Oricine va studia această problemă va constata că fericirea este inevitabil legată de cunoaşterea lui Dumnezeu. Fiecare facultate a noastră îşi găseşte plăcerea în scopul pentru care a fost creată: poftele trupeşti îşi găsesc plăcerea în satisfacerea dorinţei, mânia în răzbunare, ochiul în admirarea formelor frumoase, iar urechea în ascultarea sunetelor armonioase. Cea mai înaltă funcţie a sufletului uman este percepţia Adevărului; în ea se găseşte, aşadar, şi cea mai mare desfătare. (Ghazzali)

Poate că, înainte de orice, ar trebui să convenim cât de cât asupra noţiunilor pe care le vom utiliza în continuare şi, apoi, să distingem în legătură cu cele două tipuri de bucurie care-i sunt date omului spre experimentare şi contemplare. Există, în viaţa noastră de zi cu zi, micile bucurii, cele fireşti şi obişnuite care, adesea, nu sunt altceva decât sentimente de mulţumire pentru cele materiale şi pentru plăcerile pe care omul le obţine din interrelaţia sa cu semenii şi cu mediul în care vieţuieşte. Totuşi, e bine de ştiut că, într-o lume a dualităţii atotstăpânitoare, la capătul fiecărei plăceri se află durerea, astfel că, pe termen lung, doar o viaţă cumpătată, echilibrată şi lipsită de excese poate garanta evitarea ratării şi o minimă reuşită. Plăcerea este produsă de circumstanţe […] de factori externi (mâncare, băutură, sex, distracţie) şi, în mod fatal, favorizează şi întreţine …divizarea fiinţei1. (Osho, – 2014, p. 18)Cea de-a doua Bucurie, cea pe care o vom scrie aici cu majuscule şi asupra căreia vom insista mai mult, este o emanaţie pur spirituală, profundă şi misterioasă, o satisfacţie vie şi copleşitoare ce izvorăşte dinlăuntrul fiinţei, odată cu iluminarea interioară, ca o imensă revărsare de endorfine ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Ştim câte ceva despre această Bucurie extatică şi fără termen de comparaţie din puţinele mărturii ale celor care au trăit la propriu întâlnirea cu Lumina cea mare din adâncul inimii lor. Bucuria despre care vorbim înseamnă să intri în propria fiinţă; ea presupune, totodată, inclusiv o aprofundată cunoaştere a nefericirii; eşti nefericit pentru că ai pierdut legătura cu comoara lăuntrică. Despre opoziţia plăcere – extaz (iluminare), ni se spune, pe scurt, că …plăcerea te face sclav, extazul te face stăpân, şi că pentru a distinge între Bucurie şi bucuria-plăcere, Buddha a proclamat la un moment dat: Există plăcere şi există extaz. Renunţă la prima pentru a-l avea pe cel de-al doilea. (Osho, – 2014, p. 11, p. 22, p. 68)În ton cu interpretarea de mai sus, părinţii îndumnezeiţi din ortodoxie amintesc şi ei despre o Bucurie duhovnicească spre a o deosebi pe aceasta de bucuria lumească, plăcerea cea obişnuită şi comună pe care omul o obţine din exteriorul său şi care, în final, după numeroase acumulări, poticniri şi renunţări, ajunge să-l îngenuncheze şi să-l subjuge pe cel slab de înger. Pe de altă parte, experienţa transcendentă (iluminarea, extazul) diferă de la un om la altul dar are, totuşi, şi un punct comun: modifică neuorofiziologia creierului şi, odată cu aceasta, întreg cursul vieţii trăitorului. (Maestrul Z & Discipolul A, – 2012, pp. 189-192) În plus, iluminarea în sine2 vine împreună cu o enormă Bucurie tăcută şi nemărginită care, din senin şi fără somaţie, îl cuprinde pe trăitor dimpreună cu lacrimile de fericire – daruri dulci, mângâietoare – ce-l podidesc la revenirea în normalitate. În momentele de extaz, o imensă pace îl învăluie pe cel ce experimentează astfel de stări, o plăcută senzaţie de plutire şi, parcă, o retragere definitivă a tuturor celor cinci simţuri. (Maestrul Z & Discipolul A, – 2013, p. 154)Pentru o bună înţelegere, va fi necesar, de asemenea, să ne clarificăm cu privire la relaţia dintre Bucurie şi fericire şi să precizăm că, în cele ce urmează, vom considera Bucuria ce însoţeşte extazul ca având totuşi, o durată limitată, episodică şi punctuală. Bucuria şi beatitudinea3 se pogoară asupra trăitorului împreună cu iluminarea cea îndelung căutată cu metodă, perseverenţă şi sacrificiu de sine. În cele din urmă, prin repetarea experienţei transcendente şi prin integrarea sa sistematică (împământenire), această stare de Bucurie profundă ajunge să se permanentizeze, să se statornicească în om şi, astfel, să se transforme treptat în fericire şi chiar în preafericire. (Maestrul Z & Discipolul A, – 2012, pp. 193-194) Ca un paradox ce semnalează limita firavă dintre normal şi anormal, trebuie spus aici că psihiatria contemporană consideră euforia perpetuă însoţită de o certă indiferenţă faţă de împrejurările exterioare ca fiind de domeniul patologiei. Mergând mai departe cu expunerea noastră dar şi pentru a ilustra corelaţia dintre fericire şi extaz, prezentăm succint cazul unui călugăr tibetan, pe numele său profan Ricard Matthieu, care a fost declarat de către oamenii de ştiinţă ca fiind cel mai fericit om din lume. Timp de peste un deceniu, el a făcut obiectul unor măsurători şi studii detaliate privind funcţionarea sa neorologică. La final, cercetătorii de la Universitatea din Wisconsin care monitorizau subiectul au concluzionat fără rezerve că Matthieu dispune de o activitate cerebrală total diferită de cea a unui om obişnuit; din acest motiv, el pare a fi determinat organic să trăiască într-o perpetuă şi inexplicabilă stare de fericire. Cauza pe care savanţii au identificat-o ca fiind la baza acestei condiţionări excepţionale a fost nimic altceva decât practicarea cu regularitate a meditaţiei buddhiste tradiţionale. Ca un corolar, întrebat fiind cum comentează toate acestea, călugărul nostru a caracterizat titlul ce i-a fost atribuit de către savanţi americani ca fiind ceva, pur şi simplu, de domeniul absurdului: ştiu călugări cu mult mai fericiţi decât mine – a spus el. În acelaşi registru, unul dintre cei mai mari iluminaţi4 ai veacului trecut sugerează frecvent în lucrările sale că metoda prin care se poate evita nefericirea constă în meditaţie (şi în rugăciunea isihastă sau în dhikr, am adăuga noi!). Am observat că atunci când oamenii încep să mediteze simt un val de energie care se ridică în ei, când încep să fie fericiţi vin imediat la mine şi îmi spun: Se întâmplă un lucru foarte ciudat. Mă simt fericit… (Osho, – 2014, pp. 76-77) Sau, în altă parte: meditaţia îţi dă posibilitatea să înţelegi dorinţa… (p. 156); meditaţia este …înfruntarea plictiselii. […] Asta înseamnă meditaţie: întâmpinarea plictiselii cu bucurie, intri în ea de bună voie; nu aştepta să vină, ci căutând-o. (pp. 157-158) Şi încă, mai mult decât atât: …dacă măcar unu la sută din oameni ar îmbrăţişa meditaţia războaiele ar dispărea. Altă cale nu există. Energia trebuie canalizată spre meditaţie. (p. 172)Se ştie din Tradiţie că facies-ul unui maestru veritabil iradiază constant Bucurie şi că un astfel de personaj legendar se preumblă liniştit prin lume, zâmbitor şi detaşat, afişând o beatitudine echilibrată, indiferent de ceea ce se-ntâmplă în juru-i; în final, chiar şi masca sa mortuară va inspira seninătate şi va purta pecetea surâsului îndelung exersat. Cel care vrea să arate fericirea îşi construieşte o faţă senină. Gândiţi-vă tot timpul la ceva frumos! (Părăian, T., arhimandrit, – 2009, p. 159) Fericirea pe care un maestru veritabil o emană cu o naturaleţe remarcabilă este, într-un fel, semnul altitudinii sale spirituale. A lua act de nivelul şi calitatea unei asemenea stări fundamentale este cel mai simplu mod prin care poţi constata o înălţime sufletească de excepţie. Disponibilitatea de a simţi şi de a trăi în permanenţă această Bucurie pe deplin stabilizată constituie dominanta care face diferenţa între cel ce a atins realizarea spirituală (Eliberarea) şi individul banal, rătăcit fără speranţă în labirintul realităţii sale duale. Trecând la un alt gen de abordare, vom afla că, în esenţă, fericirea ar putea fi de două feluri: una simplă (sufletească, a inimii) şi cealaltă speculativă (spirituală, a minţii). (Russell, B., – 2013, pp. 10-11) De menţionat că, raportând la exigenţele prefigurate în partea de început a articolului nostru, cele două fericiri menţionate de către Russell, aceste din urmă nu se vor califica, desigur, pentru a le consemna cu majuscule. Cum am arătat, fericirea autentică nu poate să decurgă decât dintr-o acumulare de Bucurii duhovniceşti şi nu se poate naşte separat în inimă sau în minte; doar coborârea minţii în inimă5, pentru a se realiza astfel unirea acestora, face posibilă fericirea autentică. Folosind perdele de metafore şi alegorii, ezoterismul iudeo-european aminteşte constant despre o nuntă alchimică6 pe care aspirantul va trebui să o înfăptuiască la propriu, în sufletul său. Aşadar, cel căruia i-a fost dat să trăiască fiinţial întâlnirea cu Dumnezeiesca Lumină, Alesul, cu alte cuvinte, va prefera să explice simbolurile, ritualurile şi vechile pilde din scripturi privind experienţa transpersonală iar lumea va fi uimită de conexiunile pe care le poate invoca. În bibliografia ataşată găsim chiar şi un studiu cu tentă ateist-materialistă, semnat de către însuşi fondatorul filozofiei analitice; studiul respectiv este dedicat căutării fericirii din perspectiva unui om practic, fără pretenţii spirituale, care se lasă călăuzit şi inspirat numai de etica bunului simţ. Pentru o mai adecvată orientare a demersului, în lucrare sunt trecute în revistă cauzele nefericirii (competiţia, plictisul, antrenul, oboseala, invidia etc.), precum şi cele care pot capacita fericirea (pofta de viaţă, afecţiunea, familia, munca etc), deopotrivă. (Russell, B., – 2013) În argumentaţia sa, autorul lucrării pune accent pe o ipotetică iniţiativă personală şi voluntară în ceea ce priveşte căutarea fericirii. Prin contrast cu aceasta, un autentic spiritual (trăitor al iluminării) ne spune că a căuta fericirea constituie o inepţie, căci fericirea autentică nu trebuie nicidecum căutată pentru că ea se revarsă asupra aspirantului dintr-o voinţă non-umană. Căutarea fericirii este un lucru imposibil. Caută fericirea şi fii sigur că n-ai s-o găseşti niciodată. Nu căuta şi o să apară. (Osho, – 2014, pp. 51-52)Ortodoxia noastră autohtonă este şi ea preocupată de problematica fericirii fiind elocvent, în acest sens, efortul mărturisit public de către Părintele Teofil Părăian: Eu am un program de viaţă duhovnicească legat de fericire, o scară care duce la fericire. (Părăian, T., arhimandrit, – 2009, p. 160). În continuare, duhovnicul vorbeşte despre o scară cu cinci trepte pe care generic le-a denumit folosind nume greceşti cu înţelesuri predeterminate, după cum urmează: (i) Teopist (cel care crede în Dumnezeu şi împlineşte voinţa Lui); (ii) Teodul (robul lui Dumnezeu); (iii) Teognost (cunoscător al lui Dumnezeu); (i) Teofil (iubitor de Dumnezeu) şi, în final, (i) Macarie (cel care este fericit). (Părăian, T., arhimandrit, – 2009, p. 161)Şi dacă, după toate cele spuse, mai există cineva care încă nu a înţeles ce are de făcut pentru a trăi plenar Bucuria lăuntrică eliberatoare, îi sugerez, ca o palidă şi artificială consolare, căci nu se poate altfel, un mic şi nevinovat exerciţiu – să mimeze, pur şi simplu, această Bucurie, ca şi cum ea ar fi reală şi pe deplin autentică. Aşadar, iubite frate / soră întru Domnu, prefă-te pentru o clipă că eşti inundat(ă) de o Bucurie nefirească pe care, iată, o simţi cum se revarsă din interior şi te cuprinde în mod miraculos. Nu-i greu, acceptă-te aşa cum eşti! Lasă trecutul şi nu mai fii preocupat de viitor! La început, te vei privi pur şi simplu în oglindă şi vei încerca să zâmbeşti aşa, fără motiv şi fără nicio rezervă. Vei observa cum încet, încet, muşchii feţii tale ies din încordarea lor obişnuită şi, treptat, devin vizibil mai relaxaţi şi mai luminoşi decât înainte. Tot la fel, privirea ta cea aspră, cea cu care deja, poate, te-ai obişnuit, devine şi ea, în această clipă magică, tot mai prietenoasă, mai caldă şi mai senină. Şi parcă şi tu ca persoană eşti acum mai mulţumit(ă) de universul care, în timp, s-a întreţesut de jur împrejurul tău. Simţi că nimic nu te mai constrânge! Încordarea ta s-a evaporat!În această clipă eşti chiar fericit(ă): ai reuşit ca prin farmec să uiţi grijile zilei de ieri iar pe cele ce mâine se vor ivi la orizont poţi să le ignori, pur şi simplu. Pentru moment, contează doar starea ta de bucurie nejustificată pe care o exersezi aici şi acum cu deplină convingere, de parcă ar fi aievea. Îţi dai seama că timpul a dispărut pur şi simplu, nu te mai grăbeşti şi nu mai ai nimic să-ţi reproşezi, totul în jur pare să se liniştească şi simţi cum această stare magică te învăluie în mod plăcut şi liniştitor. Nu mai vrei să judeci pe nimeni, accepţi realitatea aşa cum este ea şi te accepţi şi pe tine, cu bune şi cu rele, cu împliniri şi cu eşecuri. Un vag sentiment de plutire şi de împăcare cu tine însuţi şi cu lumea, deopotrivă, revine cu calm împreună cu o stare de relaxare totală. Desigur, tu ştii bine că tot ce ţi se-ntâmplă acum, când îţi priveşti privirea în oglindă, nu-i decât un mic exerciţiu, un minor substitut al oceanului de fericire despre care vorbesc misticii. Ştii bine, de asemenea, că ai recurs în mod deliberat la un soi de autohipnoză dar, în acelaşi timp, simţi că acest paliativ ţi-a conferit o stare de bine şi de mulţumire pe care nimeni şi nimic din exterior n-ar fi reuşit să ţi-o dăruiască. Tocmai de aceea, vei decide în sinea ta că, atunci când va fi posibil, o să repeţi exerciţiul şi, pentru o perioadă, chiar aşa se va şi întâmpla. Vei continua, aşadar, să te prefaci că eşti fericit şi cei din jur – rude, prieteni, colegi – se vor minuna de schimbarea ta în bine şi, poate, te vor întreba insinuat care-i secretul. Tu însă, vei zâmbi şi, desigur, vei evita să răspunzi. E mai bine aşa! În timp, toată bucuria pe care o exersezi perseverent şi cu metodă în faţa oglinzii va rodi şi se va transforma, poate, în chiar acea fericire autentică pe care o căutai cu ardoare şi nu sperai c-o vei găsi vreodată. Faţa ta va emana lumină, linişte interioară şi seninătate; vei vorbi mai blând cu cei din jur, vei manifesta compasiune pentru suferinţa umană şi vei simţi nevoia să împărtăşeşti cu ei fericirea care se va fi revărsat asupra ta.
BibliografieMaestrul Z & Discipolul A, (2012) – Ab initio, Ed. Herald, Buc.Maestrul Z & Discipolul A., (2013) – Decus in labore, Ed. Herald, Buc.Osho, (2014) – Bucuria. Fericirea care vine din interior, Ed. Litera, Buc.Părăian, T., arhimandrit, (2009) – Calea spre bucurie, Ed. ASAB, Buc.Russell, B., (2013) – În căutarea fericirii, Ed. Humanitas, Buc.Saharov, S., arhimandrit, (1997) – Fericirea de a cunoaşte calea, Ed. Pelerinul, IaşiSteinhardt, N., (2001) – Jurnalul fericirii, Ed. Humanitas, Buc.
Note1 Scindare, dualitate, duplicitate, divizare, carenţe de integritate etc.2 Adevărul care te inundă!3 Pacea sufletească profundă şi stabilă, împăcarea cu sine şi cu lumea, acceptarea fără rest a condiţiei de om, starea ideală de înţelepciune şi armonie.4 Sunday Times a scris despre Osho că este unul dintre cei o mie de creatori ai secolului XX; la rându-i, Tom Robbins (important romancier american) îl menţionează pe Osho drept cel mai periculos om de la Iisus Hristos încoace.5 Generic vorbind, centrul Fiinţei sau între Echer şi Compas, cum spun francmasonii.6 Unio mistican