Înainte de a caracteriza într-un fel sau altul situația în care lumea a ajuns, observația certă este că s-a extins nesiguranța. „Societatea nesigură” de care am vorbit cu ani în urmă (vezi Andrei Marga, Societatea nesigură, 2016) ia forme tot mai concrete. Mai nou ea se împotmolește în conflicte cu pierderi de vieți și costuri enorme. De aceea, este cazul să ne reamintim începutul istoriei recente.
Covârșitoarea majoritate a europenilor au salutat schimbările din anii optzeci care au dus la prăbușirea socialismului răsăritean („socialismul birocratic” sau „socialismul real”, cum mai este denumit de cunoscători) și la reafirmarea unității Europei. Premonitoriu, în 1991 Cardinalul Ratzinger, pe atunci responsabil cu doctrina, avertiza însă că folosirea abuzivă și nefastă a unor valori nu le discreditează, că valorile nu se lasă absorbite de faptele ce se creează în numele lor și că democratizarea va reuși dacă nu va ceda altui „mesianism politic” (Wendezeit fur Europa? Diagnosen und Prognosen zur Lage von Kirche und Welt, Johannes Verlag Einsiedeln, Freiburg, 2005, p.111). Libertățile și drepturile individuale, dreptatea și solidaritatea sunt valori ce se cer apărate în fiecare moment.
Democratizările au înaintat în mod salutar, în epoca deschisă de anii optzeci-nouăzeci, până la noi constituții, cu prevederea „statului de drept democratic și social”, cu libertăți și drepturi inalienabile, alegeri libere, pluralism politic, parlamentarism. Toate țările au învățat din istoria acelor ani și s-au schimbat.
Apoi în destule state democratizările s-au oprit prin urcarea birocrației, serviciilor secrete și propagandei la cârmă. Democrațiile consacrate s-au oprit și ele (cum ne spun Colin Crouch, Post–Democracy, 2000, și tot mai mulți analiști americani și germani) în reproducerea acelorași structuri. Și azi lumea este în această situație.
S-au adunat, în orice caz, probe că economia de piață fără stat democratic funcțional nu este performantă. Incapacitatea unor state de a folosi condițiile lungii păci postbelice și contextul reconciliat de după 1990 pentru propria dezvoltare este probă hotărâtoare. Un conflict ca cel din Ucraina nu era de conceput în 1991. Iar astăzi asistăm la un riviriment de optici condamnate de istorie și la „noua scindare a lumii”.
Rămâne însă de lămurit nu doar de către filosofi și teologi, ci și din punctul de vedere economic situația lumii de astăzi. În ce situație s-a ajuns? În ce fel de societate?
Ne răspunde unul dintre economiștii contemporani de cea mai largă referință – Wolfgang Streeck. El aplică o cuprinzătoare stăpânire a datelor și conceptelor economiei și o cultură istorică întinsă pentru a lămuri ceea ce se petrece în societatea de astăzi. Abordarea sa merită atenție din partea celui care vrea să decanteze ordinea mondială aflată în pregătire.
Abordarea cunoscutului economist german are o parte descriptivă a ceea ce este și o parte mai curând normativă, ce vrea să contureze ce ar fi optim în materie de organizare a lumii postglobalizare. Din rațiuni de spațiu, ne oprim aici mai mult asupra primei părți.
În descrierea lui Wolfgang Schreeck, contemporaneitatea este marcată de „eșecul transformării social-democratice a anilor 1980”, de nereușita „frivolului experiment al neoliberalismului” și de intrarea în prezentul marcat de o „dublă criză” – „criza economică și criza statelor și a statalității”, ce se reunesc azi în „criza stagnării”. Aceste trei procese luate împreună sunt la originea stărilor de lucruri de azi.
Mai exact, „în vreme ce economia capitalistă își urmează cursul deja de decenii doar sub ventilație de urgență emițând monedă, proiectul neoliberal al unei dezlegări de statele naționale prin global governance este blocat prin suprastatalitate din partea unei contramișcări plebeian-populistă, național și internațional Cu aceasta, sistemul de state internațional, statalitatea, se afundă – așa sună teza acestei cărți – între globalism și democrație, între sus și jos” (Wolfgang Schreeck, Zwischen Globalismus und Demokratie. Politische Oekonomie im ausgehenden Neoliberalismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2021, p.11). Viața de astăzi se consumă astfel între poli, fără să izbutească ieșirea spre democratizare și lansare pe o direcție viabilă.
Tabloul sintetizat la maximum al societății mondiale actuale arată, conform lui Wolfgang Streeck, astfel: „O crescândă opoziție la trecerea forțată a economiilor naționale într-o economie unificată a lumii și a statalității internaționale printr-o global governance întâlnește o înarmare contrareformatoare a establishmentului erei neoliberale. Urmarea este o stare în care nu pare să se meargă nici înainte și nici înapoi, nici în sus într-un globalism împlinit și nici în jos într-un naționalism înnoit – o remiză între guvernanți fără idei și guvernați care nu acceptă” (p.21-22). Această realitate comandă evenimentele.
Wolfgang Streeck vede în starea de „remiză (patt)” de astăzi o „blocadă politică (politische Blockade)”. „Remiza neoliberală constă dintr-o blocadă a politicii între ordinile națională și globală ca rezultat al unei oscilări până acum nedecise în jurul viitorului statului național într-o elumea a economiei împletită crescând din anii 1980” (p.169). Indiciile ei cele mai direct observabile sunt prăbușirea partidelor clasice, scăderea înscrierii în partide și sindicate, apatia cetățenilor, diminuarea încrederii în media, extinderea îndoielii cu privire la reprezentativitatea instituțiilor democrației, formarea de noi partide și mișcări ce pretind că vorbesc în numele „poporului”, răspândirea sentimentului că se pierde controlul național asupra politicii propriului stat, o criză de legitimare tot mai evidentă. „Stagnarea debusolată (ratlose) a politicii normale în statele naționale democratice ale capitalismului de astăzi este, așa spune teza mea, un rezultat al eșuării proiectului de societate globalistico-neoliberal, care a devenit dramatic de limpede în criza din 2008, și al cerințelor populare în reacție la restabilirea controlului politic asupra dezvoltătii sociale și democratice prin ”(p.23). Nu se mai observă inițiative serioase în favoarea democrației, în afara agitației propagandistice a unei „democrații de fațadă (Fassadendemokratie) elitară, căreia i s-a răpit capacitatea egalitar-intervenționistă” (p.27). Este situația nudă de azi.
Nu se mai pune problema unei democrații propriu-zise, alternativele fiind sau simpla „funcționalitate economică” sau apelul la „valoare morală”. Din prima rezultă birocratism, din a doua populism. Trăim o situație de „interregnum” (p.23), din care, ca oameni, dacă nu vrem să ne amputăm viața, este de căutat, totuși, ieșirea.
Nu stărui asupra opțiunilor teoretico-metodologice ce subîntind această abordare. Este destul să menționez că disciplina „economiei politice”, întemeiată de David Hume, reprezentată apoi cu optici concurente, de la Adam Smith, David Ricardo, Marx, Max Weber, trecând prin Hilferding, Keynes, la Krugmann, Stieglitz și Piketty din zilele noastre, înregistrează cu Wolfgang Streck o substanțială împroaspătare. În optica directorului Institutului Max Planck de Studii Sociale din Köln, o societate ce vrea să încorporeze o economie capitalistă are nevoie de un stat capabil să guverneze. Incorporarea economiei concurențiale într-o societate liberală nu poate fi alta decât una bazată pe formarea democratică a voinței politice. Ca urmare, economia nu s-ar mai putea înțelege într-o astfel de societate, mai cu seamă într-una de complexitatea celei de astăzi, decât cu mijloacele economiei politice.
Astăzi, în orice caz, însăși economia de piață pretinde deschiderea spre discutarea instituțiilor și o teorie politică a democrației. Acum „instituțiile contează în primul rând (the institutions matter)”. Iar statul nu se mai lasă epuizat de o discuție asupra statului în general. Statul se cere privit mai întâi ca stat situat istoric, dincoace de pretenții și ideologii și de propagandele din jur.
Autorul masivului opus Zwischen Globalismus und Demokratie. Politische Oekonomie im ausgehenden Neoliberalismus se concentrează declarat asupra „problematicii unei statalități politico-economice capabilă de inserare într-o perspectivă contemporană”. Teza sa este că „avem nevoie de reabilitarea statului național ca arenă a politicii democratice în capitalism” (p.41). Doar așa se iese din „blocada politică” antrenată de neoliberalism, în care suntem prinși astăzi. Iar „blocada politică” și „stagnarea economică” sunt în dependență reciprocă.
Ce caracterizează lumea actuală? Am accentuat, înainte de a o cunoaște și oarecum complementar cu profunda analiză a lui Wolfgang Streeck, câteva fapte. Continua revoluție din genetică, digitalizare și știința materialelor „provoacă” neîncetat organizările. Cultura comunităților duce la diversificarea tipurilor de stat. Scindările din și între societăți iau deocamdată avânt. „Autopoieza” în societăți este fapt sigur. Ca economist Wolfgang Streeck dă diagnoza elaborată detaliat a economiei politice actuale: “a avut loc schimbarea relației dintre criza statului și criza democrației pe fondul unei schimbări a capitalismului în general și a capitalismului democratic îndeosebi” (p.61). Această relație este tocmai cea care marchează profund spațiul posibilităților de astăzi.
Wolfgang Streeck este încurajat de diagnoza fostului secretar american al finanțelor, Laurence Summers (Voters deserve responsible nationalism not reflex globalism, în „Financial Times”, 10 octombrie 2016), care a vorbit de o „stagnare seculară” a economiei moderne, convertită într-o „savings glut”. Indicatori sunt creștere scăzută, creșteri modeste de productivitate, dobânzi reduse spre nul. La care se adaugă alți indicatori, precum crescânda inegalitate din societate, cote salariale scăzute, tendința marilor firme de a economisi pe seama salariaților, nesiguranța viitorului, o îndatorare publică și privată ce nu a fost cunoscută până acum în vremuri de pace și tipărirea de monedă fără legătură cu mersul economiei. Wolfgang Streeck preferă, în condițiile „neoliberalismului și ale finanțizării actualului capitalism” recunoașterea centralității devizei „fără sindicate nici o putere de cumpărare de masă și fără putere de cumpărare de masă nici o investiție” (p.63). El documentează statistic și elocvent fiecare dintre acești indicatori.
Globalismul a intrat într-o poziție încât nu mai poate promova decât măsuri care sunt „restrictive” – doar că „restricțiile” pot fi resimțite diferit de fiecare cetățean (p.97). Wolfgang Streeck dă, în literatura actualității, cea mai strictă formulare limitelor globalismului: fiind adversar al statelor, înrădăcinate într-un teritoriu și cu anume istorie, globalismul nu poate exprima interesele oamenilor decât după ce le metamorfozează; politica o funcționalizează nu în interesul general, ci pentru a apăra statu quo-ul; globalismul se poate proclama liberal, dar liberalismul său este autoritar; el nu poate proceda decât nivelator față de diferitele societăți și state; regimurile pe care le cultivă, fie ele și constituționale, sunt fatal fragile; ordinea ce o cultivă este supranațională și aduce relații asimetrice, dacă nu de subordonare pe față între state; ordinea mondială pe care o generează este în fond una imperială; dar ordinile imperiale costă, mai ales pe cetățenii țărilor imperiale, încât devin instabile (p.238-240). Ca urmare, în dinamica istoriei, globalismul nu are cum să fie ultimul cuvânt.
Ceea ce observă Wolfgang Streck este substanțial și demn de reținut: “nici un drum nu duce de aici la absența statului propriu, nici unul nu duce la statul mondial, dar este o rămânere pe loc într-o precară stare intermediară imperială, declarată ca ordine internațională liberală” (p.241). Nu vor fi state suverane, nu va fi stat mondial, dar se vrea impunerea stării intermediare.
O caracteristică a situației este și „dezorientarea (Ratlosigkeit)” specialiștilor (p.99). S-a ajuns în situația în care societatea nu mai gândește un viitor dincolo de ea. Ea nu dispune de altă perspectivă (ausichtlos), alta decât aterizarea de fiecare dată a orice în mâini private. Progresul social a fost înlocuit cu stimularea salarială (p.104). Se obține legitimarea cu promisiuni de „distrugere creativă (creative Zerstörung)” (p.106). Are loc o neutralizare a democrației prin desocializare și liberalizare în favoarea unei „merkatocrații” globale sau măcar continentale (p.107). Democrația nu mai este agreată de globalism (p.117). Asistăm, de altfel, la finala disoluție a modelelor clasice de democrație sub patru aspecte: alegătorii creștin-tradiționaliști nu se mai simt acasă, cei social-democrați nu-și găsesc reprezentare, ideologiile legate de interese de grup social slăbesc, apatia politică se extinde, iar partidele îți tratează adepții precum o clientelă (p.118-120). Democrația ce mai pâlpâie îndreaptă un protest în forme noi, precumpănitor morale, dar insuficient articulate, contra globalizării (p.123).Se ajunge pe toate aceste căi la o “repolitizare postdemocratică” ce destramă politica la propriu.
Cu această optică, Wolfgang Streeck procedează la studiul statului democratic în condițiile societății concurențiale actuale, devenită în ultimii patruzeci de ani globalistă. El aplică o optică democratizantă și se lasă inspirat de Karl Polanyi, cu proiectul cunoscut al “domesticirii capitalismului”, fără a împărtăși însă Diamatul (materialismul dialectic) sau Histomatul (materialismul istoric). Wolfgang Streeck vrea să aducă la zi această optică.
Observația sa de bază este că astăzi și democrația s-a erodat, ca și „capitalismul organizat” (p.43), încât este nevoie de a recunoaște dependența societății concurențiale și a democrației de „sistemul statelor (Staatensystem)”. Axiomele sale, cât mai rezumativ expuse, sunt: „Nici o politică internă anticapitalistă fără o politică externă și mondială adecvată, făcută posibilă, fără un sistem al statelor favorabilă ei; nici o înțelegere a politicii interne a unui stat fără a lua în considerare înserarea lui în sistemul internațional al statelor, nici o înțelegere a politicii externe înăuntrul unui sistem al statelor fără a considera politica internă a statelor membre” (p.10). Abia cine face față acestor corelații ajunge la realism.
Autorul masivului opus Zwischen Globalismus und Demokratie. Politische Oekonomie im ausgehenden Neoliberalismus se concentrează deliberat asupra „problematicii unei statalități politico-economice capabilă de inserare într-o perspectivă contemporană”. Teza sa este că avem nevoie de „reabilitarea statului național ca arenă a politicii democratice în capitalism” (p.41). Doar așa se iese din „blocada politică” antrenată de neoliberalism, în care suntem prinși astăzi.
Din perspectiva sa, dacă se continuă tendința neoliberală actuală, atunci vom avea o „desdemocratizare” a societăților. Ar fi nevoie de luptă contra centralismului neoliberal, dar nu cu mijloacele populismului, fie el și drapat ecologist sau libertar. Teza lui Streeck, în cea mai strânsă formulare: „lumea, dacă ea trebuie să fie în general guvernată, poate fi guvernată doar în unități mai mici (die Welt, wenn sie uberhaupt regiert werden soll, nur unterteilt regiert werden kann)” (p.13). Trebuie admis că trăim cu „supraevaluate capacități” de a guverna global și „subevaluate posibilități” de a guverna democratic.
Wolfgang Streeck își profilează poziția prin delimități și cu argumente dintre cele mai solide. El nu acceptă devalorizarea conducerii din sociologia lui Niklas Luhmann în numele „complexității” crescute a lumii (p.29). Și „complexitatea” este guvernabilă. El respinge „iluzia cosmopolită”a globalismului, sedus de imaginarea unui „guvern centralizat” al lumii (p.15). El opune la ceea ce numește optici „Bruxelles-conforme, programatic nesceptice ale cercetării Europei” (p.17) ideea de a înțelege mai profund unitatea Europei, ca unitate a unor unități cu viața lor – „o Europă a statelor mici și mijlocii disponibile la pace, neimperiale, democratice și suverane” (p.17). Alternativele „tehnocratice” și „mercatocratice” nu dau rezultate, chiar dacă în jurul Bruxelles-ului gravitează o rețea amplă de instituții care întrețin propaganda opticilor actuale.
După ce respinge globalismul Wolfgang Streeck adresează o critică și a ceea ce numește „globalism de stânga” acea concepție după care „democrația se lasă legitimată moral numai ca acțiune globală” (p.33-34), care este luată de altfel ca bază pentru a interveni în treburile altor state. În acest fel democrația este convertită dintr-un proiect legat de cei mulți și deazvantajați diin societate într-o „atitudine morală” (p.34). Eliberată de conștiința diferențelor sociale ea devine „democrație a societății civile”.
Cu peste două secole în urmă, Edward Gibbon (The History of the Decline and the Fall of the Roman Empire, 1776-1788) a văzut în împărțirea statalității în unități politice mici (p.52), rezolvarea politică în Europa. Karl Polanyi (1945), a reluat-o în termenii relației dintre democrație și capitalism (p.157). După Edward Gibbon și Karl Polanyi, Wolfgang Streeck este al treilea reprezentant de referință al abordării lumii din perspectiva revenirii la o organizare pe unități mici într-un cadru internațional lămurit.
Wolfgang Streecker reia abordarea astăzi, pe fondul globalizării. Ne-am putea întreba de ce nu se consideră și soluția lui Althussius, a acelei communitas communitarorum, care ar evita asprimile cunoscute ale soluțiilor etatiste? Demnă de amintit rămâne însă teza inevitabil filosofică a acestei desfășurări. Potrivit lui Wolfgang Streeck ar exista un „particularism constitutiv sau pluralism al socializării umane” (p.180) ce rămâne de nedepășit. Organizările statale au de luat notă de el. De aceea, de pildă, „cine vrea să discute despre Europa, nu trebuie să-și permită să tacă în privința capitalismului. În lumea reală integrarea europeană, ca stabilire a unui regim statal supranațional sau internațional parastattic imperial , dacă în general ar fi posibil, atunci numai sub condițiile istorice ale compromisurilor naționale deja existente și instituționalizare diferit dintre capitalism și societate și în interacțiune cu ele” (p.385). Ca urmare, fricțiunile dintre național și suprastatalitate nu ar trebui privite automat ca expresii ale unui „naționalism înapoiat”.
Cu o completă stăpânire a datelor, Wolfgang Streeck vorbește de „blocada politică” și de „societatea indecisă”. Importantă și după el nu este atât geografia socială actuală, cât faptul că nu se privește dincolo de ea. Indecizia în a asuma viitorul este preocupantă – mai ales că ea afectează împotmolirile prezentului în conflicte ce par insolubite. Nici nu poți depăși dificultățile prezentului fără sonde în viitor.
Evident că Wolfgang Streeck are în vedere blocada de la nivelul societății – putem spune „macroblocada”. De aceasta depind însă mulțimea „medioblocadelor” – cum sunt conflictele deja izbucnite sau potențiale de pe scena lumii de azi – și nenumăratele „microblocade” la nivelul comunităților în care oamenii trăiesc. De „blocada macro” depinde și ceea ce putem recunoaște ca „blocadă mentală”, pe baza unei bogății de fapte.
„Blocada mentală” se observă în împărțirea maniheică a lumii în „răi” și „buni” și azi mai ales în personalizarea ce face să nu mai vedem dependența, totuși, a deciziilor, fie ele și luate de persoane, de instituții. Fără îndoială că persoanele iau decizii în statele pe care le conduc, dar asta nu justifică personalizări ce nu fac decât să falsifice tabloul realității. În orice țară deciziile sunt luate de rețele instituționale complicate.
Aceeași blocadă se observă în repetarea obstinată a unor caracterizări și distincții străine de realitate și transformate în clișee de propagandă, în lipsa oricărei analize factuale.Fără îndoială că „liberalismul” și „iliberalismul”, „mobilizarea democratică” și „populismul” sunt distincte. Dar, din nefericire, nimeni nu a analizat cum stau astăzi fiecare. Ca efect, destui politicieni și propagandiști fac cariere pe chestiuni de fapt confuze. Fără îndoială că „democrația” și „autoritarismul” se opun, dar nimeni nu a analizat terenul istoric de azi, în care democrațiile nu au luat distanță de autoritarism.
În sfârșit, ca să nu lungim detalierea, blocada mentală se observă în suprinzătoarea cedare față de informarea dintr-o singură sursă. Contrar întregii tradiții a culturii occidentale, ce își păstrează avantajele incontestabile, vedem cum azi informarea populației devine monocordă.
Suntem, de fapt, sub aspecte esențiale – economia, construcția puterii, ducerea războiului, conștiința culturală – în societăți noi. Și termenii aceștia, ca mulți alții cu care operăm, au nevoie de analize factuale pentru a nu aluneca în simplă propagandă. Alunecare ce se petrece, de fapt, în actuala „blocadă mentală” în fața unor realități de fapt nedeslușite ale unei lumi ce nu și-a încheiat istoria în dreptul nimănui.
Străpungerea acestei blocade rămâne deocamdată datoria celui care gândește. Ea este prima datorie a celui care vrea să stabilească ordinea viitoare a lumii.

 

 

(Din volumul Ordinea viitoare a lumii, ediția a doua, în pregătire)