Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

C. Rădulescu-Motru şi afirmarea spiritului național în cultura română (II)

C. Rădulescu-Motru şi afirmarea spiritului național în cultura română (II)

 

5. Psihologia experimentală și psihologia socială

Pentru această temă devine utilă psihologia (individuală, ca și socială, „a popoarelor”), care ocupă locul central în sistematica filosofică, la Rădulerscu-Motru, ca și la Wundt.
„Psihologia – scria Wundt – întrucât există ca știință naturală, se bazează aproape în întregime pe cercetările experimentale și pe măsură; psihologia nu este pur și simplu «știință despre suflet», nici «știință despre experiența internă», ci tema ei se află în modul de observare a științelor fundamentale ale spiritului, pentru care psihologia valorează ca fundament” (W. Wundt, Grundriss der Psychologie, 15. Aufl., 1922, p. 3).
La Rădulescu-Motru: „Psihologia urmărește să descrie în mod complet și exact diferitele forme ale vieții sufletești; în același timp ea ne dă și explicarea faptelor sufletești sub raportul succesiunii și al coexistenței lor” (C. Rădulescu-Motru, Curs de psihologie, ed. II-a, București, Editura Librăriei Socec & Co., 1929, p. 5).
Negreșit, consideră Rădulescu-Motru, rodnică rămâne tot „direcția psihologiei, care pleacă de la experiența vieții sufletești întregi, atât obiective cât și subiective”; nici prin „introspecțiune” nu avem avantajele pe care le dă observația și experimentul extern” (două metode adecvate studierii „faptelor sufletești”) (Ibidem, p. 20, 21).
Faptele sufletești „se pătrund și se îmbină în așa fel între ele, că orice formulare matematică nu prinde din rostul lor decât cel mult partea superficială; ea nu poate duce decât la explicări fără prea multă valoare științifică”; în raport cu acestea, viața socială, care „este mai mult decât un mediu extern”, „este pentru indivizii care trăiesc în ea, adică pentru oameni, un transformator și un fundament în același timp…” (Ibidem, p. 316, 331).
Viața socială „a constrâns pe individ la o cât mai întinsă exteriorizare a sufletului. Manifestările individului sunt… toate personale… Dar între aceste manifestări, sunt unele mai comunicabile și altele mai puțin comunicabile”; viața socială aduce „transformarea activității individului în activitate instituțională sau culturală (subl. n.), adică în activitate care, desprinsă de individ, trăiește de sine și pentru sine, în cursul generațiilor omenești” (Ibidem, p. 344, 345).
Viața culturii pune într-o nouă lumină „viața individului”: „Cine zice evoluția vieții sociale, zice evoluția culturii. Societățile care n-au cultură, – și în rândul acestora sunt societățile sălbaticilor –, dacă au o viață socială, n-au o evoluție socială”; „înrudirile de suflet nu se pot deosebi decât din expresiile culturii acestuia … nu există psiholog, care să fi trecut cu vederea diferențele sufletești dintre popoare”; dar aceste diferențe nu trebuie luate „drept structuri sufletești” de care să se lege apoi „culturi divergente”, întrucât „varietățile privesc mai mult mijloacele, legile evoluției sunt la toate culturile aceleași”, ceea ce „a și permis psihologilor să vorbească de unitatea culturii omenești” (Ibidem, p. 339, 342).

6. Psihologia socială și filosofia culturii

Preocupările pentru cultură, constituie o latură importantă a operei lui Rădulescu-Motru, vizând chiar o definiție a conceptului de cultură: „Cultura constă în adevăr în manifestările pe care le produce sufletul individului sub influența vieții sociale. Tot ce ajută la intensificarea și continuitatea acestei vieți este și un element de cultură. Deprinderile pe care le dobândește omul potrivindu-și faptele unor norme morale; expresiunea sentimentelor în forme care să fie apreciate de semeni; orientarea gândirii după principii psihologice, ceea ce face posibilă cooperarea inteligenței” (C. Rădulescu-Motru, Curs de psihologie, București, Cultura Națională, 1923, p. 329-330).
În alt context, Rădulescu-Motru scria: „Cultura nu constă în altceva decât în deprinderile care s-au stabilit în sufletul omenesc, în urma experienței sale, deprinderi care se susțin apoi prin instrumentele și transformările materiale operate de om în însuși mediul extern”; „afirmarea omului modern ca o personalitate cuceritoare față de mediul extern a fost cu putință grație organizării sufletului omenesc în care el trăiește. Acest mediu i-a pus la dispoziție cultura, prin mijlocul căreia a învins”
(C. Rădulescu-Motru, Puterea sufletească, ediție definitivă, 1930), p. 339-340; 214).
Toate aceste dezvoltări vor fi reluate, pe planul unei filosofii a culturii, în lucrări ulterioare, centrate fiind de concepția „personalismului energetic”, cu finalitatea sa – teoria vocației, conturând astfel o sistematizare mai complexă a problematicii psihologice sub aspectul rolului factorilor vieții sufleteşti în înțelegerea vieții sociale şi a culturii umane, mai special în construcția unei psihologii sociale.
Cu aceasta, ca şi în fundamentarea psihologiei experimentale, autorul continuă, în modul său specific „psihologia popoarelor” a lui W. Wundt, a cărei structură o formează limbajul şi formele culturii, într-o concepție bazată pe studiul comparat al culturilor lumii.
De fapt, finalizarea cercetărilor de psihologie (şi psihologie socială, filosofia culturii etc.) se află în studiul „psihologiei poporului român”, în care Rădulescu-Motru îşi propune „să schițeze” câteva date „privitoare la însuşirile sufleteşti ale poporului român, sub latura vieții sale sociale şi economice”; şi aceasta „prin compararea manifestărilor sufleteşti obişnuite românului cu acelea pe care le găsim la popoarele culte apusene”, datele fiind cu precădere „dobândite prin metoda comparativă” (C. Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român (1937), în: Psihologia poporului român şi alte studii de psihologie socială (ediție îngrijită de Alexandru Boboc. Bucureşti, Paideia, 1998, p. 15, 16).
În acest studiu un loc de seamă îl ocupă problema „tipului de cultură, pe care sufletul poporului nostru a râvnit să-l realizeze” (Ibidem, p. 27). Devine de interes (în contextul tradiției „psihologiei popoarelor”) o precizare preliminară: „Numai poporul care găseşte în finalitatea sa spirituală condiții prielnice pentru munca şi dezvoltarea sufletească a majorității membrilor săi, numai acela este sigur de viitor. Poporul cu o finalizare spirituală corcită din diferite tipuri este un popor pierdut pentru istoria omenirii”(Ibidem, p. 26). „Iată marea problemă, scrie Rădulescu-Motru, aş zice tragedia, dacă nu mi-ar fi teamă că se va abuza de acest cuvânt pe care o ridică cunoaşterea sufletului românesc. La care tip de finalitate spirituală, sau pe scurt, la care tip de cultură aparține sufletul poporului român?” (Ibidem).
Dar aici încep dificultățile: „soluția” de care „depinde orientarea noastră politică şi culturală în viitor” nu este simplă, căci „ceea ce ne rămâne de făcut este ca, înainte de a copia legi şi instituții burgheze, să începem prin a ne studia pe noi înşine, ca să vedem cine suntem și ce putem” (Ibidem, p. 32).

7. Filosofie și știință în lumina scrierilor postume în semnificația lor pentru înțelegerea specificului culturii românești moderne

Reluarea (cu o oarecare ritmicitate chiar!) studiului operei ilustrului psiholog şi filosof (după anii ’80 îndeosebi) a prilejuit o valorificare obiectivă, nuanțată a concepției sale, cât şi a rolului prin care, ca dascăl în învățământ şi principal organizator al vieții culturale româneşti din prima jumătate a secolului XX, a contribuit substanțial la afirmarea spiritului critic scientist în gândire şi la modernizarea instituțională şi culturală a țării.
Conştiința acestei misiuni (istorice, în fond) se degajă din aproape toate scrierile şi manifestările sale publice. O ilustrare grăitoare în acest sens o aflăm în scrierile publicate postum, îndeosebi însemnările sale memorialistice (redactate începând cu 1943), sub titlul: Revizuiri şi adăugiri (vol. I-VIII, 1943-1952, în Editura Floarea Darurilor, Bucureşti).
Chiar şi într-un moment critic al istoriei, autorul Personalismului energetic scria: „Singurul rost pe care-1 mai văd activității mele viitoare este pe terenul ştiinței: să ajut la extinderea spiritului ştiințific în România. Pe acest teren (Revizuiri și adăugiri, II, 1944, p. 250) este mult de făcut”.
Imediat vine şi motivarea: „Înarmarea cu cunoştințe ştiințifice este singura înarmare solidă pentru popoarele mici. În posesia acestor cunoştințe, popoarele mici pot să-şi multiplice produsele muncii lor, creindu-şi o cultură agricolă superioară, o industrie variată şi, pe deasupra acestora, întărindu-şi şi simțul realității” (Ibidem, p. 251).
Trebuie subliniat însă că Revizuiri şi Adăugiri înscriu o pagină nouă în evoluția concepțiilor autorului şi în modul său de orientare în epocă. Din însemnările menționate emană un spirit realist, critic, de discernământ, fără a se lăsa pradă descurajărilor: „atunci, când publicul românesc va respira din nou într-o atmosferă senină, va răsări în el dorința de a continua acele începute de noi, şi mă va citi cu aceeaşi bunăvoință cu care am fost citit în cursul vieții mele, timp de peste patruzeci de ani” (IV, 1946, p. 251).
Textele nou publicate aduc în sistemul tematic al creației lui Rădulescu-Motru noi capitole, chiar noi domenii (participare la reconstrucția acestora), ceea ce se anunțase (sumar, numai!) în scrierile din ultima parte (după 1945) a vieții gânditorului. Între cele mai semnificative menționăm: Morala personalismului energetic (1946); Materialism şi personalism filosofic (1947); Despre bătrânețe (1952, publicate în 1978); I.P. Pavlov și problema experimentală în psihologie (1956).
Rămâne constantă și în acest context încrederea în spiritul știițific: „Ceea ce noi putem afirma, cu toată convingerea, este că mișcarea filosofică va da la lumină opere filosofice viabile numai pe măsură ce se va ține seama de adevărurile obținute şi verificate prin metode cu adevărat ştiințifice” (Materialismul și personalismul în filosofie, Comunicare în ședința Academiei Române din 28.3.1947, București, 1947, p. 21).
Mărturisirile de mai târziu întăresc această convingere: „în activitatea mea a prevalat tendința de a face cunoscută filosofia europenă în ceea ce are ea mai important pentru omul contemporan”; „ambiția mea de a mă arăta la curent cu mişcarea filosofică a timpului… mi-a dat mult curaj pentru a persista în publicațiile filosofice” (Despre bătrânețe, în vol.: Din tradițiile medicinei…, p. 538).
Într-adevăr, prin tot ceea ce a întreprins şi a efectuat (în teorie şi în viața istorică şi culturală), ilustrul gânditor s-a înscris sub semnul unui apostolat, ceea ce a şi fost relevat de continuatorii săi (şi va constitui o dominantă a mărturisirilor din Revizuiri şi Adăugiri).
În contextul acestor „revizuiri şi adăugiri” atenția se îndreaptă spre relevarea finalităților doctrinei „personalismului energetic”. Preocupat de o ediție a II-a a Personalismului energetic, autorul vorbea şi de un capitol „referitor la filosofie şi morală”: „Capitolul acesta, întitulat Morala şi Metafizica Personalismului energetic, sau numai Morala Personalismului energetic, după întinderea şi cuprinsul pe care-l va avea, am gândit că este bine să-l schițez în aceste Revizuiri şi Adăugiri şi pentru motivul că nu ştiu dacă voi mai ajunge să văd tipărită o a doua ediție din Personalismul energetic. Schițat aci, el va reuşi cel puțin să scape de o uitare totală” (Revizuiri și Adăugiri, IV, p. 109).
Chiar în contextul dezvoltărilor în jurul „Moralei Personalismului energetic” se aduc unele precizări privind „Filosofia Personalismului energetic”, relevându-se locul fiecăreia dintre scrierile în care este expusă această filosofie, anume: Elemente de metafizică, Personalismul energetic şi Vocația, scrieri editate între anii 1912-1935.
În acestea este explicată condiționarea, geneza şi evoluția personalității omeneşti, concluzionându-se că ea „duce mai departe pe plan industrial şi cultural combinarea diferitelor forme de energii, continuând astfel prin muncă opera pe care natura o săvârşeşte pe planul material în virtutea propriilor sale legi” (IV, 1946, p. 139, 141).
Se poate vorbi de o unitate a scrierilor amintite şi a celor ce urmează după Vocația (1931): Românismul (1936) şi Etnicul românesc (1942), în care „problema culturii româneşti este urmărită mai departe sub diferite alte puncte de vedere. Între aceste scrieri îndreptate spre problemele culturii se intercalează aceea despre Timp şi destin (1940), în care reiau şi închei vechea discuție asupra apriorismului kantian, discuție pornită încă de la teza de doctorat în filosofie” (II, 1944, p. 90).
Dar „dacă ar fi să încep din nou activitatea mea educativă în vederea noii direcții – preciza autorul – m-aş strădui să o fac mai cu pricepere şi mai cu metodă de cum am făcut-o până acum. Pe viitor aş evita întrebuințarea termenilor de fond şi formă, pe care i-am împrumutat din frazeologia şcolii junimiste, şi care nu prea sunt de folos pentru înțelegerea culturii (II, 1944, p. 52).
Faptul că şi-a intitulat înnoirile aduse în conceperea fenomenelor vieții spirituale, ale gândirii şi creației, ale educației şi ale reformei sociale doar „revizuiri şi adăugiri” nu trebuie să lase în umbră efortul creator, continua preocupare pentru a regândi şi resemnifica propriile elaborări teoretice şi în funcție de noi condiții istorico-sociale.
În alți termeni, Rădulescu-Motru avea convingerea că munca sa va da roade în perspectiva succesiunii generațiilor: „N-am semănat pentru mine, – preciza autorul – ca să aştept rodul sămânții cu nerăbdare, ci pentru acei care vor veni după mine: şi aceştia sunt fără sfârșit” (II, 1944, p. 53).
În acest context se situează (mărturisirile din decembrie 1943) şi preocuparea pentru „problema metafizică” şi pentru configurația şi aplicațiile „personalismului energetic”. Gândind la „paginile de completare” pentru a II-a ediție a Personalismului…, autorul preciza: „în ediția a II-a va trebui, aşadar, să fac mai precisă separația dintre factorii psihologici… şi factorii energetici ai mediului tehnic în care se dezvoltă personalitatea” (Ibidem, p. 230, 231).
De aci şi intenția de a scrie „despre Tehnică”, un articol (sau completare la noua ediție a Personalismului), prilej cu care va revizui „unele afirmații despre psihologia poporului român” şi, printr-o „rezumare” a filosofiei „personalismului energetic”, va încerca să mărească „zona de influență a spiritului ştiințific în şcoala românească” (II, 1944, p. 258).
Mai exact (şi edificator pentru finalitățile metafizicii „pe baze kantiene”): „Intenționez, cu un cuvânt, să dau o filosofie a tehnicii (subl. n. – Al. B.), care să completeze Personalismul energetic, Vocația şi Lecțiile de logică. Legătura dintre toate va fi înțelesul cel mai larg dat noțiunii de experiență” (Ibidem, p. 370).
Prin aceste dezvoltări, Rădulescu-Motru urmărea în esență „o justificare a filosofiei personalismului energetic, filosofie care stă… într-o mai mare conformitate cu cerințele ştiinței contemporane” (VII, p. 155).
Mai mult, scrierile Personalismul energetic, Vocația, Timp şi destin, Morala personalismului energetic „sunt concepute în perspectiva unei creşteri de producție izvorâtă din nesecatul izvor de perfecționare a muncii. În locul muncii aservite, forțate, din trecut, filosofia nouă avea să glorifice munca liberă, conformă vocațiilor, din viitor” (VII, 1949, p. 161).
Cu spiritul de discernământ, care l-a călăuzit de-a lungul vieții, Rădulescu-Motru marchează și unele neajunsuri ale concepției sale: între alte „omisiuni”!, este lipsa unei definiții precise „a identității sau diferențierii dintre viața omului individual şi viața socială, între omul individual şi omul colectiv”, definiție pe care speră să o dea „un viitor filosof român”: Personalismul energetic „poate deveni un îndreptar dacă se va găsi un continuator”, care „să încerce o nouă sistematizare” (VII, 1949, p. 255).
În esență însă, „substituind omul colectiv în locul celui individual, personalismul energetic, fără să-şi schimbe premisele (subl. n.), îşi schimbă concluzia”: viața omului „nu se mai încheie cu vocația individului”, ci „în menirea popoarelor”, ceea ce înseamnă că „personalismul energetic” ia „înfățişarea de colectivism… mai bine zis umanism energetic” (VII, 1949, p. 255, 256).
Fără a continua relevarea ideilor din opera postumă a ilustrului filosof şi om de cultură (a cărui viață şi carieră universitară se împleteşte cu cea a modernizării istoriei şi culturii româneşti) mărturisim aci că evocarea de mai sus a încercat să aducă în atenție contribuția sa majoră în filosofie, îndeosebi în reconstrucția ei modernă şi în aplicațiile ei multiple.
Valorificarea acestei contribuții, precum şi sublinierea actualității multora dintre ideile marelui gânditor rămâne, oricât s-a realizat până acum, o temă de interes pentru a înțelege istoria noastră modernă şi participarea ei activă la progresul valorilor și istoria universală. Aceasta şi îndreptățeşte considerarea autorului Personalismului energetic între creatori de sistem (gândire sistematică, nu sistem de adevăruri absolute!) în filosofia românească. Par a avea cumva rezonațe profetice cuvintele dintr-un text timpuriu: „Originalitatea este izvorâtă dintr-un adânc sufletesc – dincolo cu mult de hotarele conştiinței luminoase”. De la permanențe ale gândirii la gândul tăinuit în permanențe! Sub specie aeternitatis.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg