânz. / Poate doar o simplă, tristă cină,/ Tristă cină. ” (Nu mă vei uita). Uneori metafora și simbolul susțin un lirism grav și profund, ce trimite indiscutabil spre marea și autentica poezie. Poemul Plecare poate fi reprodus aproape în întregime: „Voi intra în apa fără fund,/ Apa-n cercuri s-o izbi de maluri,/ Lin apoi s-o-ntinde peste valuri/ Pace naltă, semn că nu mai sunt. // Sălciile despletite vor/ Plânge peste recile oglinzi,/ Luna învelită într-un nor/ Trist va cerne colb de aur stins. / O să verse cerul ploi de stele/ Ce s-or stinge rând pe rând în apă,/ Iar prin vântul serii o să-nceapă/ Să bocească versurile mele”.
Erotica lui Mihai Beniuc mizează pe sentimentul elegiac, foarte bine transcris. Un ciclu din volumul de debut se intitulează Îndureratul eros, care oferă suficiente exemple de rafinament liric: „Prin aceste păduri toropite de vis/ Ecouri străvechi, aievea sau în minte,/ Nou re-nviau pierdutul paradis/ Trecut ușor prin timp invers-nainte. // Rugă de lumină fără glas/ Una câte una brândușile plăpânde. / Apele limpezi nu conteneau să cânte -/ Numai stâncile ursuze tot surde au rămas” (Tentativă). O ușoară notă de senzualitate învăluie lirismul într-o prospețime adolescentină: „Ții minte, Ana Kelemen,/ Vara aceea albă, caldă,/ Când ne duceam noi doi la scaldă,/ Ții minte, Ana Kelemen?// Ții minte, Ana Kelemen,/ Cum rătăceam noi prin pădure/ Să strângem, pare-mi-se, mure/ Ții minte, Ana Kelemen?// Ții minte, Ana Kelemen,/ Când cerii vechi șopteau în barbă/ Veneai ca șarpele prin iarbă,/ Ții minte, Ana Kelemen?/ Ții minte, Ana Kelemen,/ Și ce urma era minune!/ O, ce cuvinte-ar ști-o spune?/ Ții minte, Ana Kelemen?” (Ana Kelemen). Nu lipsește strălucirea livrescului și a culturalului: „Și totuși, totuși câteva atingeri/ Au fost de-ajuns să-mi deie amețeli,/ Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,/ Lumină-n seara mea de îndoieli. / Când degete de Midas am pus magic/ Pe fragedă ființa ta de lut,/ Suna în mine murmurul pelagic/ Al sfintelor creații de-nceput.
Realitatea și socialul îl ispitesc însă pe Mihai Beniuc, care le cade ușor pradă. El este orgolios și se simte mereu dator să intervină, neputând accepta că nu ar putea fi luat in seamă, tocmai el, care considera că este în secol o necesitate, iar dacă nu s-ar fi născut, ar fi trebuit inventat. Se gândește la nedreptăți sociale, precum precursorii săi ardeleni, dar rămâne departe de lirica unui Goga, care-și grefează atitudinile pe un fond livresc, biblic: „Toată vremea am rămas eu însumi,/ Pe la porți domnești n-am fost milog,/ N-am știut și nu pot să mă rog,/ Nici n-aș vrea s-audă alții plânsu-mi” (Intrare). Sau: „-Ci treebuie să plec!/ Sunt multe de făcut în țara noastră. / Va fi mare clocot și chiot în crama vieții. / Și voi veți călca poate-n picioare/ Strugurii putrezi de copți,/ Din care avem să stoarcem/ Vinul de viață lungă/ Al Neamului nostru” (Tovarășii copilăriei). După 1945, mai mult decât de realitatea „nouă”, Beniuc pare sedus de „textul” general al epocii, cu care intră în dialog comițând produse lamentabile. Nu Mărul de lângă drum este de blamat, unde se simte bucuria rodului și a dăruirii, chiar dacă se strecoară în text anumite sintagme („copiii/ La gât cu mici bucăți de sfinte flamuri”), ci versificațiile de genul: „Să fii Partidului oștean/ Gata mereu în gând și-n faptă,/ Să dai o judecată dreaptă/ Și să nu tremuri de dușman” (Inscripție) Sau: „Eu aș minți de-aș afirma vreodată:Aci, sunt eu, acolo e partidul,/ Viața lui mai trainică-i ca zidul,/ Eu însă duc viața mea privată. // Pe orișice comunist desfidu-l,/ Un izolat, în turn să se socoată; -/ E astru cu mișcarea calculată/ Și nu se pierde-n beznă ca bolidul” (Eternul feminin).
Să nu se creadă însă că în amintita perioadă Beniuc a scris doar asemenea poezii. Ele însoțesc un Mihai Beniuc ale cărui texte, cu reflexe de aur stins, le amintesc pe cele de substanță din primele volume. Eugen Simion remarca faptul că Mihai Beniuc scrie în „două registre lirice”: poezia confesiunii și a atitudinii eului său orgolios se întâlnește cu aceea a „poetului ocazional”, care „comentează evenimentele”, găsind „imagini poetice noi pentru toate amintirile și comemorările de peste ani” (Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Ediția a doua revăzută și completată, București, Cartea Românească, 1978,
p. 70).
Mihai Beniuc lasă mai degrabă impresia unui autor care, părăsind pentru un moment masa de lucru, intră în realitatea socială și politică și vorbește despre aceasta încă tulburat de universul din care tocmai a ieșit, amestecând imagini autentice cu vedenii politice de care a fost sedus sau a jucat abil rolul celui sedus de ele. Încrezător însă în propriul talent, Beniuc a părăsit această lume convins că nu și-a trădat poezia.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg