Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Bonsaiul și libertatea

Bonsaiul și libertatea

Nu există, probabil, altă plantă care să fie mai îngrijită decât bonsaiul. Formarea coroanei și a trunchiului, adevărată sculptură miniaturală în vegetal, găsirea dozajului strict potrivit în compoziția apei, solului, luminii, hrănirea cu substanțele nutritive atent calculate, fac din acest haiku vegetal, pentru mine, o expresie a fragilității absolute. Și, la fel, a nefericirii. Nefericirea de a fi ocrotit în exces. Ceea ce echivalează cu o mutilare dureroasă. Ați văzut vreodată fotografii, apropo de bonsai, cum arată picioarele unei gheișe? Deformarea care trebuie să permită pasul bine-cunoscut presupune suferințe atroce. Imaginile sunt șocante. Cam de aceeași natură trebuie să fie și pătimirile minunatului bonsai. Sau ale ursului dresat, cu belciugul în nas. Să fie libertatea opusul acestei dureri? Se știe, libertatea este unul dintre conceptele cel mai greu de definit. Vorbim de o libertate interioară și una exterioară, una individuală și una socială, o libertate pozitivă și una negativă, raporturi delicate avem între libertate și constrângere, între putere și libertate, și așa la nesfârșit. Ne rătăcim rapid în această „grădină cu poteci bifurcate”. Este cu atât mai greu să o înțelegi, cu cât a devenit unul dintre idola theatri ai vremii noastre. Toată lumea de azi consideră libertatea drept o valoare „de-la-sine-înțeleasă”. Modernitatea însăși, ca și urmașa ei cu ADN identic, postmodernitatea, s-a construit în jurul acestei idei întemeietoare. Și totuși, nu putem ocoli întrebarea: când și în ce mod devine libertatea o valoare ce tinde să și le subordoneze (într-un mod foarte ne-liber, în paranteză fie spus, negându-se pe sine) pe toate celelalte? Este citată adesea, de obicei fără amintirea autorului, fraza lui John Stuart Mill: libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt. Splendidă afirmație prin simetria și simplitatea construcției, numai că dificil paradoxală. Libertatea este, până la urmă, o chestiune de granițe. Cine trasează deci linia (Doamne, cât de subțire!) unde „se termină” o libertate și de unde „începe” alta? Și care este exact momentul în care se insinuează în întrebare acest cine? Adepții libertății absolute intră în încurcătură în fața acestor chestionări inevitabile. Pentru că: fie granița este stabilită vertical, „ontologic”, de cineva „de sus”, și atunci nu mai ești liber decât în interiorul unui anume perimetru care ți-a fost fixat destinal, fie este fluctuantă, dată de jocurile orizontale de putere între tine și celălalt, și atunci libertatea devine un lung șir de ciocniri pentru a o spori pe a ta în dauna celuilalt. Isaiah Berlin îl citează aprobativ într-o notă pe Bentam: „Fiecare lege este o încălcare a libertății”, aporie fundamentală, în măsura în care fiecare lege delimitează, restrânge, precizează, fixează, ordonează. Cum să dai legi prin care să interzici restrângerea libertăților? – iată o întrebare la care corectitudinile politice nu se obosesc să răspundă. Dar, revenind la cartea clasică a filozofului utilitarist englez, ea spune, firește, o mulțime de lucruri mult mai profunde. De exemplu: „Un om nu poate fi constrâns în mod legitim să facă un anumit lucru sau să abțină a-l face pentru că ar fi mai bine pentru el să se comporte astfel, pentru că acest lucru l-ar face să fie mai fericit sau pentru că, în opinia altora, este înțelept sau este drept ca el să se comporte astfel. Toate acestea sunt bune temeiuri pentru a discuta cu el, pentru a-l mustra sau a-l implora, dar nu și pentru a-l constrânge sau a-i face rău dacă se comportă altfel”. Adevărul este că niciodată nu s-a vorbit mai mult despre libertate și nu s-au făcut mai multe excese în numele ei decât în ultimele decenii. Libertatea a ajuns un fel de superstiție generalizată, un stereotip. Ca o consecință (?), parcă omul este din ce mai puțin liber. Și din ce în ce mai mult bonsai. „nature and limits of the power that can legitimately be exercised by society over the individual”, (natura și limitele puterii care poate fi exercitată în mod legitim de către societate asupra individului), cum spune același înțelept utilitarist, nu a fost parcă niciodată o apăsare mai acută. Inclusiv pandemia a ridicat la putere această dilemă a opțiunii imposibile între supraveghere și autonomie. „Drumul spre servitute”, după formula lui Hayek, a devenit în contextul de azi autostradă cu 12 benzi.
Isaiah Berlin analiza acel înțeles care vede în libertate doar absența obstacolelor în realizarea dorințelor. În acest sens, libertatea se confundă cu jubilația și cu o anume practică a fericirii. „Euforia perpetuă”, după formula lui Pascal Bruckner devine un fel de supremă obligație existențială. Fericire obligatorie. Problema lumii de azi este că, pe măsură ce ne impune acest alt imperativ categoric, al fericirii obligatorii, „datoria de a fi fericit” (Pascal Bruckner), acest imperativ sporește simultan, și încă într-un procent considerabil mai mare, circumstanțele anxietății. Oferta crește halucinant, de la o zi la alta, și, neputând avea tot, nu putem fi tot. Capacitatea de a consuma rămâne înspăimântător de mult în urma capacității de a produce. Și acest proces construiește verigile unui lanț cu care suntem ineluctabil legați. Când Marx spunea că proletariatul nu are de pierdut decât lanțurile, se referea la o realitate bi-dimensională, lesne de cuprins cu privirea și de înțeles în logica binară a secolului mecanicii. Astăzi, atât lanțurile, cât și viața cotidiană nu mai pot fi înțelese decât într-un pluri-univers și printr-o logică modală. Definițiile clasice ale libertății devin astfel insuficiente. „Sclavii fericiți” (expresia am găsit-o în eseul Idei politice în secolul al douăzecilea al lui Isaiah Berlin, dar a fost încetățenită la noi de o carte apărută în 2009 a lui Ovidiu Hurduzeu) își pot face concediul în Caraibe și pot deține cele mai noi modele de automobile. Spre deosebire de „proletarul” din secolul 19, sclavul fericit din secolul 21 are doar lanțuri virtuale. Și paradoxale: ele se arată, când se arată, mai degrabă sub forma unei fascinații sau a unei hiper-protecții din partea unor entități supra-individuale. Să luăm doar exemplul supravegherii continue și permanente, făcute sub pretextul ocrotirii siguranței individuale. Care supraveghere se vădește de cele mai multe ori inutilă, incapabilă să-i împiedice pe teroriști de exemplu să-și pună la cale atentatele. Fericirea aceasta paradoxală, creată de societatea de hiperconsum (ambele sintagme sunt ale lui Gilles Lipovetsky) se confundă pentru omul postmodern sau recent cu libertatea. Când, de fapt, tocmai această ilicită suprapunere îi răpește acestuia complet orice umbră de independență. „Nemulțumită de a fi intrat în programul general al Statului-Providență și al consumatorismului, fericirea a devenit de asemenea un sistem prin care fiecare îi poate intimida pe toți, sistem căruia îi suntem în același timp, victime și complici. Terorism consubstanțial acelora care îl suportă fiindcă nu au decât o ieșire pentru a-i para atacurile: a-i rușina la rândul lor pe ceilalți pentru lacunele, fragilitatea lor” (Pascal Bruckner) Sănătatea și sexualitatea, spune mai departe scriitorul francez, sunt domeniile privilegiate ale datoriei de a fi fericit, deci – adaug – ale anxietății consumului fără limite, deci ale prizonieratului nostru moral. Observ doar în trecere că ambele domenii au căpătat dimensiuni nebănuite sub pandemie, prin corolarul ei: izolarea. Până acum ne izola Puterea, ca represiune. Acum ne izolăm singuri. Ca măsură de siguranță. Iar medicalizarea fanatică a existenței a devenit, parcă fără opoziție, principalul (singurul?) subiect de dezbatere publică. Cum observa tot eseistul francez într-un interviu din primăvară, „prezentul și-a fabricat o boală după chipul și asemănarea sa”1. Ni se cere, printr-o mutație etică, să fim solitari, nu solidari pentru a face binele celuilalt.
Libertatea este definită complet de posibilitatea de a alege. Sclavul nu are niciuna. Dar și excesul de opțiuni echivalează cu a nu putea realmente alege. Procesul de proliferare are la un capăt pe Măgarul lui Buridan, cu cele numai două opțiuni, și se încheie în spațiul, practic infinit, al rețelelor sociale virtuale. Măgarul născocit de scolasticul francez moare pentru că nu știe să aleagă, deși are de unde. Măgarii prizonieri ai Rețelelor mor socialmente pentru că nu există criteriu de alegere valid pentru un număr nelimitat de variante. Așa că te închizi singur, din instinct de conservare elementar, în „bula” care-ți oferă iluzia maximei siguranțe. Prizonieratul este, de astă dată, perfect. Pentru că bonsaiul care dă clik este foarte bine îngrijit, i se dă exact ceea ce are nevoie, în secunda în care are nevoie. Omul din fața ecranului nu realizează că se află în fața unui zid inexpugnabil, a unei închisori absolute, din care nu există evadare posibilă. „Civilizația ecranului” este una lipsită, la propriu și la figurat, de lumină autentică, ecranul nu este nici fereastră, nici oglindă. De aici puterea lui perversă și forța lui deformatoare. De la Hobbes, care susținea că oamenii nu caută nici libertatea, nici fericirea, nici dreptatea, ci securitatea, la Marele Inchizitor care-l acuză pe Iisus că, în loc să le dea oamenilor pâine, le-a pus pe umeri povara insuportabilă a responsabilității și libertății, drumul este direct. „Și atunci se vor dumiri pe deplin ce înseamnă să te supui pe veci. Atât timp însă cât oamenii nu vor înțelege lucrul acesta, vor fi nefericiți./…/Turma se va aduna însă la loc și se va supune iarăși, de astă dată pentru totdeauna. Și atunci noi vom hărăzi oamenilor o fericire tihnită și umilă, o fericire pe măsura unor făpturi nevolnice, așa cum au fost plămădiți…” spune Marele Inchizitor. Cât de premonitorii ne par vorbele sale și din perspectiva „pâinii informatice”!
Un alt idol de aur al postmodernității noastre este toleranța. Din perspectiva omului de azi, asta ar însemna să acorzi același grad de libertate tuturor. „Să acorzi”? Din nou, limbajul, viclean ne duce spre o transcendență inevitabilă, ca și, mai devreme, la definiția lui J.S.Mill. Fenomenologic, libertatea nu se poate întemeia decât prin prezența, fie și ocultată, a celui de-al treilea. Există astăzi un fundamentalism al toleranței care eșuează, logic, în cea mai strictă intoleranță. „«Toleranța represivă» de tip iacobin distruge libertatea individuală în aceeași măsură în care despotismul (cel mai tolerant) distruge libertatea pozitivă și degradează condiția supușilor săi” (Isaiah Berlin). La urma urmei, mai multă toleranță nu duce automat la mai multă libertate, cum ne învață gândirea șablonardă. Bonsaiul este cu atât mai frumos și mai îngrijit, cu cât este mai torturat. Iar animalul de la zoo nu are grija hranei. Aici stă marea greutate morală a libertății. Unul din nenumăratele ei sensuri este desprinderea de determinații: „Independența”, „Eliberarea”. (Alexandru Dragomir observa că, de fapt, de cele mai multe ori când gândim libertatea gândim de fapt la eliberare). Omul de azi trăiește în nebunia negării determinărilor, ceea ce transformă libertatea în idol. Până și limitele biologice native sunt transgresate. Se cheamă aceasta liberate? Sau dimpotrivă? Și, pe de altă parte, negarea determinărilor în numele unei false idei de libertate se traduce printr-o infantilizare socială care are un singur nume: servitute. Marele Inchizitor ne privește aspru, pentru că ne cunoaște până în adâncul sufletelor nevolnice și al timpului mărunt ce ni s-a dat.
Rațional, e tot mai greu să apropii libertatea de fericire. L-aș parafraza ca încheiere pe cel care a descris ca nimeni altul Ciuma: nu-mi pot închipui un bonsai fericit!

 

 

Notă
1 https://republica.ro/in-spatele-usilor-inchise

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg