Benjamin Costant este azi considerat un autor de primă mărime în istoria gândirii politice, în particular în curentul care în mod obișnuit este definit ca liberalism clasic. Biografia sa și formularea gândirii sale, scrie Giuseppe Sciara, se situează într-o epocă crucială a istoriei contemporane, în mod sigur importantă în procesul de creare și de afirmare a identității politice și culturale a Europei: perioada care se întinde de la Revoluția franceză din 1789 până la Revoluția din Iulie din anul 1830.
Totodată Constant n-a beneficiat tot timpul de o reputație atât de pozitivă. Pentru mult timp a fost considerat de unii ca fiind un polemist minor, un simplu autor de scrieri de circumstanță, de pamphlets și de opere polemice lipsite de o efectivă bază teoretică, un personaj căzut prea mult în mediocritatea vremurilor pe care le-a trăit, Directoratul (1795-1799) și Restaurația (1814-1830), considerate ca lipsite de importanță pentru istoriografia tradițională, fiind însă reprezentative pentru perioadele de tranziție. Mai mult, agitata sa istorie biografică, predispoziția sa pentru jocurile de noroc, instabilitatea sa sentimentală, nefericitele sale alegeri politice (înainte de toate colaborarea cu Bonaparte, în timpul celor O sută de zile, după ce a fost doisprezece ani dușmanul său) au contribuit la crearea unor prejudecăți care l-au înfățișat mult timp ca pe un personaj ambiguu și oportunist, incoerent. În sfârșit, din punct de vedere istoriografic, reflexia sa politică a fost diminuată în cursul secolului al XX-lea la stânga de o lectură marxistă care a redus-o la o simplă mască suprastructurală a intereselor burgheze, iar la dreapta de o interpretare ultraliberală și privatistă inaugurată de identificarea libertății celor moderni, concept fundamental, cum vom vedea, al gândirii sale, cu cel al libertății negative teoretizată de Isaiah Berlin, în faimosul său studiu Two Concepts of Liberty. În sfârșit, pentru o vreme îndelungată a lipsit o analiză lucidă a textelor și un studiu aprofundat al felului în care B. Constant și-a conceput operele sale1.
Figura și gândirea sa au beneficiat numai în ultimii treizeci de ani de o reabilitare făcută de studioși importanți. Această reînnoită analiză a început în anii optzeci și mult se datorează schimbării climatului cultural datorat crizei marxismului. Mai mult, descoperirea în cursul anilor ‘60 și ‘70 ai secolului trecut a tratatelor elaborate de Constant în perioada consulară-imperială (1799-1814), dar care au rămas inedite, a făcut necesară o mai riguroasă analiză filologică, o precisă reconstrucție a biografiei constantiene și o mai atentă considerație pentru analiza sa politică. Cele două tratate inedite – Principes de politique applicables à tous les gouvernements din 1806 și Fragments d’un ouvrage abandonné sur la possibilité d’un constitution républiciane dans un grand pays – demonstrează că B. Constant nu este numai un autor de scrieri de circumstanță, ci și un important teoretician al liberalismului, în măsură să fie considerat inelul lipsă dintre Montesquieu, pe de o parte, și Tocquieville, pe de alta.
După analiza celor trei faze istorice (Directorat, perioada consulară-imperială, Restaurație) trăite în mod activ de liberalul elvețian, noi ne vom concentra analiza noastră în mod esențial asupra a două aspecte fundamentale ale gândirii politice a lui Benjamin Constant; teoria puterii dezvoltată prin intermediul criticii lui Rousseau și distincția între libertatea Anticilor și a Modernilor.
În acest sens sunt necesare câteva date biografice și câteva reflexii despre activitatea sa politică. Benjamin Constant s-a născut în 1767 la Lausanne înt-o familie hughenotă care a fugit din Franța în vremea revocării edictului din Nantes (1683), el a rămas orfan de mamă chiar de la naștere. Tatăl său, era militar și lipsea de acasă, încredințând educația fiului unor profesori privați, înainte de a-l trimite la studii la Oxford și la Edinburgh, unde a trăit în mediul iluminismului scoțian. Neliniștit, ducând o viață libertină, fiind convins în același timp că omul are în sine un puternic sentiment religios, tânărul Benjamin a întâlnit, în călătoriile sale, o personalitate care-l va marca toată viața: Madame de Staël, fiica lui Necker, ultimul ministru liberal al lui Louis al XVI-lea. În castelul din La Coppet, la lacul din Geneva, unde se adunau intelectuali, artiști și iubitori de literatură, Constant cunoaște oameni de cultură și personalități politice ale epocii cu care are posibilitatea de a discuta despre marile problematici politico-constituționale deschise de Revoluția din 1789. Intelectualul elvețian chiar de la început a aderat la principiile liberale din ‘89, pe care nu le va părăsi niciodată. Activitatea sa va fi una teoretică și în același timp practică, cu dorința de a participa la politica activă, deziderat ce va fi prezent de-a lungul întregii sale existențe.
Constant a ajuns la Paris în 1795 când Revoluția trecea prin momente foarte dificile. După conspirația din luna lui thermidor (a XI-a lună din calendarul revoluționar francez cuprins între 18/20iulie și 17/18 august în calendarul gregorian din anul 1794) care a pus capăt Terorii lui Robespierre, prin care se încerca salvarea Revoluției, care risca să cadă sub loviturile forțelor contrarevoluționare. Noua majoritate parlamentară a încercat astfel să pună în aplicare noua constituție care intra în vigoare în octombrie 1795 și acredita un Guvern mai puternic, așa numitul Directorat. Obiectivul era de a da viață unui sistem politic republican bazat pe legalitatea constituțională și pe principiile unui Guvern reprezentativ.
Noul guvern directorial a trebuit să lupte împotriva a două forțe politice: de o parte, stânga iacobină care a văzut în sistemul thermidorian sfârșitul democrației pure și neonorarea idealului democratic propriu republicilor antice pe care Clubul iacobinilor a încercat să le instaureze și să le impună prin intermediul regimului Terorii; pe de altă parte, dreapta monarhistă care încerca să restaureze absolutismul regal și întoarcerea la Vechiul Regim.
În această situație politică Constant susține guvernul directorial, publicând trei scrieri: Forța guvernului actual al Franței, Reacții politice, Efectele Terorii. Aceste opere au o valoare marginală, legate fiind de situația politică, deoarece, în încercarea de a apăra Directoratul, Constant se opune stângii iacobine și dreptei monarhiste, punându-le pe amândouă pe același plan ca forțe extremiste care produc instabilitate politică și pun în pericol inspirația inițială a Revoluției. În scurta scriere Forța guvernului actual, Constant împarte forțele politice în două grupe: cele ale libertății și ale ordinii, caracterizate de o concepție limitată a puterii, și cele anarhice și despotice care îi apar ca două aspecte ale aceluiași fenomen, ambele concepând suveranitatea ca fiind nelimitată, fie ea exercitată de Rege sau de popor.
În al doilea rând aceste pamphlets directoriale, scrie Giuseppe Sciara2, constituie prima reflexie a lui Constant despre fenomenul revoluționar și inaugurează acea lectură liberală a Revoluției franceze, care se va bucura de o mare atenție în istoriografia succesivă. Constant susține că revoluțiile se produc acolo unde s-a rupt echilibrul între instituții și popor, ideile și aspirațiile sale. Revoluțiile sunt în același timp simptomul și remediul pentru un asemenea dezechilibru. Totodată ele merg dincolo de obiectivele lor inițiale, producându-se un nou și opus dezechilibru, o degenerare patologică (dérapage) a fenomenului revoluționar care produce la rândul său un alt răspuns. Teroarea apare în ochii lui Constant nu ca o inevitabilă consecință a principiilor revoluționare din ‘89 (așa cum susțineau contrarevoluționarii), nici ca un instrument teribil, ci ca unul necesar pentru salvarea Revoluției (așa cum gândeau iacobinii). Teroarea nu este altceva decât o degenerare patologică a impulsului inițial al Revoluției, un fenomen ieșit dintr-o altă revoluție departe de realele aspirații ale francezilor, care la rândul său a dat naștere altor reacții pe măsură.
Constant face distincție între Revoluția care s-a născut din „nevoia specific modernă de independență individuală, egalitate civilă și libertate politică” și Revoluția din 1793 care-și găsește rădăcinile „în dorința spre o egalitate forțată și nivelatoare, spre un model politic, cel roussoist, anacronic și liberticid”3.
Lupta lui Constant este însă destinată falimentului. Republica Directoratului cade în 18 brumar 1799 (9 noiembrie conform calendarului gregorian) din cauza unei lovituri de stat condusă de Sieyès, prin destituirea legislativului și întărirea funcțiilor executive încredințate unei comisii compuse, în afară de el, de Ducos și de Bonaparte, numit Prim Consul. Este vorba de o formă de guvern autoritar, bazată pe un triumvirat, în care riscul lipsei totale de libertate este clar.
Constant îi scrie lui Sieyès pentru a-l atenționa de riscul ce-l presupune abolirea Legislativului. Liberalul din Lausanne a prevăzut deja că lovitura de stat este în măsură să facă posibilă ascensiunea lui Bonaparte, dar din păcate avertismentele sale n-au fost ascultate. În anii următori Bonaparte devine Consul pe viață (1802) și, după aceea, într-o monarhie ereditară sancționată prin vot plebiscitar popular, Senatul îl declară pe Napoleon „Împărat al Francezilor” (1804).
În anii Consulatului Constant a lucrat la Tribunat, unicul organ instituțional în care a rămas o minimă libertate, unde era prevăzută posibilitatea de a discuta măsurile adoptate de executiv. Este vorba de o instituție pur consultativă, care nu beneficiază de nicio putere reală. În ciuda acestei situații, opoziția lui Constant era atât de puternică, încât în 1802 Bonaparte îl dă afară din Tribunat, obligându-l la exil. Începe astfel o perioadă de 11 ani în care liberalul elvețian abandonează viața politică, călătorește în Europa, frecventează Clubul din castelul Coppet, îi întâlnește pe romanticii germani, scrie opere literare, printre care faimosul roman Adolphe, și se dedică studiilor sale de religie.
Înainte de descoperirea scrierilor sale inedite, ne spune Giuseppe Sciara, era acreditată ideea că perioada (1802-1813) a fost una care din punct de vedere politic era de așteptare. Este însă o perioadă când, în condițiile dificile ale vremii, Constant elaborează o doctrină politică și constituțională remarcabilă, redactând Principii de politică aplicabile tuturor guvernelor și Fragmente despre posibilitatea unei constituții republicane într-o țară mare. Meditația care a făcut posibilă scrierea acestor opere s-a născut din necesitatea gânditorului liberal de a reflecta în manieră sistematică asupra principiilor de politică în lumina Revoluției și a urmărilor sale. Cum se poate explica ceea ce s-a întâmplat între 1789 și 1804? O Revoluție ca cea din 1789, născută din exigența libertății, cum a putut să degenereze în Teroarea iacobină înainte și în cezarismul napoleonic după aceea?
Acestea sunt, după Constant, forme de despotism mai periculoase decât acelea din Vechiul Regim deoarece utilizează în mod instrumental principiul suveranității populare. Fie iacobinii, care au ascuns propria lor acțiune proclamându-se interpreți autentici ai suveranității populare, fie Napoleon, care s-a folosit de instrumentul votului plebiscitar pentru a sancționa propriile decizii, s-au folosit de consens pentru a-și impune o putere nelimitată.
În lumina acestor fapte, reflexiile lui Montesquieu și ale lui Rousseau îi apar ca având parfumul epocii lor. De aceea este necesar să fie puse alte baze teoretice. Se dedică astfel redactării unui mare tratat care prevede la început o parte dedicată principiilor de politică și o alta dedicată mijloacelor constituționale. Îl va termina în 1803, dar nu-l va publica, din cauza situației politice și personale dificile. Trei ani după aceea îl reia și se gândește să-l folosească pentru a răspunde unui pamphlet contrarevoluțiar pe care intenționează să-l comenteze. Acest extras, în timp de nouă luni, este mărit până la a deveni un Tratat autonom, articulat în 18 cărți (capitole). Este vorba de Principiile de politică, unde Constant abordează din punct de vedere teoretic teme ale politicii fundamentale: problema suveranității și a puterii, tema libertății, aceea a depturilor civile și politice, chestiuni economice și fiscale și despre fundamentala distincție între libertatea la Antici și libertatea la Moderni.
În 1806 acest tratat nu va fi publicat din motive de oportunitate și nu va fi publicat nici după căderea lui Napoleon în 1814. Aceasta deoarece Constant nu se simțea un teoretician, ci un autor coborât în politică. Va utiliza tratatul ca pe un izvor de inspirație în anii Restaurației și va folosi mici extrase utilizate în lupta politică, sub forma pamfletelor sau a brochur-ilor. Din această cauză Constant a fost considerat pentru vreme îndelungată un polemist strălucitor, și nu un mare gânditor. Lipsea din opera sa marele tratat teoretic, care va fi redescoperit numai în anii ‘60 ai secolului al XIX-lea. Ceea ce demonstrează că gândirea sa a ajuns la maturitate nu în anii Restaurației, ci în anii Imperiului, într-o atmosferă politică foarte periculoasă pentru el, care era în acea vreme un critic acerb și, în același timp, lipsit de protecția necesară.
Epoca Restaurației (1814-1830)
Numai căderea lui Napoleon i-a permis lui Constant să se-ntoarcă pe scena politică franceză. Imediat după bătălia de la Leipzig din 1813 el a publicat un pamphlet foarte critic anti-napoleonic, De l’esprit de conquete et de l’usurpation, care – prin diversele sale ediții publicate în diverse țări – l-a făcut faimos în toată Europa ca pe un publicist liberal de mare anvergură. Odată cu definitiva cădere a lui Napoleon și reîntoarcerea Burbonilor pe tronul Franței, el poate să reintre în Franța și să participe în mod activ la viața politică a primei perioade a Restaurației (aprilie 1814 – martie 1815), luptând pentru apărarea noii Constituții a lui Louis al XVIII-lea. În acest timp a publicat importantele sale Réflexions sur les constitutions et les garanties în care și-a reformulat propria sa doctrină constituțională, adaptând-o noului sistem monarhist și aprofundându-i mecanismele. Totodată regimul burbonic a avut la rândul său o viață scurtă.
La reîntoarcerea lui Bonaparte din insula Elba în cele O sută de Zile (20 martie-8 iulie 1815), Constant a fost chemat să redacteze o nouă Constituție liberală pe care să o dea Franței. Liberalul din Lausanne, care cu câteva săptămâni înainte apăra regatul lui Louis al XVIII-lea, fiind convins acum de noile intenții liberale ale Împăratului și atras de posibilitatea de a avea un rol politic major, decide să accepte propunerea de colaborare redactând L’Acte Additionnel. Pentru a-și justifica propria sa acțiune scrie Principiile de politică din 1815 (o operă foarte diferită de Principiile de politică din 1806), care constituie cea mai bună sinteză a gândirii sale politice și constituționale. Regimul lui Napoleon cade, așa cum bine se știe, după mai puțin de trei luni, cu epilogul bătăliei de la Waterloo.
Cu cea de-a doua reîntoarcere a lui Louis al XVIII-lea și a noii majorități parlamentare compusă din ultras (cum au fost numiți contrarevoluționarii, susținătorii reîntoarcerii Vechiului Regim), Constant se va găsi din nou în dificultate; temându-se pentru viața sa, decide să plece într-un exil voluntar, care-l va purta pentru 11 luni în Belgia și în Anglia (octombrie 1815 – septembrie 1816).
În 5 septembrie 1816, Louis al XVIII-lea, conștient de schimbările ireversibile sociale și politice petrecute începând cu 1789, dizolvă Camera deputaților cu majoritate ultras, care în lunile dinainte a încercat în toate felurile să se folosească de instrumentele guvernamentale pentru a încălca drepturile individuale și a se întoarce la situația pre-revoluționară.
Panorama politică, conclude Giuseppe Sciara, a celei de-a doua Restaurații este compusă din trei mari partide. La stânga se situează așa-numiții Independenți (unde-i găsim pe liberali, pe republicani și pe ex-bonapartiști), creatorii suveranității populare, care se inspiră din principiile de la ‘89 și luptă pentru drepturile individuale, pentru libertatea presei și pentru cea religioasă; în centru se găseau ministerialii care susțineau acțiunile guvernului constituind un partid eterogen, ai cărui exponenți majori sunt așa numiții Doctrinari, un grup de intelectuali și de politicieni care erau adepții monarhiei constituționale, ce refuzau suveranitatea populară și se bazau pe o suveranitate a rațiunii (o forță abstractă în măsură să producă o concepție bazată pe Drept).
La dreapta, în sfârșit, se situează ultras, monarhicii reacționari, susținătorii ideilor contrarevoluționare teoretizate în anii Imperiului de intelectuali ca Joseph de Maistre, Louis de Bonald și de Francois-René de Chateaubriand. Aceștia doreau să se-ntoarcă la situația din Vechiul Regim, susținând ideea unei monarhii ereditare și la valorile tradiționale ale catolicismului pe care îl concep ca religie de Stat.
În noua situație politică, în mod cert mai sigură și deschisă instituțiilor liberale, Constant se poate întoarce în Franța (septembrie 1816) pentru a-și relua propria acțiune politică și propriile acțiuni politico-culturale. Va prelua conducerea diverselor periodice și va publica numeroase texte legate de dezbaterile politice, devenind astfel conducătorul recunoscut al Independenților. În 1819, după ce pronunță la Ateneul Regal faimosul Discurs despre libertatea Anticilor și a Modernilor, va fi ales pentru prima dată în Camera Deputaților, începând astfel lupta pentru libertate direct de pe băncile Parlamentului.
Dacă într-o primă fază (1817-1820) Louis al XVIII-lea este deschis instituțiilor liberale și spre instaurarea unui guvern reprezentativ, după atentatul în care este ucis un exponent al familiei regale de către un ex-iacobin (februarie 1820) va fi obligat să lase puterea, datorită și reacției vehemente a celor din ultras. Cu urcarea pe tron în 1824 a lui Carol al X-lea, care contrar fratelui său n-a înțeles schimbările petrecute în ultimele decenii, Restaurația a intrat într-o fază mult mai apropiată de Vechiul Regim. Ultimul guvern condus de Polignac în 1830 a dus la o stare de exasperare forțele liberale ale Franței. Încercările sale de a cenzura presa, de a dizolva Parlamentul și de a restrînge dreptul la vot vor duce la izbucnirea Revoluției din Iulie. Carol al X-lea este constrîns să abandoneze Parisul, dar monarhia va supraviețui cu urcarea pe tron a lui Louis Philippe d’Orléans, din ramura cadetă a Burbonilor. Sprijinit de burghezia bancară și de clasa producătorilor de bunuri ai Franței, noul rege susține promovarea unei noi Constituții, care este concepută nu ca o concesie regală, ci ca un adevărat și propriu pact între suveran și națiune. Este triumful principiilor liberale susținute de Constant de-a lungul întregii vieți. Liberalul elvețian, cu toate că era deja foarte obosit și bolnav, se alătură celor favorabili noului rege și participă la evenimentele din iulie 1830, deschizând Cortegiul revoluționarilor. Va muri puțin timp după aceea, în decembrie 1830. În continuare vom aborda teoria puterii, critica lui Rousseau și concepția lui Constant despre distincția dintre libertatea Anticilor și libertatea Modernilor.

 

 

Note
1 Cfr. Giuseppe Sciara, Introduzione al pensiero di Benjamin Constant, cu trimitere la volumul G. Sciara, La solitudine della libertà. Benjamin Constant e i dibatiti politico-costituzionali della prima Restaurazione e dei Cento Giorni, Rubbetino, Soveria Mannelli, 2013, parte prima.
2 Ibid. op. cit , p. 2
3 S. De Luca, Benjamin Costant teorico della modernità, în Bollettino telematico di filosofia politica, 1981