Nu poți reda într-un spațiu restrâns nici măcar miezul unei cărți precise, riguros conceptualizată și extraordinar de energic scrisă, a unui autor proteic, cum este Im Geiste des Vetrauens. Eine Lektüre der Phanomenologie des Geistes. Pe traseul sutelor de pagini ce compun monumentala carte se examinează în amănunt celebra scriere a lui Hegel.
Prefața (Vorrede) la Fenomenologia spiritului a fost scrisă de Hegel după partea principală, încât trebuie tratată după aceasta, iar Robert B.Brandom o și tratează astfel. Introducerea (Einleitung), constând în cele optsprezece propoziții, este abordată apoi în trei capitole ale cărții, în care Robert B.Brandom aplică „strategia descendenței semantice (strategie semantische Abstiegs)”, prin care înțelege examinarea amănunțită a căii de trecere de la treapta de jos a conștiinței la treptele înalte ale acesteia. El pune în lucru de la început realismul conceptual, conform căruia conceptele sunt ale realității, după ce a inclus, alături de „reprezentare”, intenționalitatea și a profilat funcția „expresivă” a conceptelor (p.114). În fapt, Robert B.Brandom reconstituie desfășurarea experienței cognitive pe metaplanul ei, care este fenomenologic, și, cu ea, urcarea conștiinței de la „percepție (Wahrnehmung)” la „formele conștiinței (Gestalten des Bewustsein)” – ceea ce este efectivă „fenomenologie”. Asumpția sa este, de altfel, aceea că Hegel, dar și Kant, se înțeleg cel mai bine luând în seamă ceea ce ei spun despre „experiența obișnuită (gewöhnliche Erfahrung)” (p.172), deci despre treapta socotită cea mai de jos a cunoașterii. Numai o „genealogie a procesului experienței” ne permite înțelegerea conținutului conceptelor (p.174), iar „experiența erorii” face să se treacă la noi forme ale conștiinței.
După ce Introducerea ne lămurește asupra percepției, în atenție intră „conștiința (Bewusstsein)”, odată cu care își începe cursul istoric distincția între „lumea subiectivă” și „lumea obiectivă”. Aici Robert B.Brandom observă, între altele, că vestita critică a „mitului datului”, elaborată de Winfried Sellars, se găsește deja în Fenomenologia spiritului, în capitolul despre „certitudinea sensibilă” (p.181-182). Originalitatea lui Hegel constă în aceea că el pune în legătură „experiența (Erfahrung)” cu „acțiunea (Tun)”: subiectul cunoscător leagă propoziția din care constă cunoașterea cu corectitudinea comportamentului său în fața realității obiective. Hegel consideră că semnificația conceptelor este ancorată în „autoritatea a ceea ce este nemijlocit dat (Autorität der Unmitellebakeit)” (p.203), dar se înțelege numai dacă se înțelege ceea ce noi avem de făcut pentru a face valid pentru altul ceea ce noi susținem despre realitate.
Sub acest aspect, Hegel oferă o cale de depășire a conceperii atomiste a identității (p.275), pe care avea să o mai încerce Wittgenstein în Tractatus, și deschide calea fecundă pentru a înțelege formarea generalităților, a legilor. Ea constă în intercalarea „forței (Kraft)”, înțeleasă ca „unitate inclusivă a multiplicității” (p.291) ca intermediar între „percepție (Wahrnehmung)” și „intelect (Verstand)” și recunoașterea naturii inferențiale a entităților.
De asemenea Hegel ajunge să formuleze ideea lumilor posibile (p.318), ca possibilia în raport cu realitățile, fără a concepe possibilia în același fel ca ceea ce este deja real. Cu possibilia intervin, în cunoaștere și viața practică, modalitățile. Hegel depășește astfel și reducerea de către Frege a conceptelor la „obiectele referinței predicatelor”, fără a mai interoga sensul ei. La Hegel, formele conștiinței nu se pot înțelege fără a lua în seamă lumea obiectivă, dar ele includ o raportare a subiectului la sine și, prin această mijlocire, la lumea obiectivă.
Hegel respinge destul de explicit ceea ce mai târziu avea să apară ca „descriptivism”, la Sellars, bunăoară: concepția după care conceptele noastre sunt descrieri, inclusiv atunci când în discuție sunt modalitățile. La el modalitățile sunt presupuse de orice cunoștință, ele sunt reale, dar nu în sensul de descrieri ale realității, ci ca „exprimări ale condițiilor anumitor deplinătăți conceptuale determinate ale conceptelor emopirice” (p.363). Modalitățile nu sunt lămurite în „reprezentaționism”, ci în „expresivism”.
De aici începe interesul lui Hegel pentru „norme”. Acestea nu se pot înțelege decât ca „fenomene ale lumii obiective” (p.145). Normele Robert B.Brandom le vede ca reguli instituite prin „atitudini de recunoaștere” ale unor subiecți ce acționează cu intenții. Și normele țin de asemenea proces, find din capul locului imanente oricărei „mișcări a intelectului” (p.371).
Hegel ajunge treptat, în Fenomenologia spiritului, la un concept nou al ființării umane. Aceasta este o „ființă vie (Lebewesen)” ce poate să se schimbe în sine în măsura în care își schimbă „ființarea pentru sine” (p.377) Omul este o ființă care, în istoricitatea sa, se unește cu istoria și înregistrează în istorie o „dezvoltare în trepte”. Identitatea oamenilor depinde astfel de „metaatitudini” conținute în istoria însăși.
Cheia întregii istorii este însă atitudinea de „recunoaștere (Anerkennung)”. Cu „normele” acesteia începe domeniul „conștiinței de sine (Selbstbewusstsein)”. Aceasta, „conștiința de sine (Selbstbewusstsein)”, nu mai este abordată după modelul lui Kant al autonomiei subiectului, ci cu modelul nou, bazat pe „strategia recunoașterii subiecților conduși de intenții” (p.47), care captează simetria și complementaritatea „autorității” și „răspunderii”. În esența ei, „conștiința de sine” este tocmai a-ți asuma statusul rezultat din „recunoaștere”. „Conform lui Hegel, nucleul hotărâtor al conștiinței de sine moderne constă în a privi lumea spiritual normativă în care trăim și ne mișcăm și existăm ca produs al activității noastre practice” (p.420). „Normele” el le privește ca ceva instituit de „atitudini”.
Precum Kant și Rousseau, și Hegel consideră că libertatea se realizează doar în cadrul normelor. „Această reuniune a normativității, conștiinței de sine și libertății este inima vie a idealismului german – ceea ce Heidegger a gândit când a vorbit de ” (p.423). Hegel, spre deosebire de Kant „a conceput subiectivitatea normativă conștientă de sine ca prestație (Leistung) socială”.
Acest pas profund original îl pune pe Hegel într-o poziție în același timp critică față de modernitate. „Critica lui Hegel a modernității are forma unei diagnoze în care se opune hipersubiectivități unilaterale hiperobiectivitatea unilaterală a reprezentărilor tradiționale ale normativității” (p.473). Critica acesteia din urmă însuflețește apoi tratarea „relației stăpânului și slugii” (p.484), în care Hegel concentrează critica sa în diferitele ei direcții. „Simpla autonomie (Selbsständigkeit)” a persoanei Hegel o socotește nerealistă, dar și continua luare a „puterii (Macht)” drept „autoritate (Autorität)” o respinge energic (p.519). În optica sa, autoritatea fără răspundere nu are coerență și nici nu durează.
Odată ce s-a ajuns la „conștiință de sine”, începe relația singular, particular, general. Hegel face ca în analiză să fie preluată „autoritatea” ce intervine de fiecare dată, istoric așadar, în stabilirea relației (p.51). De aici încolo se deschide câmpul „rațiunii (Vernunft)”, care este privit ca „raționalitate amintitoare (errinernde Rationalität)”.
Ceea ce este remarcabil din capul locului este faptul că Hegel vede și acest câmp ca un „proces al acțiunilor intenționale”. Mai târziu Donald Davidson a văzut pe același câmp doar „evenimente (Erreignise)”. Este neîndoielnic că Hegel îl depășește pe Davidson – îl depășește și prin aceea că vede în acel câmp intervenția unor raporturi ce includ „autoritate” și „răspundere” (p.51). El identifică „dimensiunea relației de recunoaștere” și „dimensiunea istoriei” (p.52) acolo unde Donald Davidson rămâne simplamente descriptiv.
Exegeza lui Robert B.Brandom a Fenomenologiei spiritului se încheie cu analiza treptei celei mai înalte atinsă de conștiință, care este „spiritul (Geist)”. Acesta este compus din „cunoaștere (Erkennen)”, „normativitate” și „structurile sociale de recunoaștere a individualității conștiente de sine”, ca și din desfășurări în timp ale acestei constelații (p.53). De fapt, istoria acestora, luate împreună, este reunită de Hegel sub conceptul de “spirit (Geist)”. „Cu spiritul sunt gândite toate proprietățile, acțiunile și instituirile noastre, care sunt specificate într-un vocabular normativ adecvat” (p.727). Acestea sunt de fapt aspectele „spiritului” în desfășurarea sa istorică.
Înaintarea în istorie a „spiritului” culminează cu treapta cea mai înaltă a dezvoltării spiritului conștient de sine. Acesta își are punctul de plecare în „atitudine (Haltung)” – totul începe cu aceasta. „Atitudinea” este față de „fapte (Tatsache)”, căci niciodată „faptele” nu sunt luate doar ca „fapte”. Dezvoltarea continuă cu „atitudinea de recunoaștere (Anerkennungshaltung)”, cu ivirea unei anumite „forme de comunitate (eine bestimmte Art von Gemeinschaft)”, care angajează „judecăți (Urteilen)” și „acțiuni (Handeln) caracterizate de „nobilitate curajoasă (edelmütige)” și, în cele din urmă, instituie o “comunitate a recunoașterii nobil curajoasă” (p.921). Pe acest curs se petrece „amintirea (Erinnerung)” a ceea ce a fost, pentru a trece apoi la acea înțelegere a lucrurilor care este „iertarea (Verzeichnung)”, pe care Hegel o echivalează cu „concilierea (Versöhnung)” (p. 923).
Hegel descrie „iertarea” ca „act de vorbire (Sprechakt)”, cam în accepțiunea de azi. El leagă de aceeași „referință (Referenz)” diferite „sensuri (Sinne)” și menține continuu această distincție. Peste tot el păstrează „abordarea holistă” a semnificației conceptelor, pe care a profilat-o. „Holismul semantic înseamnă că noi trebuie să înțelegem corect toate conceptele; el rezultă din înțelegerea prealabilă a conținutului conceptual conform relațiilor de incompatibilitate materială (negație determinată) și, cu aceasta, urmărilor materiale (mijlocire) între conținuturile lor” (p.945). Quine va ajunge la aceeeași abordare mai târziu, dar Hegel, fără a intra în dificultățile ce rezultă din neclarificarea lor (p.934), izbutește să dea o nouă perspectivă pe baza distincției amintite.
Cartea Fenomenologia spiritului expune o schimbare gigantică în istorie, cea mai mare în percepția lui Hegel, ca o schimbare a conștiinței de sine. „Hegel este de părere că trecerea (Anbrechen) la modernitate este un progres fundamental și ireversibil în înțelegerea practică de noi înșine și în practicile noastre discursive” (p.738).Robert B.Brandom observă că Hegel a luat „modernitatea” ca o adâncă și salutară schimbare în istoria umanității, dar a avut o privire critică nu numai asupra „premodernității”, ci și asupra modernității înseși. El a pregătit termenii capabili să capteze trecerea la „postmodernitate”, în înțeles propriu. El concentrează discuția în jurul normativității. După Hegel, ambele, premodernitatea și modernitatea sunt „defecte” (p.995). Prima acceptă o normativitate impusă, a doua nu ia în seamă dependența normativității de atitudinile ce o instituie. Hegel observă existența unei circularități între atitudini și normativitate, pe care conștiința modernă o ignoră.
El desemnează acest fenomen de estompare a cunoașterii veritabilei cauze a nefericirilor, mai exact situația în care se ignoră „dependența statusului normativ de atitudine”, în care „autoritatea asupra atitudinilor normative” nu mai este tematizată, cu termenul de „înstrăinare (Entfremdung)” (p.995). Hegel face din “înstrăinare” nucleul unei “metafizici a normativității” concentrată asupra relației dintre „norme”, „atitudini normative” și „conținuturi conceptuale”, având în “rațiune (Vernunft)” termenul organizator.
Odată cu altă asumare a relației decât cea din modernitate începe “postmodernitatea”. Ne mișcăm încă într-un univers ideatic hegelian – sugerează Robert B.Brandom. De la Hegel au plecat de fapt teme de gândire pentru Kiekegaard, Nietzsche, Marx, Max Weber și mulți alții. Temele subiectivității, înstrăinării, randamentului, puterii, legitimării, care nu au contenit să se consolideze în filosofia ultimelor decenii, s-au originat de fapt în filosofarea sa.
Fenomenologia spiritului trimite continuu la „atitudinile normative” ca determinant al cunoașterii și are, în consecință, forță explicativă. Formelor de viață tradiționale li se poate aplica ceea ce Marx a numit „fetișismul (Fetischismus)” (p.55), pe care deja Hegel l-a întrevăzut.
În orice caz, Hegel a numit „înstrăinare (Entfremdung)” pierderea conștiinței emergenței normativității din atitudinile subiecților (p.56), pe care a socotit-o un fenomen grav ce ține de patologia modernității. Fenomenologia spiritului îl vede depășit prin „conștientizare”, „recunoaștere”, inclusiv a trecutului, și „iertare” – prin ceea ce Robert B.Brandom reunește sub termenul de „încredere (Vertrauen)” (p.56). Oameni mai buni și comunități mai integrative prin valori sunt rezolvarea.
Nu poate fi vorba de rezumarea cărții A Spirit of Trust. A Reading of Hegel’s Phenomenology (Im Geiste des Vetrauens. Eine Lektüre der Phanomenologie des Geistes) a lui Robert B.Brandom – carte de o rară cultură teoretică și bogăție ideatică, ce poate fi citită din multiple unghiuri de vedere: al înaintării construcției filosofice a inferențialismului brandomian din scrierile anterioare, al desprinderii de magiștrii săi direcți, Sellars și Rorty, al înnoirii exegezei hegeliene, al noilor tendințe de pe scena filosofică americană și mondială, al felului reconstructiv în care se face astăzi exegeza filosofică ce contează. Fiecare unghi de vedere este extrem de profitabil. Ne oprim aici doar la întrebarea sugerată de titlul acestui comentariu: ce descoperă Robert B.Brandom la Hegel în termenii filosofiei analitice, de la Frege la Kripke?
Răspunsul l-am dat deja în bună parte pe parcursul acestui comentariu. Răspunsul cel mai sintetic îl avem în elocventa comparație dintre Hegel- și Frege în chestiunea relației dintre sens și referință.
Robert B.Brandom pleacă de la observația că la Hegel sunt două dependențe ale semnificației – “dependența de sens” și “dependența de referință”. La Frege sensul, ca mod de a considera obiectul, stabilește referința unui concept. La Hegel sensului i se aplică o abordare fenomenologică, care-l integrează. Nucleul “semanticii specifice lui Hegel despre sens și referință (semnificație) constă în explicitarea și prelucrarea ideii de noumena mânuind indiciile cursului istoriei, în care fenomenele (conținuturi conceptuale) sunt determinate și se dezvoltă” (p.663). De aici decurge și o altă înțelegere a celor două concepte în discuție, la Hegel. De pildă, “sensul (Sinn) nu se poate înțelege decât în relație cu rolurile în rețelele și procesele raționale ale admiterii practice a erorii și insuccesului” (p.664). Frege tratează sensul doar în contextul activității cognitive, Hegel ia în considerare “activitatea practică a oamenilor” ca ființe care își fac în fond propria istorie (p.664). Frege ia sensul și referința drept feluri de a fi ale lucrurilor, Hegel le pune sub condiția realismului său conceptual. Pe scurt, abordarea fregeiană nu are soluții sau tace în privințe în care cea hegeliană s- a exprimat energic.
Ceea ce specifică pregnant abordarea Fenomenologiei spiritului de către Robert B.Bradom este apoi „realismul modal”. El observă conexiunea lăuntrică dintre „caracteristici aletico-modale ale obiectelor și caracteristici deontico-normative ale atitudinii subiectului” (p.15) și vrea să capteze „conținutul conceptual (begriffliche Inhalt) făcând temă din acestea din urmă. După el, în idealismul hegelian este un „realism conceptual” conform căruia lumea obiectivă este mereu deja în formă conceptuală și în această măsură este de gândit și de înțeles (p.16). Lumea nu este astfel datorită unui subiect gânditor, dar este principial cognoscibilă de acesta prin activitățile sale. Idealismului hegelian îi este caracteristică această perspectivă pozitivă, oarecum acțională asupra realității, plină de consecințe.
Teza lui Robert B.Brandom este că putem face o lectură semantică, la nivelul de azi al disciplinei, a Fenomenologiei spiritului. Mai mult, adaugă el, „după înțelegerea mea, Hegel urmează o abordare pragmatică pentru a ajunge la înțelegerea conținutului. În cel mai larg înțeles, aceasta înseamnă că actelor, atitudinilor și expresiilor lingvistice la este conferit conținut conceptual prin aceea că ele joacă un rol în practicile îndeplinite de subiecți. În această imagine larg funționalistă semnificația este înțeleasă în relație cu folosirea (Verwendung)” (p.16). Hegel ne arată că nu putem înțelege conținutul conceptual fără a-l raporta la acțiunea noastră. Hegel reprezintă cât se poate de evident un „holism semantic”.
Fenomenologia spiritului este citită de Robert B.Brandom din perspectiva a ceea ce el numește „pragmatismul lui Hegel” (p.34), pe care îl localizează în „pragmatica normativă” a conceptelor hegeliene. Pe aceasta el o stabilește punând în mișcare o excelentă stăpânire a culturii analitice.
Rezumând punctele cheie ale acesteia, este de observat că la Kant cunoașterea angajează concepte cu origine în mintea însăși. Carnap vrea să stabilească conținutul conceptual al conceptelor prin specificarea limbajelor. Quine vine și arată că limbile naturale au o folosire, una diferită de limbajele ideale. Hegel fructifică fecunda observație a lui Kant, după care conceptele stau la baza normelor: orice concept are și implicații normative. Cu o inițiativă proprie, Hegel pune în acest context chestiunea „recunoașterii (Anerkennung)” persoanelor ce ultilizează conceptele și a „autorității” ce le stabilizează. Dacă luăm în seamă argumentarea lui Kripke, care a arătat că la Wittgenstein conceptele sunt legate cu „aplicarea practică” și înaimtăm pe linia acestei sugestii, atunci se poate spune că „Hegel, în 2006, și-a pus întrebarea wittgensteiniană cum ar trebui să înțelegem folosirea (Anwendung) de concepte ce stau la baza normelor în același timp cu instituirea de norme ce servesc drept criterii ale aplicării” (p.1178). Fenomenologia spiritului conține și această contiguitate cu târziul Wittgenstein – doar că la Hegel “folosirea” conceptului, ce-i asigură acestuia semnificația, este privită ca proces rațional, cu componente delimitabile.
Hegel aduce o majoră contribuție la filosofia contemporană nouă dezvoltând o teorie complexă, semantică, a „instituirilor normative”, în care „recunoașterea” și „amintirea” au devenit concepte cheie. Hegel nu operează în orizontul atomizării experienței, dar nici măcar în orizontul „consensului”, pe care Charles Peirce a simțit nevoia să-l considere pentru a explica conceptualizarea din științe (p.37). Hegel leagă conținutul conceptual cu acțiunea (Handeln), amintirea, recunoașterea, normativitatea, spiritul, istoria. „Pragmatismul său este un idealism conceptual al amintirii” (p.40), filosofia sa o promovare a a unei vederi raționale asupra lumii ce învață din experiențele oamenilor.
Azi Hegel ne apare ca învățător eminamente actual și dintr-un punct de vedere aparte. Robert B.Brandom mărturisește că în scrierea sa majoră, Making it Explicit. Reasoning, Representing, and Discursiven Commitments (Harvard University Press, 1994), a fost „inspirat și influențat” de vederile lui Kant și Hegel despre „cazul paradigmatic al statusului normativ, ca răspundere și autoritate, respectiv ca îndatorare și îndreptățire” și că „s-a străduit să livreze argumente pentru utilitatea acestor instrumente expresive, fără a mă baza pe autoritatea acelui gânditor ca îndreptățire la folosirea acestor concepte. Acest vocabular este, după părerea mea, de ajutor în aceeași măsură pentru expunerea teoriilor filosofice (ale lui Hegel NM), ca și pentru a tematiza fenomenele discursive fundamentale pe care acestea le tratează”(p.426). Hegel duce reflecțiile sale până la a face din „încredere (Vertrauen)” punctul de sprijin pentru o reconstrucție a comunităților. Poate că autorul Fenomenologiei spiritului nu a mai fost la fel de sigur în ceea ce privește posibilitățile de a aplica optica sa, dar a promovat-o în întreaga sa apărare a „rațiunii (Vernunft)”, care face, alături de multe alte prestații, gloria filosofiei sale.

 

 

(din volumul Andrei Marga, Filosofia lumii actuale, în curs de publicare)