În cele șaptesprezece studii/ eseuri din volumul Bilete de favoare (Bistrița, Ed. Charmides, 2023), dedicate unor poeți reținuți în ordinea nașterii lor, Al. Cistelecan realizează necesare recapitulări și fixări ce par să trădeze intențiile unei istorii a poeziei românești, a celei contemporane cu siguranță. Prefețe sau postfețe, studiile din Bilete de favoare mi se par semnificative pentru ideea că un autentic critic literar, care contează cu adevărat și care va rămâne, este în primul rând un autentic scriitor, care, dincolo de judecăți de valoare și de măsurări mai mult sau mai puțin exacte, scrie în ultimă instanță texte cu un început (iertare, incipit) și cu un final, în care, mai mult decât s-ar părea, își consemnează fascinanta incursiune în imaginarul poeților. Precum prozatorul, criticul duce și el cu sine oglinda de-a lungul unui drum, atâta doar că această oglindă nu este purtată în realitate, ci dincolo, în imaginarul operei. Oglindă pe care criticul o îndreaptă spre ceea ce este semnificativ și spre ceea ce trebuie reținut ca reper al acestui imaginar. Trecând „liziera” operei, criticul intră într-un univers în care nu mai contează aproape nimic din ce știa din lumea reală, trăind experiența acelei lumi despre care scria un Georges Poulet în Fenomenologia conștiinței critice: „De îndată ce înlocuiesc prin cuvintele unei cărți percepția mea directă asupra realității, mă predau cu picioarele și mâinile legate atotputerniciei minciunii. Îmi iau rămas bun de la ceea ce este, prefăcându-mă a crede în ceea ce nu este. Mă înconjur de fantasme și de fantome, sunt pradă limbajului. Iar de această luare în stăpânire nu e chip să scap”. Criticul înțelege că pouletianul el al operei și propriul eu au o „conștiință comună”. Conștiința critică, scria același Poulet, „nu implică în mod necesar dispariția gândirii criticate, căreia comentatorul i-o împrumută pentru a da fantasmelor operei realitatea formei. În acest univers al imaginarului, al fantasmelor, după autorul Studiilor asupra timpului uman, criticul stabilește repere alimentate de propria-i conștiință, inevitabil creează, transcriind aventura în interioritatea operei.
Revenind, Al. Cistelecan scrie despre șaptesprezece poeți (vai, i-am numărat!) și-ți vine să te întrebi (dar nu ești obligat, totuși) de ce șaptesprezece și nu șaisprezece sau optsprezece. Renunți să consulți dicționarele de simboluri, de care, slavă Domnului, nu duci lipsă, și cartea lui Solas Boncompagni, Lumea simbolurilor, din care ai afla că șaptesprezece este suma numerelor zece și șapte, cu nelipsitele lor semnificații simbolice, nu te gândești nici la bătrânul Vergiliu, cel care scria în versul 76 din Egloga a VIII-a că Numero deus impari gaudet, românește zis „Zeilor le plac numerele neperechi”. Îl parafrazezi, totuși pe Caragiale: „De ce… de ce… domnule Al. Cistelecan?” Dar, tot de la nenea Iancu cetire: „Domnul Cistelecan, cuminte, n-a vrut să răspundă!”
S-a afirmat că „singura critică valabilă” este critica literară „adecvată la obiect”. Dar „nu există o singură critică adecvată la obiect”. Fiindcă, în ultimă instanță, adecvarea „presupune coerența discursului și validitatea demersului, adică saturarea obiectului, drept premise” (Mircea Martin). Cum obiectul criticului nu este anterior demersului și exterior discursului acestuia, ci se naște odată cu actul critic, adecvarea este de găsit în primul rând în textul critic.
Biletele de favoare ale lui Al. Cistelecan conving, dacă mai era nevoie, că, după criticul anterior menționat, absența „talentului este… fatală”. Lipsa acestuia face imposibilă afirmarea individualității și a personalității unui autentic critic literar. Criticul realizează în cartea sa autentice spectacole care sunt în ultimă instanță specifice lui Al. Cistelecan. În cele șaptesprezece studii ale volumului criticul face un veritabil spectacol din materialul clientului. Cunoscându-și foarte bine puterile și cunoscând opera celui în cauză, Al. Cistelecan scrie, schimbând rapid perspectiva, despre A.E. Baconsky dar și despre Emilian Galaicu-Păun, cel mai tânăr dintre poeții comentați.
Am convingerea că pentru o corectă înțelegere a criticii lui A. Cistelecan trebuie citite cu toată atenția cele două texte care încadrează comentariile critice. În primul, Mică introducere la ratarea cititorului de poezie, autorul are în atenție poezia legitimată din perspectiva limbajului, paginile criticului amintind heideggerienele considerații despre Trakl, din Limba în poem. Scrie autorul Biletelor de favoare: „Fiecare poem adevărat implică o geneză a limbajului și a vorbirii articulate, e o filogeneză a vorbirii (…). Poemul trăiește (retrăiește) întotdeauna acea spaimă inaugurală, întemeietoare, care îmbină gestul, sunetul, semnul și sensul în potențial comunicativ și simbolic. Retrăiește condiția plasmatică a limbajului înainte de a trăi condiția lingvistică a acestuia” (s.n.). Cronicile literare ale lui Al. Cistelecan nu trădează această profundă înțelegere a poeziei, câtă vreme criticul, dincolo de „mode și timp”, se aventurează spre o profunzime a textului, nelipsită de reflexe mitice. Scriind despre poezie, Al. Cistelecan oferă un orizont generos foiletonului critic. Un cunoscut critic avea dreptate atunci când scria că Al. Cistelecan „vorbeşte mai curând ca un modernist extrem de atent la fondul «mitic» al limbajului poetic”, fiindcă tot ce este modalitate poetică și spectacol al limbajului trimit spre profunzimea de care poezia nu se poate dispensa. Pentru Al. Cistelecan Ion Mureșan nu poate fi decât „poetul care nu poate scrie poezie” și motto-ul ce însoțește textul critic, împrumutat din Esenin, este cât se poate de semnificativ atât pentru poet cât și pentru critic („ochii mei văd viziuni vrăjite”). Iată un fragment: „Pe un scenariu deopotrivă catastrofic și inițiatic, poetul prăvălește un imaginar magmatic, abia desprins de sub incidența fulgerului nomotetic; Ion Mureșan trăiește cu teroarea «numirii» lumii, a primei «numiri», cu angoasa că locul obiectelor va fi luat de numele lor”.
Pornind de la litere, cititul de poezie contează ca început al unei experiențe esențiale: „ Cititul de poezie nu ne trimite însă doar înapoi la stupoarea nașterii sensului, ci mult mai înapoi, până la stupoarea nașterii limbajului; ba chiar a sunetului elocvent și semnificativ”. Cum cititul de poezie nu se poate opri doar la realitatea literei, „cititorii de poezie n-au dispărut; din contra, nici n-au apărut”. Cu atât mai mult cu cât poetul este supus unei vocații, unei chemări cu sensul de vocation, invitație, care e „de fapt, un ordin, o comandă existențială”. Scriind, în Încheiere. Despre vocație și întemeiere despre biblicul Iona, Al. Cistelecan amintește că vocația este un imperativ, nu o opțiune. Dacă „adevărul operei nu e cel al scriitorului, ethosul operei nu e cel al scriitorului”, iar dacă opera e „salvatoare pentru scriitor și cititor deopotrivă” faptul are consecințe pentru demersul interpretativ: „Conflictul interpretărilor a fost deschis de acești doi protagoniști, dintre care unul (este ușor de bănuit, n.n.) neagă dreptul la interpretare”. Ceea ce contează până la urmă este că „opera fără interpretare nu există”. Interpretarea, scrie Al. Cistelecan, „e asumare; ea e, de fapt, viața operei (s.n.). Valabil și pentru criticul Al. Cistelecan: interpretul legitimează poezia (devenind, prin lectură, un posibil co-autor).
Criticul apelează de cele mai multe ori la o formulare memorabilă, transcriere a unei vocații artistice ușor de bănuit de altfel, dar și a intuiției finului comentator de poezie: „O trestie în vârful căreia e înfipt un cap de Christ romantic: acesta e Emilian Galaicu-Păun pe stradă. Dar nici trestia, nici chipul christic, îmbinate într-o hieratică dezvoltată, nu rămân o strictă emblemă civilă, pur stradală”. Dimpotrivă, „ele participă profund la poezie, atât la structura tematică a acesteia, cât și la dialectica și freatica viziunii”. Este suficient pentru „declanșarea” demersului critic: „Pe primul nivel, realul și corporalitatea (adusă în poziție privilegiată, ca victimă a unui empirism textual) sunt explorate în metodă simbolică, în vreme ce sacralitatea e consacrată în metodă realistă (ba chiar cu un fel de exasperare sarcastică atunci când atinge deplina alienare); pe al doilea, ele se contopesc într-o scriitură corporală a iluminărilor sau într-o scriitură iluminată a senzațiilor”.
În textul său, Al. Cistelecan se simte acasă, este familiar cu mulți dintre poeții citiți, menționându-i cu prenumele, îi invită delicat pe confrați la masa tratativelor pentru a negocia un pact cu semnificațiile cărților, este ironic si autoironic, nelipsit de plăcerea ludicului, emite judecăți de valoare și pune diagnostice imposibil de contestat, totul lăsând impresia unui ritual prin care poeziei i se cere să își dezvăluie marile și autenticele semnificații.
Îmi place să cred că cele șaptesprezece texte sunt niște autentice bilete de favoare oferite poeților pentru a-i invita la admirabilele spectacolele (critice) prilejuite de poezia lor!