Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Bonsai

Bonsai

 

 

(fragment)

Premiul II, secțiunea Roman, la Concursul
Național de Literatură “Ioan Slavici”, 2019

 

 

IV

Norocul… Cum făcea mama, cum dregea, că, în cele din urmă, tot la noroc ajungeam. Nu era zi ca mama să nu-l pomenească. Un remediu la toate, ale cărui efecte miraculoase le descoperea în te miri ce. Cum magazinele erau goale şi nu se aducea decât peşte sărat, margarină, marmeladă la cutii și din când în când ulei vărsat – bun pentru tractoare, comenta tata – orice fapt, cât de mărunt, legat de mâncare căpăta proporţii de eveniment.
— Ieri seară, trecând prin faţa măcelăriei, dragă, să vezi şi să nu crezi, tocmai descărcau porci. Ce noroc! povestea mama. De două ori noroc! Nimeni în faţă la măcelărie! Numai eu, măcelarii şi porcii. „Nu-mi daţi şi mie o bucată de porc?” i-am rugat eu pe măcelari, în timp ce descărcau jumătăţile de porc, le duceau în spatele tejghelei şi le agăţau în cârlige. „Da cine stă, cucoană, să taie acuma şi să cântărească?” s-a răţoit unul la mine. „Păi, daţi-mi atunci o bucată întreagă!” am avut eu inspiraţia să le spun. Asta este, oamenilor trebuie să le spui ce vrei de la ei. Să le spui clar. Şi mi-au dat. O jumătate de porc! Ei, bine, nu porc, porc. Aşa, mai purceluş. Numai că n-aveau în ce să mi-l învelească. Da, aveam, dragă, şi un ziar la mine. Ei, poţi să-ţi dai seama? Aveam până şi un ziar! O Scânteie. Am înfăşurat cum am putut mai bine jumătatea de porc şi am plecat strecurându-mă ca Muta în umbra gardurilor. Mi-era teamă să nu mă vadă cineva. M-ar fi linşat oamenii să mă vadă cu juma’ de porc! Sau m-ar fi arestat vreun securist că portretul tovarăşului era plin tot de sânge. Ca și balonzaidul meu în dreptul buzunarului. O să mă coste curăţatul cât nu face. Dar ce noroc am avut! Un noroc ca ăsta n-are omul decât o dată în viaţă!
Cum refuza să se lase descurajată de insuccese și ghinioane, ceea ce nu reuşea să obţină tot noroc era:
— Ce noroc că nu m-am dus aseară la carne! se felicita mama singură. Au aşteptat oamenii la coadă până azi dimineaţă la nouă şi nu s-a adus nimic.
Aproape toţi în jurul nostru reuşiseră să-şi instaleze telefon. Numai noi, nu. Mama părea să creadă însă că, şi aşa, avantajul era tot de partea noastră:
— Ce noroc! exclama ea cu un aer fericit, ce noroc, că altfel am avea mereu securitatea pe fir! Cu ăştia nu eşti niciodată singur în casă, trebuie să laşi robinetul deschis sau să pui perna pe telefon, dacă vrei să stai de vorbă.
După ce că ne luaseră tot, ăştia continuaseră să ne facă viaţa amară. Sub pretextul înlocuirii stâlpilor de telegraf din lemn, putreziţi, pretindeau ei, cu unii noi de beton, au venit cu macarale şi buldozere şi au scos firele de curent electric şi vechii stâlpi, fără să se grăbească însă să-i înlocuiască cu cei noi de beton. Urmarea? Bulevardul nostru s-a scufundat într-un întuneric adânc, de Ev Mediu. În casă, am rămas fără lumină, fără reşou, fără radio, fără fier de călcat. Mama a reuşit să facă rost cu chiu cu vai de trei lămpi cu gaz, lucru rar pe vremea aceea, când era o sărăcie mai grozavă ca în vreme de război.
— Ce noroc! s-a bucurat iar mama, că altfel nu ştiu ce ne-am fi făcut, am fi stat la lumina lumânării sau a unui opaiţ.
— Cât ai dat pe lămpi? a întrebat-o tata, încet, întins pe pat și privind în tavan.
— Ei… m-a costat serviciul tău de birou, i-a spus ea tatei. Cum nu mai ai birou, tot nu ţi-ar mai fi folosit la nimic.
Tata a luat probabil remarca drept reproş, pentru că n-a spus nimic, ci doar a privit şi mai încruntat tavanul.
— Avem fier de călcat! ne-a anunţat într-o altă zi mama triumfătoare. Ce noroc! L-am des-coperit la talcioc. Unde mai găseşti tu în ziua de azi un fier de călcat cu cărbuni? Doar la muzeu!
Cel mai mare noroc însă, un adevărat chilipir, a fost primusul. Cel puţin aşa a fost considerat până a explodat.
— Mare noroc că n-a fost nimeni în apropierea lui! s-a bucurat mama şi l-a aruncat în curte, lângă gard, în mijlocul unei grămezi de zăpadă, unde a zăcut şi după ce s-a topit zăpada, până spre vară când a fost recuperat de nişte ţigani lăieţi care treceau pe stradă cu o căruţă cu coviltir, fugărită, de nevoie, de un câine, legat scurt de oiştea căruţei.
— Doamne fereşte! s-a crucit mama. Ce chinuiţi câinele ăla? i-a luat ea la rost din poartă.
— Da, nu-l chinuim, cocoană, unde mai duce el o veaţă de huzur ca la noi? Plimbarea, plimbare. Mâncarea, mâncare, a spus o ţigancă în fuste colorate, cu degetele pline de inele grele de argint şi cu gâtul înconjurat de o salbă de aur. Hai, mânca-te-aş, i-a zis ea mamei, sărind din căruţă, ia vezi poate ai vr’un codru de pâne uscată pentru el şi pentru noi, că avem puradei mulţi. Ia ieşi, mă, d-acolo dă sub coviltir, să tă vază cocoana! a strigat ea către o mogâldeaţă care se zărea sub coviltirul găurit ca un ciur.
Privesc înspăimântată din spatele porţii pe care m-am căţărat, biruită de curiozitate. De când mi-aduc aminte, mama m-a ameninţat, m-a terorizat pur şi simplu, spunându-mi că mă fură țiganii dacă mă apropii de poartă, iar acum nu pot înţelege în ruptul capului ce are ea de discutat cu răpitorii de copii. În timp ce-i fac mamei în gând o listă de reproșuri bine simțite, de sub prelata căruţei îşi face apariţia un ţigănuş într-o pereche de pantaloni jerpeliţi şi cu o pălărie neagră cu boruri largi pe cap. Ţine în mână un băţ în care se sprijină când se dă jos din căruţă, iar de gât îi atârnă o carapace de broască ţestoasă, găurită, prin care trec câteva maţe uscate. E cu un cap mai înalt decât mine, oacheș tare şi murdar tot. O vedenie întunecată, o apariţie care nu face decât să confirme spusele mamei şi spaimele mele.
— Cum te cheamă? îl întreabă mama cu o voce între silă şi milă.
— N-are nume, cocoană, că n-am avutără când să-l botezăm.Toată ziua alergăm după d-ale gurii că e mulţi ca puii dă potârniche şi ne-au mâncatără şi urechile, zice ţiganca.
— Mâncare n-oţi avea, dar un pic de apă să-l spălaţi, măcar dintr-o băltoacă, după ploaie, n-aţi găsit? o ceartă mama.
— Lasă-l, fir-ar-al dracului, că toată ziua îl spălăm, da-i place cu porcii. Îi călăreşte ca bandiţii pă cai, o să ajungă d-ăla, căuboi, sau cum îi zice, de nu l-or mânca porcii într-o bună zi. E dat dracului, nu stă o clipă pă loc. Ăsta când l-a făcut mă-sa a sărit dân scutece şi a luat-o la fugă. Nici nu merge, zboară. Când pă cai, când pă porci. Da, nu vrei să-l botezi matale? o întreabă ţiganca pe mama şi zâmbeşte cu gura plină de dinţi albi. Dinţi de femeie tânără.
— Naşă la ţigani nu mai eram! se scutură mama de propunere.
— Da ce, mânca-te-aş, noi n-om fi oameni?
— Ba da, răspunde mama, fără să pară prea convinsă.
— Păi vezi, şi-atunci de ce să n-aibă şi ăsta micu’un nume? Ce, că doară nu-l dai din buzunar, îl dai dân gură. Şi câţi nu dau azi dân gură? Şi unii mai mult dăgeaba. Măcar matale, dacă dai, dai cu folos. Are ş-ăsta un nume frumos, dă român, să să fălească cu el în veaţă. Ia, vină, mă, încoace, se răsteşte ţiganca la ţânc, să te boteze cocoana! Adă, matale, o căldare dă apă, se întoarce ea spre mama, să aruncăm pă el şi gata. E botezat!
— Da ce, dragă, eu sunt popă? se supără mama.
— Da la noi nu-i cu popă, mânca-te-aş. Îi dai numele şi gata. Şi un plocon acolo.
— Ploconul îl dau finii la naş, nu naşii finului, pune mama pe loc lucrurile la punct.
– – E, vedem noi cine dă, cocoană, că n-o să ne împedecăm d-un plocon! Pă fata matale cum o cheamă? Că azi la toate le zâce Mariana. Uite să-i zâcem Mărinică, că e nume frumos. Adă o găleată! spune ţiganca, păşind hotărâtă în curte. Da’, cu primusu’ ăla ce faci dă e aruncat aşa?
A explodat, nu mai e bun de nimic, se spală pe mâini mama de fostul chilipir.
— Lasă, dă-l încoace, că-l facem noi să meargă şi dacă nu, îl dăm la feare vechi. Da’ nişte stecle goale, n-ai?
— Uite, acolo, după magazie, îi arătă mama nişte coşuri pline cu sticle, dar sunt murdare de ulei.
— Lasă, mânca-te-aş, că le spălăm cu cenuşă. N-ai cumva şi nescai puf de gâscă?
— Puf de gâscă?! De unde gâşte? Visezi?
— Poate ai dă raţă!
— De unde raţe? se minunează din nou mama.
— Da’ cevaşilea haine vechi dă pă la conaşu’ sau dă la domnişoara, spune ea, arătându-mă cu capul, care i-a rămas micuţe?
— Stai aici, dar să nu te mişti!, îi ordonă mama, că aş avea ceva pentru tine.
Ascunsă în spatele porţii urmăresc neliniştită toate mişcările ţigăncii, gata s-o iau la goană în caz c-ar face un pas spre mine. Dar probabil că ţiganca e la curent cu rolul ei de sperietoare aşa că mă ignoră complet. Până să vină mama cu un braţ de haine şi o bucată de pâine, ţiganca a luat apă dintr-o găleată şi l-a spălat pe băiat. Restul i l-a turnat în cap, apoi şi-a umplut sacul cu sticle şi găleata cu caise mai mult necoapte decât coapte.
— Ţ-aduc mâine găleata, spune ea mamei, cu sacul de sticle în spate, cu hainele pe umăr şi găleata într-o mână.
Lasă, dragă, găleata, că ne trebuie să udăm grădina, se împotriveşte mama.
Lasă, cocoană, că ţ-o aduc cu plocon, dacă am zâs că ţ-o aduc, ţ-o aduc, ce mai! Peste câteva zile, când mama era ocupată cu un nou pensionar, băgat într-un butoi de tablă pe tru dezinfectare, şi-a făcut apariţia din nou căruţa cu coviltir şi din ea a sărit ţiganca. L-a tras de sub prelată pe băiatul spălat la noi în curte, tot cu pălăria pe cap şi cu băţul într-o mână, în perechea de pantaloni jerpeliţi şi cu carapacea de broască ţestoasă atârnată de gât. Ţiganca l-a împins în curte şi a intrat în urma lui cu găleata de la care mama îşi luase adio.
— Haoleo, da ce faci acolo, dă-l afumi pă amărâtu’ ăla ca la puşcărie?
— Lasă, că nu e treaba ta, i-o retează mama. Tu mai bine ai lăsa lanţul mai lung la câinele ăla, o dăscăleşte mama după ce aruncă o privire în stradă. Domne, eu, dacă o fi să mă mai trimită Dumnezeu pe pământ sub un alt chip, am să-l rog orice numai câine la ţigan să nu mă facă.
— Lasă, bre, dă-l la dracu’, c-o să-l lungesc, dă dragu’ lu’ matale, răspunde ţiganca ascultătoare.
— Văd că ai adus găleata, se arată mama mai îmbunată de promisiunea ţigăncii.
— Am adus-o! Nu ţ-am zâs că ţ-o aduc? Ce mai, am adus-o.
Şi în găleată ce ai? o întreabă mama văzând căldarea acoperită cu un ziar.
Păi nu ţ-am zâs că viu cu plocon?
— Ce plocon? întreabă mama nedumerită.
— Păi nu eşti matale naşa lu’ ăsta micu, lu’ Mărinică? Scoate, mă, mâna din nas, fir-i-al dracu’!
— Fată, se întoarce mama supărată către ţigancă, de unde ai mai scos-o că eu l-am botezat pe mucosul ăsta?
— E, acu nu vrei s-o întorci ca la partid? se supără şi ţiganca. Ce vrei să mă năcăjăşti, vrei să să mă fac de râs în tot neamul ţâgănesc? Şi pă amărâtu’ ăsta mic? Ce mai! L-am udat cu apă din găleata matale. Acuma toată lumea îl ştie de Mărinică. E ş-un cântec. Ia să i-l cânţi, mă, lu’ năşicu, îl zmuceşte ea pe Mărinică, întorcându-se spre tata, care catadicsise să renunțe de câteva zile să mai privească tavanul pe care îl fixase cu privirea ani buni şi stătea acum la masă sub umbrarul de viţă de vie cu mine în braţe şi cu o sticlă de vin în faţă, înconjurat de pensionarii mamei, gata îmbăiaţi şi dichisiţi, care profitau din plin de buna lui dispoziţie.
Ascunsă în braţele tatei, o privesc pe ţigancă cu o teamă mult atenuată prin situaţia mea privilegiată.
— Şi să-ţi mai spui cevaşilea, şopteşte ţiganca aplecându-se spre mama, de parcă i-ar spune un mare secret, ăsta nici nu-i ţâgan dă tot, că l-a făcut Piranda cu un boer. A prins-o la înghesuială şi, mai cu sâla, mai cu ştii matale ce, a îmborţoşat-o. Avea doişpe ani, vai dă capul ei. Da’ tare mai era frumoasă Piranda, ca o zână!
— Şi unde e acuma? întreabă mama.
— Cine? Boeru’? Da’ cine dracu ştie pe ce coclauri o mai umbla?!
— Boierul ca boierul, dar maică-sa, Piranda?
— Eh, mă-sa e dăparte, spune ţiganca, arătând vag spre cer.
— A murit? insistă mama.
— Hâm, mormăie ţiganca, e ca şi moartă. Da’ Mărinică, dacă e la noi, e al nostru, c-aşa e la ţâgani, ce e în ograda noastră e-al nostru. Da, hai, ia acuma d-aicea ploconu’. Şi să-mi dai găleata înapoi, că văz că mai ai una.
— Ce ai acolo? întreabă mama într-un târziu.
— Ce să am? O halcă din bidivii lu’ Mărinică. Dă fapt, o scroafă.
— Ai tăiat scroafa acum în plină vară?
— Am tăiat-o, ce dracu să fac? Că murea dacă n-o tăiam.
— Mi-ai adus carne de mortăciune? Şi nu-l mai pomeni atâta pe Necuratu’!
— Ce mortăciune, bre, ce mortăciune? Că murea nu dă moarte, ci dă durere. Mi s-a rupt sufletu’ s-o tai, că avea paişpe purcei, da ce să fac, că să chinuia mai tare ca hoţii dă cai prinşi dă potără.
Ţiganca atinsese, fără să ştie, punctul sensibil al mamei. Dacă o dădeai gata pe mama cu ceva, era mila pentru animale. „Dumnezeu a făcut toate animalele perfecte. Le-a înzestrat cu instinct. Numai pe om l-a greşit. I-a dat răutate. L-a făcut rău. Nemilos.”, spunea mama.
— Dar ce avea? întrebă mama tot răstit şi totuşi mai binevoitoare.
— Ce să aibă? A dăocheat-o. A dăocheat-o o ţâgancă cu ochiu’ rău care a trecut acu vro lună pă la noi. Când ştim că vine, încuem poarta, da acu’ a venitără fără să ne spue. Cum a venit ş-a lipit ochiu’ rău dă purceaua noastră ş-a zâs: „Asta o să facă o droaie dă purcei. Să-mi daţi şi mie unu’.” „Stai, fă, că nici nu-i făcu şi tu vrei unu’!” Atâta ne-a trăbuit. Cum a plecat ţâganca, s-a şi prăbuşit purceaua dă picioarele dân spate. S-a târât aşa, vai dă capu’ ei, şi ne-a făcut paişpe purcei. I-a alăptat cum a putut. Ne era să nu zdrobşască vrăunu’, că, dă să aşăza pă el, nu putea să să mai scoale. A fost mamă bună, numa’ că plângea toată noaptea dă durere. Nici nu mai puteam să închidem un ochi în cort dă guiţături. I-am luat durerile, mânca-te-aş, că e păcat să chinuieşti un animal.
— N-aţi chemat veterinarul?
— Ce vetrenar? I-am dăscântat noi cu toatăle. Aşa i-a fost ei scris, să să chinuească în veaţa asta.
— Bine, dragă, şi cu purceii ce faceţi?
— I-am ţărcat, ce să făcem? Şi le-am pus la toţi câte o fundă mare roş, să nu-i mai dăoache cinevaşilea. Hai, ia d-aicea carnea asta că e vară şi să nu să strice. Pune-i multă sare să nu prinză vr’un miros, că tare e păcat dă chinurile ei.
— Dragă, eu carne de scroafă nu mănânc, o refuză net mama.
— …Hai, bre, ia-o şi nu mai fă nasoleli! Că nu-i dă la scroafă, e dă la măcelar, se denunţă ţiganca cu un oftat. Ne-o aduce unu’ direct dă la abator, mânca-te-aş, pă sub cămaşă, da a zisără că nu care cumva să spunem că înfundă puşcăria.
— M-ai minţit, adică?
— Nu, bre, numa puţân, ca să nu-l dau în gât pă amârătu’ ăla! Da’ dacă nu vrei să mănânci carne dă scroafă, eu ce să fac? A trebuit să-ţi zâc care e chestia. Bine, hai şî mănâncă sănătoasă, împreună cu conaşu’ şi cu ăştia cu care te-nhăitezi. Ţâ-l las şi pă Mărinică până dăsară, să stea şi el la năşica lui să înveţe să să poarte. Că la noi dă unde să-nveţe? Dă la ăla bătrânu’? Păi ăla vorbeşte nişte porcării, dă roşăsc eu, ţâgancă bătrână. Lasă-l la matale, aci, că văz că ai curtea plină de pişicheri. Ăştia e d-ăia, dă doamne să muncesc că poate că nu găsăsc.
— Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala, i-o taie mama. Lasă-l şi pe ăsta aici că ţi-l aduc eu pe seară. Unde ziceai că stai?
— Lângă gară, mânca-te-aş. Când o iei pă ulicioară, pă dreapta. O să cunoşti matale, că vezi cortul şi purceii cu fundă. Şî purceaua. I-am dăscântat ş-i bine acuma, să scaldă în noroi cu ăia micii. Ne ştie toţi p’acolo. Da neşte stecle goale mai ai?
— Am câteva, vezi tot acolo de unde ai luat şi data trecută.
— Să iau şi nişte zarzăre, mânca-te-aş, că văz că s-au copt.
— Bine, bine, ia. Ştii cum e cu voi? Bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat!
— Lasă, bre, să nu-ţ mai pară rău, că dă uni’ dai pune Ăl dă Sus ‘napoi! Ştiu eu că eşti suflet bun. Mai rar suflet aşa ca a lu’ matale. Ş-apăi şi ăla ajutatul poate să fie dă ajutor cândva ăluia care ajută. Când t’aştăpţi mai puţân.
— Lasă, că nu de asta trebuie cineva să-l ajute pe cel în nevoie, spune mama.
— Să nu zâci vorba aia, că nu să ştii ca pământul, îi şopteşte ea mamei aproape de ureche.
Ţiganca şi-a umplut căldarea cu caise, sacul jerpelit cu sticle, s-a suit în căruţă şi ni l-a lăsat în urmă pe Mărinică. Mama s-a uitat lung la el şi apoi l-a înşfăcat şi i-a aplicat tratamentul pentru pensionari, în cele mai îngrozitoare urlete pe care le-am auzit vreodată.
— Văd că-ţi place apa ca ăluia cu coarne coliva, îi spune mama neimpresionată de răcnetele lui.
— Hei, Mărinică, îl strigă tata înveselit, după ce l-a văzut îmbăiat de mama, ia vin, mă, la năşicu’, o imită el pe ţigancă. Văd că până la urmă am ajuns şi naşi la ţigani, i se adresează el mamei, care nu-i dă nici o atenţie. Ia vino-ncoace, Mărinică! Cine ţi-a făcut, mă, scripca, Ţâganca Bătrână? o botează şi el, la rândul lui, pe ţigancă, făcându-ne pentru a doua oară naşi.
— Io, sângur, da nu e scripcă, e… e… d-asta… , se bâlbâie Mărinică, călcând într-o dungă şi ferindu-se să pună toată talpa, de parcă i-ar fi frică să nu se murdărească şi să-l bage mama înapoi în butoi.
— Ce e, mă? insistă tata.
— E… d-aia… cum îi zice… ştiu io?
— Liră, îl ajut eu, care tocmai am citit Legendele Olimpului.
— Aşa, d-aia!
— Nu mai spune! se minunează tata. Ştii tu de liră? Şi corzile? De unde ai avut, mă, corzile?
— Dă la un bou, zice Mărinică.
— Şi ştii tu să cânţi la bazaconia asta? îl întreabă tata amuzat.
— Ştiu! răspunde Mărinică.
— Dar ce ai, mă, de calci aiurea? Ţi-a intrat vreun ghimpe în talpă? se interesează el privind cu atenţie picioarele lui Mărinică.
— Nu ştiu ce Dumnezeului are, intervine mama, i-au crescut un fel de monturi caraghioase la călcâie! L-o fi încălţat ţiganca cu nişte pantofi mai mici, de căpătat, care l-au ros!
— Ia, vezi, n-avem prin casă ceva să i se potrivească? o întreabă tata.
— Am eu nişte sandale care-mi sunt mari! spun sărind din braţele tatei şi luând-o la fugă spre casă.
Mărinică, rezemat în băţ se uită curios la mine şi porneşte în urma mea. În dulapul meu de haine, jos, într-o cutie, am nişte sandale aurii, mult prea mari pentru mine, pe care mi le-a cumpărat mama de la magazinul din centrul oraşului pentru când am să mai cresc. Scot sandalele încet, cu puţin regret parcă. Apoi i le întind lui Mărinică şi el rămâne cu gura căscată, mut de uimire. Se aşează lângă mine, pune băţul alături şi-şi trage sandalele. Lângă călcâi, cele două mici umflături ies din sandale ca nişte muguri. Mărinică îşi ia băţul în mână şi-şi priveşte fascinat sandalele.
— Sunt mişto! Cele mai mişto din lume! îmi spune el fericit.
Mă uit la picioarele lui şi văd cum pune piciorul pe podea cu toată talpa. Străbate în fugă culoarul lung, ca şi cum ar vrea să probeze sandalele. Când se întoarce, micii muguri s-au deschis şi aduc cu două aripi de porumbel. Mărinică se ridică la câţiva centimetri deasupra podelei. Mă ia de mână şi zburăm acum amândoi, ne ridicăm şi ieşim prin tavanul camerei, prin podul improvizat, prin acoperişul care străluceşte ca o rocă de azurit, sus, tot mai sus.
— Cum faci să zbori? îl întreb eu în şoaptă.
— Şşt! Să nu spui la nimeni! E un secret. Un secret între noi doi. Îmi promiţi că nu spui?
— Nu spun! promit eu.
— Pe cuvânt?
— Ce-mi dai să nu spun?
— Tu ce vrei să-ţi dau?
— Nu ştiu. Ce ai în buzunar? îl întreb eu arătând spre buzunarul stâng.
— Vânturile, îmi spune el.
— Şi în celălalt?
— O piatră fermecată.
— Minţi! Vreau să văd.
— Ce vrei?
— Vreau ce ai în buzunarul drept!
Mărinică bagă mâna în buzunar și scotocește îndelung.
— Ce faceţi acolo? întreabă mama intrând în casă. A, văd că-ţi vin perfect sandalele, îl cercetează ea pe Mărinică.
— Mamă, ştii că Mărinică poate să zboare? Mi-a zis să nu spun nimănui, trădez eu imediat mamei secretul.
— Mi-nchipui, spune mama, cu aşa sandale nici nu are cum să nu zboare!
— Dar zboară de-adevărat, am fost cu el pe deasupra casei.
— Bravo! ne laudă mama. Poate mai zburaţi şi altă dată! Nu, Mărinică? Dar să ai grijă de ea! Îmi promiţi? Un băieţel trebuie să poarte de grijă unei fetiţe, nu-i aşa?
— Hâm…, face Mărinică fără să spună nici da, nici ba.
— N-am înţeles!
— O să am, consimte, parcă cu greu, Mărinică.
— Atunci m-am liniştit, râde mama şi-l mângâie pe cap.
— Hei, strigă tata din curte, l-aţi încălţat pe Mărinică?
— I-am dat sandalele pe care mi le luase mama şi zboară cu ele! dezvălui eu şi tatei secretul.
— Ei, bravos! aprobă tata neatent. Şi acum, Mărinică, vino şi cântă-i lui năşicu’ un cântec de inimă albastră!
Mărinică îşi scoase carapacea de broască ţestoasă de la gât, îşi trecu degetele peste firele lungi, de maţe uscate şi începu să cânte. Şi niciodată în grădina noastră nu s-au întâmplat lucruri mai minunate. Pomii şi-au aplecat crengile spre carapacea de broască ţestoasă a lui Mărinică. Păsări cântătoare au venit în zbor direct din rai şi au ocupat până şi ultimul loc liber pe garduri şi pe sârmele de rufe, unindu-şi trilurile cu cele ale florilor care au crescut ca nişte ciuperci misterioase, înalte şi subţiri. Vântul s-a pornit şi el ca din senin şi a început să înfoaie rochiile femeilor şi fetelor care stăteau în jurul tatei. S-a auzit pământul gemând şi din el au ţâşnit jeturi de apă ca nişte imense fântâni arteziene. Un mic elefant alb şi un măgăruş, tot alb, au trecut în fugă şi s-au oprit undeva spre fundul grădinii, hârjonindu-se. Porumbei ni s-au şezat pe umeri şi ne-au gângurit cântecele iubirii eterne. Stelele s-au aprins şi s-au stins, şi iarăşi s-au aprins şi s-au stins. Din zidurile casei, care s-au acoperit brusc de pietre preţioase, au început să vină spre noi mirosuri de ambră şi de maci răscopţi de vară, de levănţică sălbatică şi de iarbă strivită de trupuri înfierbântate. Luna a apărut şi ea de două ori şi a răspândit în jur un parfum greu, ca de mosc, care ne-a făcut să nu mai ştim unde suntem, dacă mai suntem, dacă trăim aevea sau doar visăm. Şi totul a durat o zi şi o noapte şi încă o zi şi încă o noapte. Când Mărinică şi-a agăţat din nou carapacea de broască ţestoasă la gât, tata era cu acelaşi pahar de vin în faţă şi noi toţi în acelaşi loc, în aceeaşi grădină pe care o ştiam dintotdeauna.

…XV

De pe un cal alb coboară Vlad, aleargă spre mine printr-un viscol năpraznic şi, smulgându-şi inima din piept, mi-o întinde însângerată: „Ia-o!” O văd cum pulsează nebuneşte, întind mâna, dar, până să o iau, inima, zvârcolindu-se, cade pe zăpada care se înroşeşte. O mare de sânge. „Asta ai vrut?” îl aud şoptind, înainte de a se prăbuşi la picioarele mele.
Cum să trăiesc mai departe? mă întreb arsă de remuşcări. Te poţi purifica prin ardere? Sunt toată arsă. Arsă de dragoste. Arsă şi înmiremată. Miros a dragoste. Miros a lună. Miros a mare. Atât de ireal de aproape de trupul lui, că trupurile noastre se confundă, înlănţuite până la contopire.
Totul este alb. Eu însămi sunt albă. Albă şi goală. Numai bumbii sânilor îmi sunt roz, înmiresmaţi şi arşi de sărutări. Sunt albă. Albă şi goală. Numai braţele îmi sunt înmiresmate. Înmiresmate şi arse de sărutări. Sunt albă. Albă şi goală. Numai pulpele îmi sunt înmiresmate. Înmiresmate şi arse de sărutări. Sunt albă. Albă şi goală. Numai părul îmi este înmiresmat. Înmiresmat şi ars de sărutări. Am fost la poarta cu săruturi. Şi am trecut pe sub arcada ei. M-am oferit toată dintr-o dată. Mi-am prins sânii în cupele palmelor şi m-am dăruit cu uşurinţa cu care frunzele se dăruie vântului toamna. Cu uşurinţa cu care lebedele se dăruie luciului apei. Îmi ţin piciorul drept îndoit de la genunchi sub mine. Îmi ţin braţele îndoite de la cot sub cap. Rodiul a înflorit şi a făcut fructe într-o singură noapte. Rodiul a rodit. Rodiul s-a umplut de rodii.
Pe peronul gării, în faţa lui Leon, n-am mai avut când să-i întind scrisoarea. Am rămas ascunsă cu ea în podul palmei în timp ce braţele lui mă încolăceau cu disperare. De parcă ar fi înţeles instinctiv că dacă nu m-ar fi ţinut strâns imobilizată, aş fi putut să fac vreun gest care să ducă spre ceva iremediabil. Am stat aşa o veşnicie, fără să spunem nici unul un singur cuvânt. Apoi, într-un târziu, m-a luat de mână şi am urcat în trenul care mergea într-acolo de unde venise Leon, în lumea aceea însorită, pe care fotofobia din copilărie mi-o făcuse până acum inaccesibilă.
Prin jaluzelele lăsate se strecoară raze subţiri de lumină. Razele soarelui cad oblic pe trupurile toropite de dragoste. Îmi simt buzele sângerânde. Sunt aici şi ar fi trebuit să fiu în altă parte. În altă parte, mi s-ar fi părut că ar fi trebuit să fiu aici. Briza mării mişcă uşor perdelele albe, aducând miros de alge şi de ierburi.
L-am lăsat pe Vlad şi am plecat. Fără să-i spun niciun cuvânt. Ce puteam să-i spun? Cum poţi să iubeşti pe cineva aşa de mult şi să-l răneşti atât de adânc? Cum a putut să se întâmple aşa ceva? Cum? Aştept un răspuns care nu vine de nicăieri. Nu găsesc niciun răspuns. Nu am niciun răspuns. Scormonesc, scormonesc în neştire. Şi nimic. Sunt într-un punct mort. Nu mai pot să mă întorc şi mă întreb cum să merg înainte. Încotro mă îndrept?

…XXII

— Niciodată nu poţi să spui că ai fost fericit pînă nu ştii cum mori, filozofa bunica.
— Bunico, dar n-ai de unde să ştii cum mori, am contrazis-o eu, neştiutoare într-ale vieţii şi ale morţii.
— Ba da. Ştii. Şi moşul meu a ştiut. În noaptea când cu caii, s-a întors acasă şi mi-a spus: „Petro, să dăm jos din pod sicriul meu. Mi-a venit timpul!” „Nu pot, Ilie, ştii bine că e plin cu nuci”, i-am zis eu. „Bine!” a spus, „mai cer o păsuire până mâncăm nucile”.
Bunica şi bunicul îşi pregătiseră din tinereţe sicriile, ca să nu creeze necazuri la nimeni atuncea când „o fi să fie” şi le puseseră în pod. Le umpleau toamna cu nuci ca să nu stea nefolosite. În fiecare seară bunicul urca în pod şi aducea câte un castron cu nuci, îşi umplea paharul cu vin, din ce-i mai rămăsese în beciul mare, boltit, de cărămidă roşie ca şi casa şi mâncau nucile cu pâine caldă, făcută de bunica la ţăst. Bunicul tot urca şi cobora cu castronul şi nucile nu se mai terminau. Până s-a prins bunicul.
„Petro!”, a strigat el pentru prima oară în viaţa lui la bunica de au bubuit ferestrele, „până acum am făcut tot ce-ai vrut tu, dar acum, nu înţelegi femeie, că altcineva a luat în mână frâiele şi nu se mai poate?!”
Bunica a început să plângă şi să se văicărească, dar bunicul nu a mai luat-o în seamă, a urcat în pod, a golit nucile cu care bunica încercase să trişeze în sicriul bunicii şi şi-a coborât singur sicriul.
— L-a împins încetişor, singur pe scară, că eu n-am vrut să pun mâna, povesteşte bunica. Credeam că a înnebunit. Nu ştiam ce vrea să facă. Mă gândeam dacă n-are de gând să-şi pună funia de gât. Dar nu, moşul meu ştia că îi venise sorocul. A rezemat sicriul de peretele din cerdac, după care mi-a cerut să pun apă la încălzit. A umplut albia şi s-a spălat îndelung, să se prezinte în faţa lui Dumnezeu curat, şi-a ras barba cu briciul şi şi-a răsucit vârful mustăţilor. Apoi a deschis lada şi şi-a scos hainele pe care le avea pregătite de mult. S-a îmbrăcat, s-a aşezat în pat şi mi-a cerut să îi aprind o lumânare la cap. Am stat de vorbă cu el cum stăm noi acum, îmi spune aproape şoptit bunica. „Cum a fost, Petro, când am fost noi la Bucureşti, după ce ne-am luat?” „Frumos, Ilie!”
Îmi cumpărase moşu-tău caţaveică de vulpe şi-am plecat amândoi la Bucureşti, la expoziţie. Era tare multă lume! Şi mie mi-era frică să nu mă pierd. Şi atunci Ilie m-a luat de braţ. Pricepi? M-a luat de braţ! Hei, hei, pe vremea noastră nu era ca acum când se duc la căminul cultural şi se pupă la film. Când eram eu domnişoară, dacă se prindea un flăcău la horă lângă tine, doamne, te treceau fiorii. Era aşa ca o declaraţie de dragoste. Iară de mână ne luam cu flăcăii numai pe furiş, în pădurice, prin vreun crâng. De braţ însă n-am fost cu nimeni, numai atunci cu Ilie. Ne-am plimbat moşul meu şi cu mine pe Calea Victoriei. Şi Ilie mă ţinea de braţ, că nu era nimeni să ne cunoască şi să ne vadă. Da, da, râzi tu, dar e aşa cum îţi spun eu! Ne-am plimbat la braţ toată Calea Victoriei, apoi am luat o trăsură şi am fost la Şosea. Şi moşul meu mi-a zis: „Hai, Petro, dacă tot făcurăm toate drăciile, acum să ne tragem şi în poză”. Şi ne-am dus şi ne-am tras.
Mă uit la bunica admirativ, ca la a opta minune a lumii.
— Stai să-ţi arăt, că văd că nu mă crezi, spune ea, interpretând greşit privirea mea.
Se ridică sprintenă ca o fetişcană şi se duce în camera din faţă, unde miroase a gutui, a mere şi a busuioc, scotoceşte prin dulap şi se întoarce cu o fotografie îngălbenită de ani. Din poză îmi zâmbeşte o femeie tânără, necunoscută mie, în vestita caţaveică, şi un tânăr care aduce cu bunicul, îmbrăcat într-un palton lung până la pământ, cu guler mare de blană. Şi femeia tânără, din fotografie, îl ţine, într-adevăr, pe bărbatul care aduce cu bunicul, de braţ.
— Ei, şi în timp ce vorbeam cu bunicu-tău am văzut lumina lumînării cum fâlfâie, gata să se stingă. A fâlfâit de vreo câteva ori, apoi şi-a revenit şi a început să ardă ca înainte. „Ce-o fi fost asta Ilie?” l-am întrebat, dar n-am mai primit nici un răspuns. Sufletul lui fusese. Se ridicase la cer. El ştiuse că o să se sfârşească, dar eu nu putusem să cred. Cum să vorbesc cu el acum şi în clipa următoare să nu mai fie. Cum? Şi de unde să ştie el asta? Vezi, nici pînă azi nu-mi iese din minte: de unde ştiuse el că în noaptea aia o să plece? De unde? se întreabă bunica sfredelind cu ochii întunericul.
După ce le luaseră bunicilor cu forţa pământurile, ăştia le-au luat şi vitele, pe care bunicul, spre deosebire de mulţi gospodari din sat, le creştea ca pe copiii lui, fără să le muncească până cădeau jos şi fără să le bată. Caii, mai ales. Caii erau pasiunea bunicului. Nu i-ar fi atins cu biciul pentru nimic în lume, iar duminica îi punea la droşcă şi pleca pe la rubedenii, în satele învecinate, mai mult să se mândrească cu ei decât să-şi vadă rudele. Era fudul bunicul, mândru de acareturile lui, de casa mare de cărămidă roşie, cu scară largă de piatră pe care urcai ca să ajungi la cerdacul alb cu coloane. Când se ducea, destul de rar de altfel, la cârciumă, după ce bea un pahar-două, le dădea peste nas celorlalţi: „Mă, voi dormiţi pe saltea de paie, iar eu de puf”. Îl porecliseră Puflea, dar bunicul nu se supăra. Îi plăcea porecla lui.
Când au venit să-i ia, caii au început să sfornăie, de parcă ar fi ştiut ce-i aştepta. Săreau în două picioare şi nu se lăsau duşi din curte. Bunicul a luat biciul şi i-a bătut în faţa „ălora”, cu o sălbăticie de a fost nevoie să intervină lumea să-l oprească. „Să nu afle cât îi iubeşte”, a spus bunica, „şi să se răzbune cumva pe ei pentru râca pe care i-o purtau cumva lui. Apoi s-a ascuns în pătul să nu-l vază nimeni şi a plâns ca un copil.”
„Nu trebuie să-ţi ştie lumea slăbiciunile, copilă, că ţi le exploatează”, îmi spunea bunica atunci când mai crescusem şi credea ea că pot să înţeleg. „Mai ales să nu destăinui nimănui ce ţi-e ţie drag!”
Noaptea, bunicul se strecura în curtea gospodăriei colective, îşi ţesăla caii şi le ducea de mâncare. Într-o zi a venit ordin de sus, de la conducerea de partid, că, dat fiind că se trece la mecanizarea agriculturii, iar caii vor fi înlocuiţi de tractor, să fie rezolvată urgent problema lor, să nu mai mănânce mâncarea degeaba, ca nişte trântori. „Cum?” s-au întrebat nedumeriţi sătenii. „Cu bâta!” a venit răspunsul.
Oamenii s-au cutremurat de oroare şi n-au făcut nimic. Peste câteva zile a sosit o nouă telegramă. Li se cerea la raionul de partid un număr de piei care să corespundă cu numărul de cai din gospodăria colectivă. Când a auzit, bunicul a pregătit o găleată cu ovăz, ascuns de el undeva într-o şură, să nu ştie nimeni, că le confiscaseră şi grânele, a amestecat înăuntru mătrăgună şi a plecat învăluit în ceaţa nopţii. Şi-a ţesălat caii îndelung, le-a mângâiat grumazul şi le-a sărutat boturile umede, apoi le-a pus în faţă găleata cu ovăz şi mătrăgună. Bunicul a stat lângă ei, alintându-i şi spunându-le pe nume până au adormit pentru vecie. Ultima imagine pe care au luat-o cu ei a fost a bunicului. Poate au plecat întrebându-se de ce făcuse bunicul asta, dar a doua zi, când au văzut din cer cum ceilalţi cai au fost încărcaţi în camioane şi duşi la abator, loviţi cu bâta în cap şi jupuiţi de vii, continuând să mişte şi încercând să se ridice în picioare şi după ce pieile le fuseseră întinse deja la uscat pe gard la soare, au înţeles cu siguranţă că bunicul făcuse ceea ce făcuse din iubire.
— Sper că şi bunul Dumnezeu a înţeles asta! spune bunica şi oftează.
Stăm amândouă afară în cerdacul cu coloane albe. Deasupra fântânii se ridică o lună imensă, ireală.
— Vezi omul din lună? mă întreabă bunica în şoaptă.
— Da, bunico. Paşte nişte mioare.
— Da’ de unde! Uită-te mai bine! E bunică-tău cu caii lui! Câteodată îl strig: „Ilie! Ilie!” dar el stă aşa într-o parte şi nu-mi răspunde. În ziua în care îmi va face semn cu mâna, înseamnă că mi-a venit şi mie sorocul. Sper să ajung alături de el şi nu prin alte părţi, că de… eu am fost mai afurisită la viaţa mea. Spre deosebire de bunică-tău, care era bun. Şi tare milos. Maică-ta cu el semăna. Amândoi buni să-i pui la rană. Numai că oamenii buni sunt victime uşoare. Cad victime propriei bunătăţi. Am prevenit-o pe maică-ta, dar degeaba. Nu m-a ascultat. De câte ori nu i-am spus, dar ea făcea urechea surdă şi mergea înainte, făcea tot ce ştia ea. Şi am avut dreptate. N-aş fi vrut să am, aş fi vrut să mă înşel, însă iată că s-a adeverit ce i-am spus.
Bunica îşi şterge pe furiş o lacrimă. Nu mai e aşa de aprigă ca odinioară. Au înmuiat-o necazurile şi nenorocirile. Plecarea mamei a fost ultima dintre lovituri şi nu dintre cele mai uşoare.
— Pentru o mamă nu e nenorocire mai mare decât să-şi îngroape copilul! Şi maică-ta, ca şi bunică-tău, a murit de inimă rea. Că la binele făcut i s-a răspuns cu rău!
— Bunico, mama spunea că ea nu face bine, ci numai ceea ce i se părea ei normal să facă.
— Cunosc eu toate îmbârligările astea de cuvinte. Vorbe, copila mea, vorbe! Maică-tii îi plăcea să bată câmpii. Vorbea verzi şi uscate. Avea ea părerile ei curioase la care nu renunţa pentru nimic în lume. Omul trebuie să-şi vadă de treburile lui şi nu să se ocupe de ale altuia, că de multe ori nu iese cum vrei tu, ci cum vrea Cel de Sus. Şi oamenii nu sunt cum credea şi-i vedea ea. Fiecare e curios în felul lui, fiecare e altfel decât ţi se pare ţie că ar fi. Dar ea îi vedea pe toţi buni.
Mă gândesc că mama aflase „sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun”, că avea acel sentiment de gratuitate care lipseşte celor mai mulţi, pentru care interesul imediat sau potenţial înăbuşă celelalte sentimente.
— Nu trecea pe lângă cineva fără să-i întindă o mână, continuă bunica să-şi depene povestea, confirmându-mi fără să vrea gândul. Aşa a ajuns şi Tudora la voi. A găsit-o maică-ta în grădina voastră din deal, într-o magazie unde ţineau uneltele. Complet goală. Spunea că au gonit-o ai ei de acasă, dar eu cu mintea mea am gândit că nu de bună au gonit-o. Zicea că se oprise acolo lângă grădină să se scalde în apa pârâului, pârâul din care udau ai tăi grădina, şi că şi-a lăsat hainele pe mal, iar când a ieşit îi furase cineva totul. Măi să fie! I-a dus maică-ta o rochie de a ei şi nişte pantofi şi a luat-o acasă. Eu n-aş fi luat-o pentru nimic în lume, că avea aşa o privire de te lua cu fiori. De lup. Cum am văzut eu odată când mă întorceam cu bunicu-tău de la târg. Era în postul Crăciunului şi ne dusesem să cumpărăm ce ne trebuia pentru Sfintele Sărbători. Am vândut grânele ş-apoi am fost prin magazine. Pe vremea aia, când ăştia nu ne aduseseră încă la sapă de lemn, erau de toate, nu ca azi numai cutii de conserve şi borcane cu fasole verde şi mazăre. Doamne, ce bogăţie mai era! Bani să ai să cumperi! Butoaie cu peşti la saramură, lăzi cu halviţă, şiraguri de curmale şi smochine, măsline de toate felurile şi culorile. Belşug mare! Nu ştiai ce să iei mai întâi. Şi după ce am teminat toată treaba, moşul meu zice: „Hai acuma, înainte de a porni la drum, să mâncăm câte o fasole!” Era o cârciumă acolo în piaţă. Da’, eu i-am zis: „Mă, Ilie, se face târziu şi o să ne apuce noaptea”. Că iarna cade întunericul devreme. Pe la patru seara, gata, nu mai vezi bine şi la cinci e întuneric de-ţi bagi degetele în ochi. Ei, dar bunicu-tău nu s-a lăsat şi ne-am aşezat la o masă. Era cald şi bine, cu faţă de masă, aşa în carouri albe şi verzi, şi cu solniţă în mijloc. Şi Ilie a comandat ca un boier: „Două porţii de fasole, pentru mine şi pentru dumneaei”. „Două porţii!”, aşa a spus.
Şi ne-a adus cârciumarul două străchini pline cu iahnie de fasole, aburinde, şi un castron cu murături. Şi pâine caldă de la cuptor, că era acolo în piaţă şi un cuptor al unuia Marin, de la care cumpăram întotdeauna franzelă şi covrigi pe sfoară pentru acasă. Şi ne-a urat şi „Poftă bună!”.
Ilie i-a plătit, a zâmbit mulţumit şi am început să mâncăm. Şi era bună, să-ţi lingi degetele, nu alta. Om fi fost şi noi flămînzi, că alergasem toată ziua şi eram sculaţi din zori, să ne pregătim de târg, dar era şi bună. Şi mâncăm noi aşa, până când deodată Ilie se opreşte din mâncat şi se uită la mine alb ca varul. Ce să-ţi spun? Cum e creta. „Ce ai Ilie?” Da Ilie nici nu mai putea să vorbească. Mă uit la el în strachină şi ce văd? Pe fund, un ciolan de porc! Doamne fereşte! Că eram în Postul Crăciunului! Şi nu e păcat mai mare decât să mănânci în post carne. Iar carne de porc, ce să-ţi mai spun?! Ne-am ridicat de la masă şi am ieşit afară. Ilie şi-a băgat două degete în gât şi a încercat să verse ce mâncase. Şi a reuşit. Dar eu n-am putut. Am rămas cu fasolea aia cu ciolan în burtă. Văleu, văleu! Ştiam că nu-i a bună, că o să ni se întâmple o nenorocire.
— Cum să ţi se întâmple, bunico, o nenorocire de la un ciolan?
— Nu de la ciolan, mamă dragă, ci de la păcatul pe care îl săvârşisem.
— Bine, bunico, dar păcătuiseşi fără să ştii! Cârciumarul era de vină.
— Faptul că nu ştii nu te absolvă de păcate, copilă.
— Aşa o fi, bunică. Dar tot nu înţeleg.
— Stai că o să înţelegi numaidecât, mă asigură bunica. Am luat căruţa de la omul unde o lăsase Ilie ca să dea apă şi ovăz la cai şi am plecat. Am străbătut oraşul, am ajuns la barieră şi am ieşit pe drumul spre sat. Era aşa cât să zic cam două-trei după masă când am ieşit noi din oraş. Aveam vreo zece kilometri până acasă, nu era chiar mult, dar eram cu căruţa că dusesem grâne la vânzare, nu cu droşca, aşa că Ilie a tras de haţuri, să îndemne caii la drum, ne-am înfăşurat şi mai bine în şube şi am pornit. Deasupra nişte nori grei, negri, care nu prevesteau nimic bun. Şi noi ne grăbeam. Ilie tot îndemna caii: „Hai, flăcăii tatei, că acum căruţa e goală!” Dar pe drum era zăpadă îngheţată şi pe la jumătatea drumului a început să ningă şi să sufle crivăţul. Ne sufla din faţă şi ne biciuia şi pe noi şi caii. Am văzut cu spaimă că începe să se lase întunericul şi noi mai aveam drum destul până acasă. Şi îl bombăneam în gând pe Ilie că avusese ideea cu cârciuma, ce să mai zic tare, era el destul de necăjit ca să-l mai supăr şi eu. Vedeam cum se ridică nămeţii şi noi tot pe drum şi de-abia mai înaintam. Şi cum mergeam noi aşa, nu ştiu cum întorc eu capul să mă feresc de vânt şi văd de după un morman de zăpadă nişte luminiţe. Şi mă întreb cu mintea mea proastă ce-ar putea să fie, că era numai câmpie cât vedeai cu ochii. Nu e nici un sat pe drumul ăsta. Sunt Fărcaşele, unde mergeam noi la bal în tinereţe, dar departe de drum, aşa după o colină, de nu se vede. Şi în timp ce mă gândeam eu, mai văd câteva luminiţe. Şi până să dau să-i spun lui Ilie, văd o mare de luminiţe care venea spre noi. Şi atunci mi-am dat eu seama: „Ilie”, am strigat, „lupii”! Şi Ilie a întors şi el capul şi i-a văzut. Şi ne-a apucat groaza. Că mai fuseseră mâncaţi unii care veneau de la pădure cu lemne şi pe care-i apucase noaptea pe drum. Le găsiseră numai cizmele. Şi din cai, scheletele. Rămăseseră înşeuate la carul cu lemne. Am văzut ochii apropiindu-se şi mi-am făcut o cruce şi am zis: „Doamne, iartă-ne şi ajută-ne!” Numai el mai putea să ne scape. Că lupii dacă atacă în haită, n-ai cum să scapi. Ilie a ridicat biciul pe deasupra cailor şi a început să-l şuiere. Dar caii nu mai aveau nevoie să audă şuieratul biciului, că ei simţiseră miros de lup şi se încordaseră ca două arcuri de oţel. Şi au luat-o caii la goană. Şi alergau cum aleargă vântul. În spatele nostru, haita. Auzeam răsuflarea cailor din faţă, iar din spate răsuflarea haitei, care are un şef al ei. El conduce atacul. Şi m-am întors aşa cu şubă cu tot şi l-am văzut pe şeful ăsta al lor, la o aruncătură de băţ de căruţă. „Ilie!” am mai apucat să strig şi lupul a şi sărit în căruţă. Ilie s-a întors şi l-a plesnit cu biciul o dată şi încă o dată şi lupul schelălăia, dar nu se lăsa. Căscase un bot spre noi de-i zăream nu numai dinţii, dar şi gâtlejul la lumina felinarului pe care îl ridicasem ca să vadă bunicu-tău lupul. Şi când l-a plesnit a treia oară, lupul a schelălăit tare de tot şi a sărit din căruţă. Şi atunci am văzut că şchiopăta. Poate din născare sau poate de la lovitura lui Ilie. Mergea şontâc-şontâc şi toată haita s-a oprit şi s-a adunat în jurul lui. Şi au stat ei aşa în cerc o vreme. Ce-şi spuneau nu ştiu, dar sunt sigură că puneau ceva la cale. Brusc, ca la un semn, au început cu toţii să urle. Mi s-a făcut părul în cap măciucă sub broboadă. Aşa ceva nu mai auzisem şi nici n-am mai auzit de atunci vreodată. Însă, când mi-am întors privirea spre cai, am văzut primele lumini ale satului şi caii care treceau printre nămeţi de parcă le pusese cineva aripi. Şi atunci am înţeles că Dumnezeu ne scăpase. Dar vorba aceea: „Să nu zici Doamne ajută până nu treci puntea”. Când mă uit înapoi, o dihanie se desprinsese din haită şi venea după noi. Dar lupul cel şchiop s-a luat după ea şi a muşcat-o. Şi dihania s-a întors la haită. Între timp noi trecusem de primele case. Şi atunci mi-am făcut o cruce mare şi i-am mulţumit Bunului Dumnezeu. Că altfel de moarte tare urâtă am fi murit.
Ei, şi Tudora asta avea ochi aşa de sticleau. Şi mai era ceva. Şchiopăta uşor. Când am fost la târg şi am trecut pe la voi şi am văzut-o pe Tudora, i-am zis maică-ti: „Du-te la miliţie! Du-te şi află cine e!” Că n-avea nici buletin. Zicea ea că o cheamă Tudora, dar eu cred că minţea. N-a vrut să mă asculte. Era încăpăţânată maică-ta. Bună ca pâinea caldă, dar încăpăţânată. Asta a omorât-o. Încăpăţânarea.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg