Voltaire a oscilat, toată viața, între „exuberanța veselă” (fr. „exubérance joyeuse”, Hellegouarc’h 1997, XXV) și tristețe („abattement”). Două scrisori succesive către d’Argental exprimă, prima, entuziasmul pentru ultima lui piesă de teatru, speranțele sale, succesul uneia dintre întreprinderile sale1, următoarea este de o umoare neagră. Critica unui jurnalist, un pamflet răuvoitor, o ediție piratată a uneia dintre operele lui, afirmația unor răuvoitori ca jurnalistul Desfontaines sau Clément că descinde dintr-un țăran sau, și mai rău, din patiserul Mignot pe care Boileau la timpul lui îl tratase de „otrăvitor” îi declanșează stări de disperare și mânie neagră. Iar când soția librarului Lejeune care tocmai îl vizitase este prinsă la frontieră cu exemplare din lucrarea Recueil nécessaire oferite de el, filosoful, speriat de eventualele consecințe, își face bagajele și dispare. Ce este rar și lăudabil la Voltaire consistă în faptul că spaimele lui nu îl conduc la autocenzură, nu au nici o incidență asupra operei care rămâne la fel de subversivă. Voltaire rămâne o referință de curaj, chiar dacă alternat cu momente de mare lașitate repede depășite. Fără a fi un erou, filosoful a știut să facă față vicisitudinilor politice consecutive propriilor lui luări de poziție. Dar epoca era relativ tolerantă, cel puțin în ce-l privește.
Byron scrie Don Juan și Viziunea Judecății în momente de profundă melancolie, remarcă autoarea uneia dintre edițiile franceze ale poetului, Leslie A. Marchand. Iar el însuși se autoanalizează: „Caut care ar putea fi rațiunea care face că mă trezesc în fiecare dimineață la o anumită oră, și mereu foarte abătut – pradă, aș zice, unei adevărate disperări și unui profund dezgust pentru toate lucrurile – inclusiv pentru ceea ce mi-a plăcut în ajun. După o oră sau două, această umoare se disipează. În Anglia, în urmă cu cinci ani, am avut același fel de hipocondrie […]”(Byron Journal de Ravenne 2 févr. 1821).
În restul timpului, Byron este invadat în această perioadă târzie a vieții lui, de o inerție și o repulsie „mai puternică decât indiferența”, punctate de „explozii de mânie”. Lucrurile pot merge foarte departe în fazele depresive pentru că aiurea, autorul lui Childe Harold evocă pofta de a-și zbura creierii într-o asemenea circumstanță: „blown my brains out”. „Eram pe jumătate nebun în epoca în care l-am compus, împărțit între metafizică, munți, lacuri, o dragoste nestinsă, gânduri inexprimabile și coșmarul propriilor mele abateri. În unele bune dimineți, mi-aș fi zburat bucuros creierii, dacă nu mi-ași fi adus aminte de plăcerea pe care soacra mea ar fi avut-o cu această ocazie; și, chiar atunci, dacă aș fi putut fi sigur de a-i bântui sufletul […]” (Byron>Thomas Moore, january 28 1817).
În ciuda complexului „sinucigaș”, vitalitatea lui transpare în cele din urmă în unda de umor care îi colorează spusele. Ce este semnificativ consistă în faptul că această fază de cvasi nebunie corespunde compunerii Cântului al III-lea al lui Childe Harold, culme vibrantă a poemului, (pentru care de altfel îl elogiază Moore). Byron constituie o notabilă excepție în ce privește aprecierile asupra propriului act scriptural. Spre deosebire de Moore, poet și el, care clamează patima lui pentru scris, Byron vede exercițiul fantasmatic ca pe „o tortură, de care trebuie să mă eliberez, dar niciodată o plăcere”. Vorbește despre „the pain of writing” „ […] durerea de a scrie” (Byron>Moore january 2 1821). Fraza și întregul paragraf nu explicitează afirmația: de ce este dureroasă creația pentru poetul englez, ca și pentru Flaubert de altfel, când pentru majoritatea este un moment de jubilație, de euforie? Este oare tensiunea extremă a căutării excepționalului, a perfecțiunii absolute, dorința irepresibilă de magnificență, cauza durerii în momentul transferului fantasmei din intelect în limbă ca o naștere dificilă, conștiința scandalului pe care acesta îl va antrena? Confratele peste timp al lui Byron, A. E. Housman este perfect convins de fecunditatea literară a stărilor melancolice induse de boală atunci când susține „Am scris rareori poezie când nu eram în stare proastă de sănătate”.
Flaubert, solitar, perfecționist până la manie, neconvențional, a suferit atacuri toată viața din partea presei, a justiției, a mediocrilor, cu impact psihologic asupra lui. Finalmente, se definea el însuși drept „doctor în melancolie»: „Am trecut prin asta și puțin a lipsit să nu mor. Sunt un mare doctor în melancolie. Și acum încă îmi am zilele mele de deprimare și de deznădejde. Dar mă scutur ca un om ud și mă apropii de arta mea care mă încălzește. Faceți ca mine, citiți, scrieți și mai cu seamă nu vă gândiți la bagatela dv.” (Flaubert>d-ra Leroyer de Chantepie, 11 iulie 1858); sau: „Mă simt câteodată sleit și frânt pînă în măduva oaselor, și mă gândesc la moarte cu nesaț, ca la o încheiere a oricărui zbucium. Pe urmă, treptat, totul urcă iarăși la suprafață. Mă reexalt și cad din nou – și tot asa!” (Flaubert>Ernest Feydeau 29, 30 noiembrie 1859).
„[…] A se gândi la moarte cu nesaț îl apropie de Byron, Hemingway, Montherlant, Maïakovski… Zile de «lucru» de ciclotimic” după J. B. Pontalis, felul său de a avansa este o perfectă diagramă clinică a fazelor maniaco-depresive. În decembrie 1934, Henry Miller, acuzând o depresiune devastatoare, se dovedește incapabil timp de zece zile să aștearnă câteva rânduri pe hârtie ca răspuns la o scrisoare a lui Blaise Cendrars (Cendrars-Miller 1995, 65).
Jean Delay, autor în anii 50 al unui interesant studiu intitulat Névrose et création2, parvine la concluzia că tulburarea nevrotică se comportă ca „un spin în carne”, o frustrație ascuțită care împinge subiectul să-și remanieze universul și sistemul de valori până la găsirea unui nou echilibru3. Pentru acest tip de autori, opera nu este „expresie” ci „soluție” a unei stări de dezechilibru, iar prin aceasta un act de autopsihoterapie. Rezultă, ca o concluzie enormă, că opera însăși este ocazionată de boală. Concluzia lui Jean Delay ține de coincidentia oppositorum: „Admirabil este faptul că ei au știut să facă o bună utilizare a maladiei și să găsească o soluție la dificultăți interioare care ar fi dus pe un altul la eșec. Aceleași organizații nevrotice pe care le vedem în mod obișnuit în patologie sfârșind printr-un faliment pot, într-adevăr, să sfârșească într-o creație la oamenii suficient de dotați pentru a transforma necesitățile lor de origine în finalități originale și a converti slăbiciunile lor în forțe” (Delay, 97).
Delay consideră că opera lui André Gide, cu „dublele [ei] romanești” în care se hipertrofiază fiecare dintre „eurile [sale] posibile”, reprezintă precipitatul dificultăților personale ale autorului căruia îi procură finalmente catharsisurile necesare. Opera se legitimează ca soluție a „dificultăților personale”. Jean Laplanche, figură de marcă a psihanalizei franceze, care și-a consacrat în anii 1960 teza de doctorat relației între nebunie și creativitate, consideră abordarea lui Delay pertinentă în măsura în care se îndepărtează de tendința de a reduce opera la patologia unui autor văzut ca o ființă diminuată. În acest punct trebuie făcută o diferență între nevroză și psihoză. Nevroza, spune Laplanche: „[…] remania datele creând un nou «fond» prin «forma» răspunsului său; psihoza sfârșește prin a face să explodeze aceste date, din care nu se mai regăsesc decât fragmente informe. Dacă am urma această comparație între creația nevrozatului și abundența delirului, am constata de exemplu că delirantul tinde să abolească această premiză de orice chestiune posibilă: intersubiectivitatea. Chiar nevrozat, se scrie întotdeauna pentru altul, dar se delirează pentru sine” (Laplanche 1984, 3).
Psihiatrul și neurologul Henri Ey4 explică valoarea estetică a operei prin aceea că opera „[…] ar proveni direct […] din fondul comun al fantasmelor umanității, abisuri din care nebunul iese la suprafață cu mâinile încărcate de cochiaje cu forme minunate”.

 

 

Referințe bibliografice
Byron Lord (1873) Letters and Journals of, volume 1, Harvard Univerrsity.
Cendrars, Blaise – Miller, Henry (1995). Correspondance 1934 – 1979: 45 ans d’amitié, Paris: Editions Denoël.
Laplanche, Jean (1961), Hölderlin et la question du père, Paris: P.U.F.

 

Note
1 Voltaire se lansase cu talent în afaceri: fondase o întreprindere de ciorapi de mătase, o alta de orologerie haut de gamme, patrona o alta de un porțelan special etc.
2 In Aspects de la psychiatrie moderne, Paris: P.U.F., 1956, pp. 79 – 115.
3 În Prefața la Hyperion, Hölderlin semnalează că își propune să arate rezolvarea disonanțelor în interiorul unui caracter, dar ultimele cuvinte ale romanului – nächstens mehr – dovedesc contrariul.
4 La Psychiatrie devant le surréalisme, in Evol. Psych., 1948, IV, n° exceptionnel.