Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Bolaño şi Crucea sudului

Bolaño şi Crucea sudului

 

Vágvölgyi B. András (n. Szeged, 15 august 1959) scriitor, ziarist, regizor şi critic de film, comentator politic şi cultural. Între 1978–1981 a studiat dreptul la Facultatea de Ştiinţe Juridice „József Attila” din Szeged. Între 1982–1984 a studiat la Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta MA (Doctor Iuris). Între 1984–1987 este bursier la sociologie în cadrul Academiei de Ştiinţe. Între 1987–1988 studiază la Facultatea din Essex. 1988 devine membru Fidesz (1988–1993) şi SZDSZ. În 1989 a fost ofiţer de presă cu ocazia reînhumării lui Nagy Imre. În 1989 a înfiinţat publicaţia Magyar Narancs, unde între 1991–1998 a îndeplinit funcţia de redactor şef.
În 1990, respectiv în perioada 1994–1995, a fost bursier în SUA, la Universitatea Harvard unde a studiat cu regizorului de film Dusan Makaveiev. Între 1990–1992 a fost consultant pentru Fidesz în probleme de politică externă. Între 1993–1994 a activat ca însărcinat cu afaceri la “Nyilvánosság Klub”. Între 1997–1998 a fost bursier la Tokyo, iar între 2000–2002 a lucrat la revista “Élet és Irodalom”.
Principalele opere publicate: Narancs Blue (1998), Tokyo Un-derground (2000, 2004, 2013), Neondélibáb (2002), Eörsi István (2003), Félelem és reszketés Las Vegasban (1994, 1998, 2004), Tarantino mozi-ja (2004), A Félelem Birodalma (2006), ÉnNeM indián (2006), 1989 (2009), Kolorádó Kid (2010), Steve Jobs (2012).
În 1990 a colaborat ca stagiar la publicaţiile The New Republic în Washington DC., The New York Times şi Village Voice în New York.
Ca regizor de film, a colaborat ca director asistent al lui Miklós Jancsó la filmul Kelj fel komám! (2002), apoi a regizat propriul film Kolorádó Kid (2010). A regizat multe filme documentare.
În prezent predă tehnica filmului la Universitatea Metropolitan din Budapesta şi la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj.

 

Toată mânia mea legată de Bolaño a început în 2011, cu două luni după topirea barelor de combustibil nuclear. Shinjuku e Rive Gauche-ul orașului Tokio, unde se află bine-cunoscuta librărie Kinokuniya din filmul lui Oshima Nagisa (Shinjuku dorobo nikki, 1969). Chiar am terminat prima conversație cu Adachi Masao (cunoscutul rebel al filmului japonez care – fapt ciudat și totodată amuzant – și-a părăsit meseria și țara pentru a participa, aproximativ un sfert de secol, la activitățile Armatei Roșii Japoneze în Liban, ca un guerrillero), tovarăș al regizorului într-un pub irlandez, am ieșit să-mi aerisesc puțin capul, mă tot uitam și, până la urmă, ca un mic burghez, mi-am cumpărat o carte care, ca de obicei în Japonia, a fost împachetată frumos – am păstrat-o așa până astăzi. Autor chilian, The Nazi Literature in the Americas, mă bucuram mult, și cum am ieșit din librărie chiar s-a oprit și ploaia neagră (Hiroshima, Fukushima). Înainte am citit două cărți: O stea îndepărtată, care mi-a plăcut foarte mult, și Nocturnă în Chile, despre care, recitind-o, am descoperit că este o capodoperă. Pe avion spre acasă, pe teritoriul siberian, poate deasupra Kolîmei sau chiar a Vorkutei, aveam în gând exactitatea paralelelor paradoxe. Când în anii ’80 stăteam mai îndelungat în Japonia, am fost nevoit să recunosc că niciodată nu voi învăța acea limbă perfect, astfel m-am hotărât să încep în schimb spaniola cu scopul de a citi scriitorii argentinieni în original. Borges, Cortázar, Bioy, Sábato, Arlt, Wilcock, Piglia, cele două Ocampo etc. Încă în Budapesta. Atunci însă nu s-a schimbat nimic. Iar până la urmă s-a schimbat în Cluj, cu Bolaño. A-l citi pe Bolaño în spaniolă – chiar dacă cu un pic de ajutor – e un mare flash, mai mare decât un timbru cu Bart Simpson.
Da’ cine e omul ăsta? S-a născut în Santiago în 1953, tatăl era funcționar și boxer la categoria grea, mama era casnică, el singurul copil. S-au mutat în regiunea Bío-Bío, la câteva blocuri de la Polul Sud. Are cincisprezece ani când familia pleacă în Mexic. An bun: de exemplu maghiarul Zsivótzky aruncă ciocanul în afara stadionului, are loc demonstrația politică a sportivilor afroamericani (Tommie Smith, John Carlos), dar pe Bolaño îl interesează mai mult faptul că armata iese în piața Tlalelolco din Mexico City și termină demonstrația studenților nemaipomenit de dur, într-o salvă. În perioda Pinochet (1973) se întoarce în Chile, se opune regimului, ajunge în pușcărie, și reușește să iasă numai cu ajutorul unui amic din școală, care este la vremea respectivă polițist. Înapoi în Mexic. În El Salvador face cunoștință cu rebelii Frontului Național de Eliberare Farabundo Marti, nu ocolește experiența fundamentală troțkistă americană latină. Cu prietenul Mario Santiago Papasquiaro creează un val nou în poezie contra – între alții – lui Pablo Neruda și lui Octavio Paz, multe scrise sub pseudonimele Arturo Belano și Ulises Lima. Pornesc o mișcare poetică numită realism visceral, pe care o alcătuiesc numai ei doi, nu e permisă participarea nimănui altcuiva. Se naște un roman mare cu titlul Los detectives salvajes și mai multe mici, cum este și Amuleto. Bolaño transcrie poezia Consejos de un discípulo de Marx a un fanático de Heidegger, a lui Mario Santiago, împreună cu Antoni Garcia Porta, sub titlul Consejos de un discípulo de Morrison a un fanático de Joyce.
În 1977 sosește în Europa, călătorește mult până când mai are ceva bănuți, merge în Barcelona, în Girona, în Costa Brava și apoi se așează în stațiunea Blanes. Primește o slujbă bună ca paznic într-un camping, devine o Pamela Anderson masculină: nu face altceva decât să bea, să consume heroină și scrie. Cele două romane scrise în această perioadă (Monsieur Pain – despre un hipnotiseur, și Antwerpen – o poezie în forma unui Bildungsroman) apar numai postum. În 1992 află că suferă de cancer de ficat – un ac rău vechi… Curând devine totuși tată. În această perioadă nici nu mai bea, numai scrie. În 1996 apare La literatura nazi en America și Estrella distante, în 1998 Los detectives salvajes, în 2000 Nocturno de Chile. Primește câteva premii literare spaniole și sud-americane, dar pe el acestea nu îl interesează, numai opera întreagă. La 50 de ani decedează. Până la ultimul moment al vieții scrie obsedat, dar marele 2666 rămâne neterminat.
Să nu evităm să ne întoarcem puțin la „literatura nazistă”. Tema principală a lui Bolaño este „războiul murdar”. Războaiele secrete ale lui Pinochet, sistemul generalilor argentinieni după Isabelita Perón (care a fost așa de elegant învins de britanici în 1982, în timpul debarcării la Goose Green – Insulele Falkland, Las Malvinas), țării lui Alfredo Stroessner (Paraguay), grupărilor paramilitare de columbieni de dreapta, polițiștilor entuziaști, jandarmilor, soldaților, grupărilor contra studenților, contra femeilor și contra celor de stânga. Bolaño se interesează de literatura, cultura, istoria militară germană, dar nu pentru Târgul de carte de la Frankfurt. E posibil ca Bolaño să fi avut amintiri despre răpirea lui Eichmann din Buenos Aires (o acțiune renumită a Mossad – preludiu legendar al unui proces), despre campaniile de presă isterizate până în anii ’70, unde se ascunde Mengele, în ce junglă se găsește Martin Bormann, cum se simte ustașul Ante Pavelic sau dacă este suporter al Partidului Crucilor cu Săgeți Páger Antal. Și astăzi țin minte, călătorind în Argentina în 2005, cât de mulți bărbați germani pensionari erau în Bariloché (”Elveția argentiniană”).
Maxima pictorului Willem De Kooning „Style is fraud” e frecvent amintită de Bolaño. „Literatura nazistă” e o parodie, parodia câtorva ființe literare imaginare. Inspirația principală nu e Karinthy, ci Raymond Queneau (Exercices de style), Marcel Schwob (Vies imaginaires) și Juan Roberto Wilcock (La sinagoga de los iconoclastas). Un critic al lui Bolaño a scris în The New York Times că e un romancier (novelist) splendid, dar un scriitor (writer) slab, frazele sale sunt agitate, unduitoare. După părerea mea asta este o neînțelegere fundamentală. El este perfectul ironizator al stilului. Fraze exacte de James Ellroy: scurte și puternice. Care te mișcă până la lacrimi. Perioade de Cervantes: grațioase, fermecătoare, ritm lent, hiperbolă barocă. Sau limbaj al dreptului. Al unui procuror. Al unui judecător. Sau al unui detectiv. Se știe că a dorit să devină detectiv la criminalistică. Fantasticul aborigen pe pâlnia sud-americană cum este foca, pinguinul, pescărușul sau Philip K. Dick. Dar ce este aspectul acela exotic? Cu siguranță vine dintr-un loc fericit – stabilește definiția. E Germania exotică? Da – după Bolaño. Berăriile, Schnellimbissurile și ruinele lagărelor de concentrare.
La literatura nazi… este viața și opera ficțională a scriitorilor nazi imaginari din emisfera occidentală. Pe Edelmira Thompson de Mendiluce, soția unui aristocrat din pampas, o primește Führerul încă din anii ’20 în Berchtesgaden. Evenimentul s-a păstrat pe o fotografie: în brațele lui Hitler zâmbește fetița scriitoarei. Aceasta e tipărită după 1945 în importanta revistă literară El Cuarto Reich Argentino. Și fiica devine scriitoare, deja între două vârste se îndrăgostește de o tânără troțkistă din Rosário, pe care până la urmă o execută neîndurător o grupare ofițerească, iar Luz Mendulice-Thompson aruncă în aer o benzinărie după ce intră în ea cu o Alfa Romeo. Băieții minunați Schiaffino – Italo și Argentino – din huligani ai echipei Boca Juniors, după puțin timp petrecut ca scriitori, devin ucigași de dreapta, Jim O’Bannon din Texas devine poet-KKK. Carlos Ramirez Hoffman (”The Infamous”) vizitează seminarul unui profesor rus-evreu care nu îl consideră un talent mare, însă admiră gemenele minunate Venegas. Pinochet, în 11 septembrie ’73, distruge palatul Moneda, Salvador Allende „se sinucide”, Hoffman ajunge să fie pilot în armată, apoi membru de commando secret, pleacă spre sud, poate petrece o noapte cu una dintre fetele Venegas, deasupra Antarcticii desenează pe cer scurte (și slabe) poezii haiku în latină din condens. Se ocupă de fotografiat, face expoziții secrete. Hoffman dispare pentru câteva decenii. Pe poetul imigrant chilian, Belano, în Catalonia îl caută un detectiv, Abel Romero, să vadă dacă cineva (Hoffman) poate fi găsit după caracteristicile poetice. Se poate. Nu mai mult spoiler. Bolaño scrie acest ultimul capitol al romanului Literatură nazistă… în celălalt, O stea îndepărtată. Hoffman aici se numește Carlos Wieder.
„Tarantino al literaturii”, „Kurt Cobain literar”, „cum ar juca Coltrane cu Sex Pistols”, „coșmar suprarealist de la Poe și Chandler”. Patti Smith și Susan Sontag îl laudă, dar toate acestea țin mai mult de construirea brandului din partea editurii după decesul scriitorului. Totul pentru că, în ciuda faptului că a fost un scriitor din America latină, mai mult de jumătate a vieții a trăit-o în Europa și, mai important, limbajul, temele și opera scurtă: toate l-au facut potrivit să ajungă la un succes imens pe piața literaturii europene.
El Norte. Gringo. Cine a fost în Tucson, Arizona sau în părțile sudice din New Mexico (Las Cruces, Alamogordo, Carrizozo) are o imagine clară cum arată Deșertul Sonora sau statul Chihuahua de partea cealaltă a graniței. Este cu siguranță sărac și nefericit. Mari războaie de droguri, numai de la decesul lui Bolaño și până astăzi au murit 120.000 de oameni și au dispărut 30.000. Acest deșert este spațiul unde se petrece o mare parte din romane. Lumină aurie continuă, big sky, pustietate infinită, cosmică, cactus și crotal – nu din întâmplare a influențat și un scriitor sas etnoromantic, pe Karl May. Iar Los detectives salvajes începe într-un megapolis, în Mexico City, pe la sfârșitul anului 1975. Narrador-ul, Juan García Madero, poet tânăr, de 17 ani, se alătură grupului realiștilor viscerali. Înființează o revistă cu numele Lee Harvez Oswald (comitetul asasinării JFK după părerea comisiei Warren), o idee tex-mex cu adevărul: picant și cu un ritm plăcut. Zeița, figura mamei, casta diva underground a poeților infrarealiști este (cum și în Amuleto) Auxilio Lacouture.
Opera lui Bolaño nu e alcătuită pur și simplu din niște cărți una după alta. Este un sistem complex cu alei, coridoare, rețele coerente și plin cu referințe. Tânărul Juan García scrie poezii, citește, fute ca un iepure, până când ajungem la Revelionul anului respectiv, un seans al poeților, care se termină cu un scandal cu împușcări, de unde Belano, Lima și o curvă (care fuge din fața proxenetului lui Juan García) scapă, și pleacă din țară pentru a-l căuta pe poetul dispărut de ani întregi din Sonora, Cesárea Tinajero. Căutarea din 1976 până în 1996 este scrisă pe baza unei confesiuni. Personajele căutate beau o băutură foarte rară, fabricată limitat în Chihuahua (mescal Los Suicidas), distrug totul pe unde umblă în nordul Mexicului, în Paris și în Tel-Aviv, povestesc despre poezie, au ambiții imense până în momentul care, cele două personaje de Kerouac, într-o gară în Languedoc-Roussillon desființează Punk Poet’s Power-ul realiștilor viscerali.
Celălalt roman mare al lui, monstruosul 2666 constă in 5 volume. Locul acțiunii este orașul mexican de lângă granița cu SUA, Santa Teresa, cunoscut dupa maquiladorele (uzine de montări) de acolo, unde începând din anii ’90 se ucid femei pe retribuție pe oră, incă și la cumpăna mileniului. În prima carte urmărim întâmplările unor patru critici literari în diferite conferințe și un ménage à trois sexual-cultural din diferite orașe ale Europei până în Santa Teresa. În a doua, profesorul Amalfitano își pierde catedra la universitatea din Barcelona, și își găsește alt loc de muncă tot în acelasi oraș mexican. În al treilea volum, un boxer afro-american sosește în orașul defăimat din strălucitorul Tucson și are planul să-și schimbe meseria și el ca ucigaș al femeilor. Meseria, care a început în anii ’90, femeile sunt întâi în cele mai multe cazuri violate anal sau vaginal. Asta e descrisă în a patra carte, detaliat, pe 300 de pagini. În ultima îl cunoaștem pe Benno vont Archimboldi, scriitorul german candidat Nobel, pe soția sa nevropată, pe editorul lui și pe soția sa, baronesa von Zumpe, care pe timpul războiului s-a culcat cu generalul român Entrescu, faimos pentru penisul sau enorm.
Cartea omorului este cea mai sălbatică parte, parcă Hunter S. Thompson ar citi apocalipsa lui Ioan pe cocaină. Merge după teza filosofului Stanley Cavell: mijlocul inimii genului operei este the undoing of women. Periferie pe lângă centru, partea cealaltă a oglinzii, malul celălalt al Rio Grande, industrie bazată pe bani mici, maquiladora. În 2006 Gregory Nava a făcut un film bazat pe carte (Bordertown) în rolurile principale cu Antonio Banderas și Jennifer Lopez. Dacă Borges ar fi scris romane, acela ar fi asemănător cu proza lui Bolaño. Dezmințește timpul, creează spații fantastice, construiește în urma lui Stendhal și Flaubert, arc gotic, cultură înaltă și pop deodată, underground. Și tot nu ajunge să fie manierat. Pentru că ce învață studenții profesorului Amalfitano? „Învață să citească cu voce. Au învățat două-trei poezii de pe rost, cele pe care le iubeau cel mai mult, să le poată cita la ocaziile potrivite: la înmormântări, la nunți, în momentele singurătății. Au înțeles că o carte e un labirint, un deșert. Că cel mai important este să citești și să călătorești încontinuu. Căci citirea dezleagă scriitori dintre sufletele pietrelor, unde s-au mutat după ce au murit, iar acuma se mută în sufletul cititorului, cum s-ar muta într-o pușcărie care mai târziu se umflă, apoi explodează. Că scrisul totdeauna este înşelăciune. Că adevărata poezie se află între decalaj și nenorocire și că merge pe autostrada acțiunii dezinteresată, cu eleganța vederii și cu soarta lui Marcabru. Că adevărata lecție a literaturii este curajul, curajul ca cel al fântânii de piatră, al furtunului sau al oglinzii. Că a citi nu e mai ușor decât a scrie. Căci cu cititul au învățat să întrebe și să amintească. Că memoria este iubire.”

 

Traducere de
Róbert Fancsali

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg