Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Blaga la Echinox

Blaga la Echinox

Tema Blaga la Echinox poate fi interpretată în cel puțin două feluri: pe de o parte ca înțelegere a modului în care marele poet a servit drept reper în modelarea esteticii grupării clujene Echinox, pe de alta ca proiecție a operei sale poetice în raport cu echilibrul circadian efemer la echinocțiu.
În primul caz lucrurile sunt relativ simple în susținerea logică a demersului. Există numeroase studii care trimit la filiația poeților cerchiști și echinoxiști în raport cu Lucian Blaga, în special cel din volumele de debut. Spre exemplu, pentru Nicolae Manolescu cel mai important reprezentant al Cercului Literar de la Sibiu, Ștefan Augustin Doinaș, este „mitologic” cel puțin în prima etapă a creației sale (până în anii ’60) și influențat prin tocmai această orientare spre mit de Lucian Blaga1 (Ștefan Borbely îl vede chiar trăind un „complex” Blaga)2. Pentru Eugen Simion lucrurile sunt și mai evidente: cel puțin două generații literare sunt tributare neoexpresionismului blagian, cea a lui A.E. Baconsky și cea echinoxistă, iar aceste generații duc mai departe o poezie mitologizantă3. Dar nu numai marii critici construiesc o descendență blagiană acolo unde puterea mitologizantă este evidentă, sau acolo unde vagi formule expresioniste marchează o anumită înclinație spre sensibilitatea naivă și exaltată. Tot descendenței blagiene îi sunt atribuite și încapsularea ideilor abstracte în nuclee poetice, iar aceasta face din Blaga un „antimodel” (așa cum îl definește Mircea Cărtărescu în Postmodernismul românesc4): spre exemplu, într-un studiu realizat în cadrul proiectului Cultura română și modele culturale europene – cercetare, sincronizare, durabilitate, Anca-Raluca I. Perța își încheie subcapitolul „Criticii români față cu expresionismul. Antimodelul Blaga” astfel: „Ceea ce se constată obiectiv, de-a lungul istoriei noastre literare: percepţia negativă sau incoerentă asupra expresionismului, pe de o parte, în anii 20-40, pe de altă parte, după 1980, asupra „modelului Blaga”. Aversiunea optzecistă pentru Blaga încorporează şi respingerea expresionismului, înţeles (via Blaga) în latura sa formală, manieristă. Această percepţie se datorează insuficientei înţelegeri a mişcării şi receptării ei prin oglinzi deformatoare şi parţiale.”5
Există, așadar, studii provenind dinspre teoreticienii postmodernismului românesc cu rădăcini lunediste sau alimentate de aceștia, care încercă să încadreze „efectul Echinox” în rândul mișcărilor neoexpresioniste care au dus mai departe, în afara oricărei dorințe de aliniere sincronistă cu Occidentul, într-o modernitate întârziată și „siluită” de comunism: iată ilustrarea, într-un număr din 2015 al publicației Journal of Romanian Literary Studies, în înțelesul Angelicăi Stoica, doctorand al Universității „Petru Maior” din Târgu Mureș6: „Tot aici se încadrează poeţii ce vin în continuarea poeziei neoexpresioniste a lui A. E. Baconsky şi a Anei Blandiana şi pornesc de la acelaşi model liric: Lucian Blaga, cultivând un bucolism spiritualizat, căutând semnele transcendenţei, arhetipurile, manifestările magicului în spaţiul preponderent agrest şi elaborând o poezie de meditaţie ce descoperă ţări imaginare. Aceştia sunt echinoxiştii Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămând, prin opera cărora se produce intelectualizarea structurilor lirice şi sporeşte interesul pentru preţiozitate, manierism, decorativism.”
Afinitățile expresioniste ale poeților Echinoxului sunt, prin urmare, dovada închiderii într-un modernism care condamnă la stagnare. Totul pleacă, în interpretările postmoderniștilor de filiație lunedistă, începând cu Mircea Cărtărescu prin teza lui de doctorat publicată în 1999 la Humanitas, de la anumite modele (înțelese ca antimodele) care îmbie la baterea pasului pe loc într-un paseism cu accente manieriste, unul dintre ele fiind poetul Lucian Blaga.
Notorie este, cum afirmam anterior, analiza influenței blagiene asupra Cercului Literar de la Sibiu, dar și în cazul cerchiștilor (ca și la echinoxiști, de altfel), resurecția baladei romantice și preromantice germane în expresia stilistică a altui cronotop s-a realizat în baza modelului lovinescian al sincronismului, în condițiile în care Cornel Regman sau Ioanichie Olteanu îl situau pe Blaga în proximitatea „modului minor” în poezie. Nu întâmplător, Ion Negoițescu vizitase în 1969 gruparea echinoxistă avertizând asupra pericolului filosofiei „spațiului mioritic”, asupra spiritului ingenuu al Echinoxului și asupra fascinantei capacități a lirismului blagian de a vrăji, a autohtonismului din filosofia și poezia poetului din Lancrăm de a seduce și abandona în stagnare. Nu s-a întâmplat astfel, afirmă numeroși membri ai grupării echinoxiste, elocventă pentru noi fiind afirmația criticului și istoricului literar Petru Poantă: „Echinoxiștii au evitat această capcană, dar criticul a avut dreptate în principiu, căci poezia anilor ’60 a cunoscut influența unui blagism înțeles îndeosebi ca imaginar arhaizant. Oricum, la Echinox Blaga nu a fost o prezență semnificativă, deși urme ale liricii sale se regăsesc la Adrian Popescu sau Horia Bădescu. De altfel, nu a existat o pasiune de grup pentru un scriitor anume.”7
Petru Poantă, privind din interiorul grupării încă din prima zi a miraculoasei heterotopii intitulate „1968”8 care a dat naștere Echinoxului, constată cu luciditate pe de o parte afilieri individuale, mai degrabă trasee ale lecturilor anterioare, pe de alta o distanță semnificativă a grupării față de maeștri. Iar dacă e să vorbim despre prima generație echinoxistă, amiaza Poemelor luminii sau ale Pașilor profetului se resimte în creațiile lui Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămând sau Horia Bădescu, cum și apăsătoarea moleșeală nocturnă din În marea trecere sau Lauda somnului se regăsesc, în forma unor trasee inițiatice, în poezia lui Aurel Pantea sau Ioan Moldovan, dar și la Ion Mureșan.
În primul înțeles pe care îl propunem, Blaga la Echinox e mai degrabă modelul uman. Este cunoscută reacția de răspuns a lui Blaga la textul lui Mihai Beniuc, „Marele Anonim”, publicat în Gazeta literară nr.29 din 16 iulie 1959 (devenit, ulterior, capitol în romanul Pe muche de cuțit), în care i se aduceau marelui poet acuzații filofasciste, insulte, calomnii. Replica lui Blaga, scrisă în toamna anului 1959, o replică lucidă, echilibrată, elegantă, explicativă, demnă, dar amară, așa-numită Memoriu, a apărut în forma completă în numărul 7-8 al Echinoxului, sub îngrijirea lui Mircea Zaciu, în urma unei intense polemici în paginile României literare cu Al. Oprea, care publicase Memoriul trunchiat și într-o ordine nefirească și aducătoare de prejudicii la adresa lui Blaga în Manuscriptum, nr.3/1977. Or, de vreme ce redacția Echinoxului și-a asumat „războiul” cu Muzeul Literaturii Române pentru cauza Blaga, înseamnă că echinoxiștii aveau un mare respect pentru cel care, interzis de comuniști, își păstrase demnitatea și continua să reprezinte un reper moral și estetic pentru grupare.
Cel de-al doilea înțeles pe care îl propunem este cel al poeziei lui Blaga în lumina egal distribuită a echinoxului propriei creații. În lumina deja târzie a creației sale, fără o datare precisă, presupusă între 1950-1951, Blaga scria poemul Echinocțiu de toamnă, un splendid poem cvasinecunoscut, inclus în volumul postum Vârsta de fier: „Vino, să ieșim dintre aceste ziduri,/ de sub arcade ce apasă,/ din inelul cu-nvechite turnuri, al cetății,/ din ceața ce pe poduri de metal se lasă./ Vino pe deal, pe cel din urmă-n soare,/ unde-un trecut de slavă cu suflare lentă/ sub pietre doarme,/ să strigăm de-acolo după păsările călătoare./ Să strigăm precum obișnuiesc copiii între jocuri,/ cari făr-a ști ce strigă/ își rostesc prin chiote extazul efemer/ pentru cele ce au loc în cer.// Înduplecați de soartă,/ nouă înșine străini, cu patria pe umeri – moartă,/ noi am văzut, ce-i drept, de-atâtea ori,/ că-ntraripatele puteri, răzbind prin nori,/ orbite de o țintă depărtată/ ne iau văzduhul prin tangentă doar – ca o săgeată – / și nu mai prind de jos nici țări nici fluturări/ de semne și nici veste./ Vino totuși să strigăm de-acolo de pe creste,/ să strigăm după cocorii care pleacă/ și-n vuietul de mântuire/ o țin către limanul dincolo de fire.// În cumpăna și-n sfâșierea/ acestui ceas prejmuitor,/ vino, străfundul neguros, rumoarea ce ne-neacă/ să le lăsăm sub noi – și de pe dealul cel din urmă/ cu semne-nchipuind în vânturi libertatea/ să strigăm după triunghiul călător.”
Înainte, așadar, să fi devenit el însuși pasăre în „triunghiul călător” al peregrinărilor tangente la propria țară, limbă și literatură, Lucian Blaga a avut revelația acestui ultim deal însorit pe care a ajuns cu propria-i creație poetică. Să refacem, în acest spirit, parcursul din ziua creației sale, începute sub deplinul soare, sub lumina creației continue: „Lumina ce-o simt năvălindu-mi/ în piept când te văd – minunato,/ e poate că ultimul strop/ din lumina creată în ziua dintâi” (Lumina, vol. Poemele luminii, 1919), în dimineața ființei și creației: „Soarele în răsărit – de sânge-și spală-n mare/ lăncile, cu care a ucis în goană noaptea/ ca pe-o fiară” (La mare, vol. Poemele luminii, 1919) sau în amiaza recoltei: „În soare spicele își țin la sân grăunțele/ ca niște prunci ce sug./ Iar timpul își întinde leneș clipele/ și ațipește între flori de mac.” (Vară, din vol. Pașii profetului, 1921) sau „De prea mult aur crapă boabele de grâu.” (În lan, din vol. Pașii profetului, 1921). Îmbietorul somn al primelor volume îl îndeamnă, odată parcurse etapele unei arderi prea dense, la noaptea unei întristări cumva anunțate: „Iată, stelele intră în lume/ deodată cu întrebătoarele mele tristeți./ Iată, e noapte fără ferestre-n afară./ Dumnezeule, de-acum ce mă fac?/ În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup/ ca de-o haină pe care-o lași în drum.” (Psalm, din vol. În marea trecere, 1924), al unui întuneric deopotrivă cu orbirea: „Tată orb, fii liniștit, în jur nu e nimic” (De mână cu Marele Orb, variantă, din vol. În marea trecere, 1924), sau al unei retrageri definitive în părinți: „Noapte întreagă. Dănțuiesc stele în iarbă./ […]/ În somn sângele meu ca un val/ se trage din mine/ înapoi în părinți” (Somn, din vol. Laudă somnului,1929) în timpul unei continue și netulburate destrămări: „Noapte. Urnirea orelor/ se-mplinește fără îndemn” (Oraș vechi, din vol. Laudă somnului,1929). Odată cu La cumpăna apelor se anunță cumva cumpăna creației: o ieșire din noapte, cu toate plăgile somnului pe chipul ființei, cu temerea unui altfel de înțeles al luminii mai slabe, mai bolnave, mai tăcute: „Totul cât de schimbat! Casele toate sunt mult mai mici/ decât le-a crescut amintirea./ Lumina bate altfel în zid, apele altfel în țărm. Porți se deschid să-și arate uimirea” (Sat natal, în vol. La cumpăna apelor, 1933), ca într-o vară cu surplusul de lumină închisă prea devreme în cumpănă: „Ne-ascundem – stins arzând – după năluca de vară” (La cumpăna apelor, din vol. omonim, 1933), dar în care pacea volumelor de debut se reinstituie: „Aceasta e pacea. Pacea, în care/ crește imperiul/ ceresc printre noi” (Estoril, din vol. La curțile dorului, 1938).
Redesenând parcursul zilei de echinox, opera lui Lucian Blaga provoacă prin egala menținere a misterului în plină lumină solară sau în întunericul fără ferestre, fără scăpare. Conspirația rimbaldiană împotriva unei lumi a realului insuficient calibrată după preceptele luminii este cea care se menține, indiferent de adâncimea poemelor sau de lumina din ele, în parcursul spiritual, în însoțirea pașilor. Poezia lui Blaga, îmblânzitoare de concepte – ceea ce i se reproșase filosofului Blaga, culmea, de criticii literari (începând cu G. Călinescu), fiind lipsa conceptelor tari – este însoțitoare așadar în parcursul devenirii sale complexe, ca poet-filosof. Supra-conceptualizarea poeziei blagiene deranjează în ultimele decenii de critică literară ca urmare a îmblânzirii metaforice a ceea ce, spun tot criticii literari, nu se așezase în aparatul filosofic al lui Blaga. Dacă e să-i ascultăm parcursul (chestionând în acest sens poezia), vom descoperi că prin poezie (cum, de altfel, și prin filozofie), Lucian Blaga este un fin ascultător al locului pe care îl rescrie. Între poezia și filosofia lui Blaga se instituie o relație de alimentare reciprocă, ca între vasele comunicante în care conținuturile se distribuie până la aceeași înălțime, și asta în ciuda faptului că poetul se dezice de orice încercare de revărsare filosofică asupra poeziei sale. „Sensuri ascunse, ce ar putea să fie formulate în chip abstract, nu se găsesc în poezia mea, decât ca alunecări pe cari însumi le condamn. Toate sensurile țin de domeniul unei sensibilități metafizice, ce coboară în adânc și vine din adânc, ele n-au confinii cu înțelegerea filosofică discursivă”, întărește el în Luntrea lui Caron (roman apărut în 1990, dar redactat episodic în 1951-1953, respectiv 1956-1958). Stilistic vorbind, spune același Blaga, toate formele culturii și cunoașterii sunt sub aceeași lumină, ceea ce înseamnă că, indirect, poetul-filosof recunoaște contagiunea celor două forme ale cunoașterii în propria sa operă: literatura și filosofia,. Poezia lui este inundată de filozofie, luând în calcul o anumită stare de vâscozitate a conceptelor în creația lirică blagiană. În mod firesc, aceste concepte alimentate insesizabil de filosofie, se încheagă în nuclee sau centre de gravitație, cum le numește Eugen Simion, în jurul cărora se află într-o anumită stare de suspensie marile întrebări, iscodirea cu scopul nedevoalării, menținerii în aura de mister. Dar, zic din nou criticii literari și nu filosofii, aceste nuclee închegate în poezia lui Blaga nu sunt concepte filosofice, ci „abstracțiuni”: „Acestea nu sunt concepte filosofice propriu-zise, sunt abstracțiuni pe care poetul le transformă în metafore capitale ale iscodirii universului” (Eugen Simion, în Cuvânt înainte la Opera poetică a lui Lucian Blaga9).
Poezia lui Blaga servește mai degrabă ca formă de slăbire a filozofiei, de transformare a uneia construite pe fundamente rigide într-o ieșire debolistă prin apel la un concept unic (și incert, capabil deopotrivă să slăbească armătura celorlalte): acela de mister. Filosofia și poezia se contaminează în orizontul misterului cultivat (și formei de cunoaștere asociate, paradoxale, care îl potențează). Din această perspectivă privind, fără a înceta să ne raportăm la o poezie contemporană caracterizată prin biografism descriptiv și încărcat de complexe trasee epice, în comparație cu aproape lipsa biografismului (sau, mai degrabă, cu unul suprimat, discret, care conține vagi referințe privitoare la locul și timpul nașterii, la alte locuri gravitând în jurul Lancrămului), observăm că misterul cultivat potențează transferul dinspre parcursul traiului în sine spre universalitate. Biografismul lui Blaga e în simplă conexiune cu tainele, cu miracolele propriei existențe și ale existenței universului. Or, de la distanța acestui mister privind lucrurile, însoțirea prin cunoaștere în propria operă se realizează deopotrivă și în poezie, și în filozofie. Temerea criticilor literari de ruralismul blagian nu ar trebui să fie într-atât de pronunțată încât să fie considerat un antimodel dacă pătrunderea critică în opera lui s-ar realiza la lumina-jumătate a echinoxului, a misterului nediminuat (măcar menținut, dacă nu potențat). Prin urmare, parcursul critic firesc s-ar realiza odată ce s-ar face apel la uzul facultăților cognitive ce țin de intelectul ecstatic. Dar critica literară este incapabilă de o asemenea pătrundere în operă – ea se realizează, de regulă, în limitele pragmatice ale intelectului enstatic, propunând soluții fără tensiuni, judecăți, clasificări, catalogări, ierarhii. Pătrunzând în poezia lui Blaga cu dorința de a menține sau potența misterul propriei poezii, e lesne de descoperit profunzimea ei în continua iscodire de sine ca formă a aproprierii, nu a intelectualizării. Conceptele sau nucleele dure sunt în esență pseudo-centre gravitaționale. În lectura enstatică, ele soluționează problema gravitării estetice a întregului conținut în jurul așa numitelor abstracțiuni dense. În lectura ecstatică, întreaga operă a lui Blaga se devoalează în luminare diferențiată. Sensibilitatea metafizică accentuată adâncește misterul, care se răsfrânge diferit pe parcursul unei luminări în funcție de momentele zilei, în ore egal împărțite la echinox. Iată-ne, așadar, coborând de pe versantul vestic, puternic luminat în prima parte a zilei (volumele Poemele luminii și Pașii profetului dând seama de aceasta), continuând cu o coborâre în valea umbroasă, întunecată din În marea trecere și Laudă somnului, apoi cu ieșirea la lumina tot mai slabă și mai roșiatică a apusului, dinspre La cumpăna apelor în toate celelalte volume, inclusiv în postume, până la expunerea pe ultimul deal însorit, la echinox.
Opera poetică are, așadar, nu numai un relief vălurit (vale-deal), ci și o egală distribuție a luminii, în cumpănă de ape, de zodii, de stele, de ore. Iată-l din nou pe Blaga în postume, într-o zi a Cumpenei – eterna zi prin care ne însoțește propria-i operă – cu același decor al însoririi târzii, poate prea târzii, neștiut de târzii, al misterului ce va să nu se mai ascundă în semnele enstatice ale neputinței noastre de lectură în spiritul în care marea sa operă a fost scrisă:
„Dreaptă, ziua Cumpenei ne surprinde/ printre roze: în cimitirul unde/ câteodată dragostea însorește/ albele pietre.// Calm se-ndrumă spre cumpănire totul./ Zi și noapte trag înjugate vremii,/ amândouă cu-nțelepciune-ncearcă/ pași deopotrivă/ […]/ Greu e numai sufletul, nu țărâna./ Căci cenușa noastră, iubito, poate/ fi pe talgere cântărită cu vreo/ câteva roze” (Zodia Cumpenei/ în metru safic, 1954, din vol. postum Cântecul focului).
Ca toți marii clasici, Blaga se cere recitit, în lumina egal distribuită la propriul echinox.

 

 

Note
1 „Dacă Șt. Aug. Doinaș este poet mare, este cu siguranță în cea dintâi dintre aceste etape. Poate nu cea mai profundă, dar cu siguranță cea mai spectaculoasă poezie rămâne aceea de debut […] Este și poezia în care izvoarele și afinitățile se simt cel mai bine, chiar dacă în detrimentul originalității: Goethe și Schiller, împrospătași prin romanticii germani, Coșbuc filtrat prin Philippide și Blaga, întâiul Ion Barbu, înnoit cu sugestii care ne trimit la nenăscutul (ca poet) Dimov”, notează Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură. Ediția a II-a, revăzută și revizuită. București: Cartea Românească. p.895
2 Ștefan Borbely. (1998). Ștefan Augustin Doinaș. În Mircea Zaciu (coord.), Dicționarul Scriitorilor Români. București: Editura Fundației Culturale Române. p.115
3 „Două generații (generația lui Baconsky și aceea, citată, a echinoxiștilor) se revendică din Blaga și reușesc să impună un neoexpresionism liric care, în esență, pornește din poemele îngândurate, mitizante ale lui Blaga…”, Eugen Simion. (1995). Cuvânt înainte. În Lucian Blaga, Opera poetică. Cuvânt înainte de Eugen Simion. Prefață de George Gană. Ediție îngrijită de George Gană și Dorli Blaga. București: Humanitas. 5-18. P.16.
4 „[…] în privința poeziei interbelice (centrul de greutate necontestat al poeziei românești moderne) nu mai sunt selectați ca modele poeți put moderniști ca Ion Barbu sau Lucian Blaga (acesta din urmă e mai cu seamă detestat de tinerii poeţi, devenind un adevărat antimodel pentru ei), ci Arghezi și Bacovia, a căror apetență la modernitate e discutabilă, cel puțin pentru o parte a operei lor”, în Mircea Cărtărescu. (1999). Postmodernismul românesc. București: Humanitas. p.153.
5 Anca-Raluca I. Perța. (2016). Modele, continuități și rupturi în poezia română contemporană. București: Editura Muzeului Literaturii Române. p.104
6 Angelica Băețan Stoica. (2015). Expressionist Attitudes in the Romania Poetry. Journal of Romania Literary Studies. Nr.7. 744-750.
7 Petru Poantă. (2018). Efectul Echinocțiu sau despre echilibru. Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană. p.33.
8 Idem, p.5.
9 Lucian Blaga. (1995). Opera poetică. Cuvânt înainte de Eugen Simion. Prefață de George Gană. Ediție îngrijită de George Gană și Dorli Blaga.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg