Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Blaga – Titulescu

Blaga – Titulescu

La 4 martie 2022 se împlinesc 140 de ani de la nașterea marelui diplomat român Nicolae Titulescu, Ministru al Afacerilor Străine în anii 1927-1928 și 1932-1936. Din 1921 a funcționat ca delegat permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva, organism european în care – caz singular – a fost ales consecutiv de două ori președinte (1930 și 1931). Nicolae Titulescu s-a impus pe plan internațional prin intervenții hotărâte în vederea instaurării unor raporturi de bună vecinătate între toate statele lumii, indiferent de mărime, pentru stricta respectare a suveranității și egalității lor, pentru securitate colectivă și împotriva revizionismului. Adversarii i-au reproșat apropierea de URSS și simpatizarea cu războiul civil din Spania.
A fost debarcat de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine, prin mașinațiuni carliste, la 29 august 1936. Ulterior, desfășoară o activitate intensă în exil: conferințe, vizite, întâlniri cu mari personalități etc. În 1937 a dictat direct în franceză lucrarea Politica externă a României, publicată în românește în 1994. Aceasta a devenit, după părerea noastră, o lucrare de referință privind politica externă românească în perioada interbelică. A decedat la Cannes la 17 martie 1941. Potrivit voinței sale testamentare1 a fost înmormântat în Ardeal, în 1991. Trupul său neînsuflețit se odihnește la Biserica Sfântul Nicolae din Brașov.

 

 

„Titulescu – cea mai strălucită inteligență pe care am întâlnit-o în viață. Un fel de întrupare a inteligenței, un arhetip.”

 

 

La 23 noiembrie 1945, poetul, filosoful, fostul diplomat, încă academician și profesor universitar, a evocat la Colegiul Academic din Cluj amintirile sale despre Patronul diplomației românești, așa cum era denumit marele european Nicolae Titulescu, în perioada interbelică.2
Evocarea blagiană îmbracă aura unui medalion – forma literară despre care Arghezi i-a comunicat scriitorului sovietic Ilia Ehrenburg, în vogă în lume și în România prin anii ’50 ai secolului trecut, că medalionul trebuie asemănat cu o fundă pe care românii o țin la piept, în nici un caz nu poate fi considerat un preș lung, obiect cu care ei se șterg pe picioare. În evocarea sa, condensată la maxim, Lucian Blaga face „un portret al lui Titulescu” – pe care îl pictează din memorie – după „amintiri personale”. Și a avut destul de multe episoade de povestit, după cum ne vom convinge.
Se știe că drumul parcurs de tânărului poet și publicist spre diplomație i-a fost sugerat lui Blaga, imediat după căsătorie, de soția sa, Cornelia, care se trăgea din familia Bredicenilor. Fratele ei, Caius Brediceanu, a fost membru în Delegația României participantă la Paris, în 1919, pentru negocierea Tratatului de pace. El a fost cel care și-a adus sora, în calitate de lucrător tehnic, în rândul participanților. A fost un bun prilej pentru tânăra și iscoditoarea intelectuală, cu studii la Viena, cunoscătoare de limbi străine, să stabilească legături cu un număr important de diplomați de primă mărime, să simtă importanța diplomației, să îi prețuiască valențele. După căsătoria celor doi, la începutul carierei, în 1920, cred că la îndemnul soției, i-a înaintat Ministrului Afacerilor Străine, Take Ionescu, cererea de a fi angajat în serviciul consular al Legației României de la Paris. Cunoscut fiindu-i numele și renumele, solicitarea i-a fost imediat aprobată. La scurt timp însă tânărul publicist și filosof va renunța la postul primit, pe motive de sănătate, în realitate pentru a se consacra scrisului. Constatând cât de greu se poate trăi din condei, în ciuda unei activități prodigioase desfășurate pe toate planurile, a ajuns la îndemnul de odinioară al soției. Și, în 1926, împreună cu Veturia Goga, a bătut la ușa ministrului Ion Mitilineu, solicitându-i să fie primit în diplomație. În momentul respectiv, Ministerul Afacerilor Străine nu avea decât două posibilități de angajare: un post în America și altul la Varșovia. Palatul Sturdza răspundea astfel pozitiv cererii pe care o primise din capitala Poloniei, de la ministrul plenipotențiar, Alexandru T. Iacovaky, care tocmai solicitase să îi fie trimis un diplomat, atașat de presă, pentru a monitoriza și contracara propaganda antiromânească, destul de virulentă din presa poloneză, înfăptuită cu mare insolență de unele cercuri evreiești și maghiare. Așa au ajuns soții Blaga, la începutul lui noiembrie 1926, pe Vistula sau pe „pe urmele cronicarilor”, cum a scris Lucian Blaga prietenilor.3
Încă din primele zile proaspătul atașat de presă participă la dezvelirea cunoscutului monument din Parcul Łazienki, înălțat în memoria marelui compozitor polonez Frederic Chopin, dovadă a încrederii de care s-a bucurat din partea șefului misiunii. Periplul polonez de numai nouă luni ca durată, nu de un an cum eronat s-a consemnat, a constituit un capitol important din viața sa diplomatică, care a durat exact 13 ani.
În 1928, Lucian Blaga a fost transferat pe un spațiu mult mai generos, corespunzător pe deplin cu pregătirea și înclinațiile sale intelectuale – la Berna. Modest din fire, tot atașat – ca și la Varșovia –, se considera în continuare „în marginea diplomației”. Locul îi îngăduia însă posibilități mult mai largi de manifestare. Aici, chiar de la începutul lunii aprilie, a hotărât, împreună cu soția, „să plece la Geneva, spre a cunoaște și celelalte orașe ale Elveției, țara pe care un mare poet al lumii o numise cândva „tinda lui Dumnezeu“. De la personalul Legației României, de la colegii săi, Blaga a aflat că Nicolae Titulescu, contrar obiceiului său de a nu poposi pe țărmul Lacului Leman mai mult decât durau sesiunile Ligii Națiunilor, se găsea încă la Geneva. Era exact în timpul desfășurării marelui proces al optanților maghiari. Aflând cele de mai sus, nici o piedică nu i-a mai stat în calea înfăptuirii întrevederii.
Titulescu – greu bolnav de-o boală imponderabilă și fără de identitate precisă în tratatele de medicină.
Nicolae Titulescu locuia – amintește Lucian Blaga – într-o cameră la Hôtel des Bergues, primind numai pe cei câțiva colaboratori ai săi. Nimenea, nici chiar cei mai indiscreți dintre amicii săi, n-ar fi putut spune care anume era boala ce-l consuma. „El era totuși bolnav, ars de-o flacăra lăuntrică, care îi reducea existența până la limitele pâlpâirii. Geniul său nu putea să suporte eșecul, ce intervenise prin jocul contingențelor, și pregătea, în febre de vulcan acoperit, revanșa pentru sesiunea ce trebuia să aibă loc în iunie”.
„Grava temperatură creatoare, simțul extrem al răspunderii, dorul de revanșă sub semnul unei dreptăți colective și irezistibila ardoare a posedatului nu-i mai dădeau răgaz, îi desființaseră somnul și-i problematizaseră însăși ființa: aceasta era boala sacră a lui Titulescu”. Cu strângere de inimă, Blaga s-a întors la Berna cu speranța că a doua întâlnire se va realiza. Așa s-a și întâmplat. Cea de-a doua i-a fost facilitată de unul din cei mai prețuiți colaboratori ai lui Titulescu /probabil Savel Rădulescu/. „Titulescu era încă tot în pat. Înfățișarea era a unui bolnav, dar verva – a unui spirit răsfățat de-un întreg continent. Nu mi-a îngăduit aproape deloc să vorbesc, ceea ce, dată fiind înclinarea mea invincibilă spre tăcere, mi-a convenit din cale afară”.
Blaga și-l amintește pe Titulescu: „cu fața sa de „asiat“ fără vârstă, cu unele trăsături de copil, dar cu luciri de nedescris în ochi, unde se aduna toată viața. Atâta luminozitate cerea neapărat boala trupului, ca un necesar complement. După câteva întrebări și răspunsuri de rigoare, el a prins să-mi vorbească despre procesul optanților. Intra în domeniul său cu acea siguranță a mișcărilor pe care ți-o dă o patrie secretă. Mi-a arătat cu o bucurie ingenuă volumul gata tipărit, pe care intenționa să-l lanseze în ziua când va ajunge procesul în dezbaterea Ligii. Și a început să argumenteze, ridicând, cu minunată ușurință, blocuri ciclopice în fața mea. Am fost nevoit să fac eforturi din cele mai grele pentru a-i putea urmări dialectica, eu, care eram, oricum, destul de obișnuit, din alte domenii, cu salturile de la premise trecute sub tăcere, la concluzii, ce par mai mult surprize decât concluzii. Prin energia și subtilitatea acestui joc dialectic, prin vioiciunea acestei încrucișări de spade cu un adversar, care pentru el era totdeauna prezent, Titulescu îmi făcea impresia unei ființe de alt ordin decât cel uman. De unde s-a coborât în fața mea și datorită căror împrejurări s-a putut întrupa? Atunci, ca și mai târziu, în atâtea alte situații în care ne reîntâlneam, mi-am spus: Da, Titulescu este cea mai strălucită inteligență ce am întâlnit-o în viață. Un fel de întrupare a inteligenței, înțeleasă ca arhetip. Cu aceeași ocazie mi-am dat întâia oară seama și de darul său stilistic, făcând față oricăror exigențe”.

 

Titulescu avea darul definirii, avea eleganță și economie în expresie, calități comparabile cu ale filosofului Bergson

 

Întrevederea celor doi a durat două ore, deoarece interlocutorul revenea necontenit asupra procesului. I-a citit tânărului diplomat și din carnetele sale cu însemnări zilnice, unde-și nota, câteodată foarte dramatic, conversațiile ce le avea cu marii oameni de stat ai timpului. (Istoria ultimelor decenii nu se va putea scrie – aprecia Blaga în urmă cu zeci de decenii – fără de a se cunoaște aceste însemnări ale lui Titulescu. Să sperăm că prețioasele documente nu s-au pierdut!). Ședința Ligii, care a avut loc peste câteva zile, s-a transformat într-un spectacol palpitant, cu o sală de dezbateri arhiplină. Cu mare osteneală conaționalul actorului principal și-a putut face loc printre corespondenții ziarelor din cele patru puncte cardinale. În jurul mesei Consiliului apăreau delegații diverselor state, figuri ale jocului de șah internațional. Contele Apponyi i s-a părut lui Blaga: înalt, zvelt, adus puțin din umeri, cu barbă de înțelept, cu un foarte pronunțat profil de vultur bătrân, știindu-l ca pe un strălucit dialectician filosofic, urmărindu-i manifestarea la un congres filosofic condus de contele Keyserling, șeful școalei de la Darmstadt. Știa însă destul de bine că adversarul lui Titulescu s-a priceput să exploateze cu supremă dibăcie rezistențele firești, pe care legiuirile burgheze ale Europei le opuneau unui act revoluționar cum a fost reforma agrară din România.
„În sală a intrat și Titulescu: înalt și el, gălbui, de-un calm stăpânit. Mulțimea cu sute de capete s-a întors spre el și un freamăt de curiozitate trecu peste băncile corespondenților: Titulescu!”
Blaga a simțit din această rumoare imensul prestigiu de care diplomatul român se bucura în opinia internațională. Era întâia oară, după patru luni, că Titulescu părăsea camera hotelului. Boala sacră luase sfârșit. Bătălia, ce se anunțase tot atât de dramatică, cum fusese și cea din ianuarie, n-a mai avut loc în acea după-amiază, căci lupta grea, neauzită, fusese dată în afară de sală, în ceasurile premergătoare ședinței. Nu mai luam parte decât la un epilog de tunete după furtună.
„În ședință, Titulescu a citit cu un glas de metal nobil și de-o transparență cuceritoare o declarație, arătând punctul de vedere românesc. Președintele Ligii s-a raliat apoi în numele Consiliului Ligii la acest punct de vedere românesc. Uluit de cele ce se petrec, contele Apponyi, luat evident prin surpriză, a ridicat nasul de vultur și a rostit ca un fel de protest. Totul a fost însă în zadar. Procesul optanților a ajuns într-adevăr la o cotitură, de unde nu mai era cu putință o întoarcere”.

Blaga a evocat și faptul că o dată cu declanșarea crizei economice de la începutul anilor ’30, viața internațională a început să o ia razna prefigurându-se feluritele forme ale catastrofei. „O umanitate dezaxată își pregătea singură, încetul cu încetul, poate că fără să vrea, dar cu obstinația unui destin advers, surprize din cele mai cumplite. La Geneva, conferințele internaționale economice, politice, financiare, divers etichetate și susținute de prodigioase lozinci, se țineau lanț. Remediile ce se propuneau se dovedeau simple paleative fictive, osândite să rămână înmormântate în arhivele Societății Națiunilor. /…/Se profețea prăbușirea capitalismului, dar în același timp se făceau preparative secrete pe linia imperialismelor. Într-o atmosferă ca aceasta, tulbure și echivocă, s-a deschis și Conferința pentru dezarmare, de astă dată chiar în sunetul vast al clopotelor de la toate bisericile din Geneva”. Acel sunet de clopote, sfâșiat de-un vânt înciudat, ce venea de pe Lacul Leman, a răsunat multă vreme în urechile lui Blaga, mai degrabă ca lugubră alarmă, ca un presentiment apocaliptic al viitorului Foc”. Este cea mai zguduitoare imagine, inclusiv în plan diplomatic, a unor ani de cotitură rău prevestitori.

 

Ani vienezi ai consilierului diplomatic Lucian Blaga în relația cu Nicolae Titulescu

 

De la Palatul Sturdza Legația română din Viena a fost avertizată că Austria va deveni punctul cel mai sensibil de pe Continent, prefigurându-se cele mai „simptomatice“ evenimente. Printre altele, sarcina lui Blaga se va concentra pe a ține la curent Ministerul de Externe asupra situației interne din Austria. Misiunea respectivă îl absorbea pe fostul student și doctor în filosofie în anii 1916-1920. Tot ce era austriac pasionându-l, s-a simțit pe toate planurile util. Mult mai util decât se dovedise a fi în Elveția. Aceasta l-a apropiat și mai mult de Titulescu. „Patronul” aprecia cu bucurie noile sale interese. Își amintește că în august 1933 a avut ocazia fericită de a sta din nou câteva zile în apropierea sa.
Titulescu se afla în Austria la odihnă la Bad Gastein pentru câteva săptămâni. Medicii vienezi îi recomandaseră o asemenea odihnă. Astfel, într-o zi, s-a primit de la Ministerul Afacerilor Străine câteva plicuri ce trebuiau de urgență transmise lui Titulescu. Blaga le-a dus personal la Bad Gastein, unde, printr-un gest de amicală și mișcătoare condescendență, a fost reținut pe loc câteva zile. Într-o după-amiază, l-a poftit la el și din vorbă, Titulescu a intrat într-un fel de expunere, foarte elocventă, asupra situației internaționale, care, după eșuarea Conferinței de dezarmare, evolua spre zări nu tocmai îmbucurătoare. Nimenea nu-și da atât de bine seama ca Titulescu de seriozitatea cotiturii istorice la care s-a ajuns în viața internațională. Dar el nu cunoștea decât un singur țel, acela al salvgardării păcii. În faza de-atunci a evoluției și-n condițiile momentului, Titulescu se străduia să dea un caracter cât mai monolitic Micii Înțelegeri (pentru care visa și un foarte solid contrafort într-un Pact Balcanic), căci numai un asemenea organism i se părea că ar putea în împrejurările ceasului să asigure interesele statelor mici, așezate în poarta imperialismului nazist.
Titulescu păstra credința nestrămutată că pacea ar putea să fie salvată prin Liga Națiunilor, cu condiția ca și Rusia să intre în Societatea geneveză. El devenise de câtva timp unul din protagoniștii care pregăteau atmosfera în capitalele occidentale pentru intrarea Rusiei în Liga Națiunilor. Pe drumul acesta, al salvării păcii prin organismul genevez, Titulescu aspira să ajungă în cele din urmă la o destindere și în răsăritul european. El își pregătea și își netezea formulele cu o răbdare și cu o râvnă de șlefuitor de diamante. Le încerca de-o mie de ori toate nuanțele, rețetele, umbrele, până când formulele începeau să palpite prin propria lor lumină. Toate știutele strădanii, ce s-au depus în activitatea diplomatică, din anii aceia, în vederea definirii juridice a agresiunii, nu sunt străine nici de sugestiile, nici de modul de a lucra ale lui Titulescu. El avea în cap liniile mari ale unei concepții, dar, pe axe viguros schițate, el socotea cu nenumărate detalii, chiar puțin probabile, dar nu excluse, pentru care își potrivea totalitatea reacției condiționate. În eșafodajul ideilor sale, totdeauna îndrăznețe, deși erau cele mai adesea de natură defensivă, el punea o uluitoare precizie și prudență juridică, și încă o dată o excepțională pasiune a formulării. În situații noi, Titulescu nu se mărginea niciodată să răspundă cu formule uzate. Când bunăoară propaganda pentru revizuirile teritoriale, ce ne amenința integritatea, luase proporții, Titulescu a știut să răspundă: nu revizuire, ci sublimarea, spiritualizarea frontierelor! Arhitectului european îi plăcea uneori să aibă în fața sa pe cineva căruia să-i facă atari expuneri. El se simțea parcă stimulat chiar și de prezența cea mai stângace a cuiva, fiindcă i se da astfel îndemnul să gândească la noi și noi posibilități. El devora problemele și era devorat de probleme. Văzând focurile ce-i pâlpâiau în ochi, interlocutorul se întreba, fără să vrea, cât timp acel corp fragil va mai rezista propriilor sale ardori.

 

Titulescu, cel mai sensibil barometru al cicloanelor și anticicloanelor internaționale

 

Lucian Blaga evocă cum în primăvara anului 1935 situația politică din Austria a fost incertă și confuză. Sub vălul unei aparente normalizări mocnea o lavă latentă. Guvernul austriac de-atunci, autoritar, urmărind să salveze un simulacru de independență, ce trăia însă numai din grația unei puteri străine, permitea cu o crescândă bunăvoință propaganda cea mai fățișă în vederea unei restaurații habsburgice, în timp ce curente subterane, după o tentativă eșuată, stăruiau pentru Anschluss. Cu alte cuvinte se înfăptuia ceea ce prevăzuse Titulescu, acest sensibil barometru al cicloanelor și anticicloanelor internaționale.
Amintește Blaga de faptul că Titulescu, de câte ori trecea spre Apus, cu vagonul său ministerial, amenajat cu tot confortul necesar, fără nici un huzur, cum le convenea unora să bârfească, ci numai pentru a înlesni munca de birou și în timpul călătoriei, se oprea și în capitala austriacă, cel puțin pentru câteva ore, prilej pentru a-i fi date cele din urmă informațiuni, un fel de rapoarte verbale rezumative asupra stărilor politice. „Oricât de obosit, uneori, de dezagrementele inerente călătoriei, Titulescu, pachetul de nervi, se reculegea repede, de îndată ce cobora pe peronul gării, iar dacă mai făcea și o plimbare cu mașina legației prin oraș, își redobândea felul obișnuit, neastâmpărul și temperamentul”.
Cu ocazia unei asemenea descinderi, din primăvara anului 1935,4 a aflat că tocmai trecuse pe la Viena un om politic român, care se întorcea din Berlinul nazist, unde tatonase în vederea unei apropieri. Atunci l-a văzut pe Titulescu într-un moment de revoltă, în ipostaza prerogativelor, la care-i da un drept legitim însuși geniul său. A prins să veștejească în cuvinte din cele mai biciuitoare încercările ce ținteau spre o politică externă dincolo de dunga ce-o întrezărea, sau împotriva acțiunilor ce le întreprindea el. „…noul război european, dacă va izbucni, va repeta, desigur nu în detalii, dar în linii mari, Primul Război Mondial. Războiul va fi lung și greu. La început Germania va avea succese, dar în cele din urmă va fi înfrântă…“. Apoi Titulescu s-a liniștit. Și a trecut la alte chestiuni.

 

 

Note
1 În Testamentul său redactat la 5 ianuarie 1940, la Saint Moritz, în Elveția, Titulescu a menționat: „În ce mă priveşte, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 şi 1920, doresc să fiu îngropat la Braşov, într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor şti să găsească un loc potrivit dorinței mele. Take Ionescu sus la Sinaia şi eu la picioarele lui, jos la Braşov, pentru repauzul etern, este felul cel mai convenabil şi doresc ca locuitorii Braşovului să accepte rugămintea mea.“
2 Cf. Isvoade. Eseuri, conferințe, articole, ediție îngrijită de Dorli Blaga și Petre Nicolau, Editura Minerva, București, 1972, pp. 182–199; Vezi și George G. Potra (editor), Pro și Contra Titulescu, volumul I, Fundația Europeană Titulescu, București, 2012, pp. 143-159
3 Nicolae Mareș, Lucian Blaga – diplomat la Varșovia, Editura Fudației România de Mâine, București, 2011.
4 Credem că cele de mai sus s-au petrecut în anul 1936, când Gheorghe Brătianu a efectuat o vizită la Berlin, unde a avut convorbiri – potrivit documentelor din Arhiva MAE – cu căpeteniile hitleriste.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg