Consiliul
Județean Cluj
„ca să simt realitatea/ pe care altfel n-o simt mai deloc” …
Mircea Cărtărescu
nu striga niciodată ajutor
Editura Humanitas, București, 2020
… /recurg adesea la un truc/ simplu și la-ndemâna oricui/ pipăi urechea/ pisicii mele / pe dinafară catifea/pe dinăuntru piele lucioasă/ atunci știu că lumea e reală/ fiindcă urechea pisicii mele/nu poate fi contrafăcută/ de nicio tehnologie (…) – astfel încearcă să-și… infinitezimalizeze poetul Cărtărescu una din funcțiile-cheie ale onticității, mai puțin revelate sieși, atunci când mica felină nu-i oferă „material didactic” experimental. Pentru că aproximația negatoare din titlu nu-i altceva, desigur, decât un procedeu ludic și parcimonios: de a întinde o cursă cititorului funciarmente naiv – dar și oarecum timorat de umbra ca de la o piramidă aruncată asupra sa de romancierul ce-l trimite acum „la înaintare” pe poet – cursă în care, totuși, preferă să se lase atras (bănuiesc) nenea Cititor; doar așa, dintr-o oarecare jenă, aceea de a nu produce disconfort celui mereu nominalizat la Nobel, cum, poate, numai Philip Roth mai fusese în vremea din urmă. Cel despre care, autorul Orbitor- ului spusese că-i vine să-i dea telefon când se simte singur (chiar dacă, spunea Camus, scrisul e o profesie a vanității). Dar, înapoi la poezie, atâta câtă putem identifica – fără party-priuri și comprehensivități mimate – în nu striga niciodată ajutor. Mai întâi să încheiem poezia de la pagina 121, cea cu realitatea simțită, sau „mai deloc”: /asta ține/ din păcate/ puțin/fiindcă pisicii mele nu-i place/ să-i pipăi urechea/ și-ntoarce-ntrebătoare/ ochii orbi către mine (ca să simt realitatea). Cunoaștem nu puțini scriitori ai mapamondului mai mult sau mai puțin iubitori de pisici, ca să-i amintesc doar pe T.S. Eliot, Hemingway, Mark Twain, Dickens, Bukowski („când mă simt/ deprimat/ tot ce trebuie să fac este/ să mă uit la pisicile mele/ și-al meu curaj/ revine”), Sartre, Hesse, William Carlos Williams etc.
Pisicii sale oarbe, autorul volumului de față îi închină și un poem, din care reținem : „are 12 ani / era oarbă când am găsit-o pe câmp/ și nu-mi imaginez dimineața/ fără cafea/ și fără pisica mea oarbă în poală/ stăm cu ochii în gol/ trăind vidul/ pisica mea oarbă e singura care/ vede lumea așa cum e” (pag. 19). Este, acesta, un motiv/ motivație/ temă/ suport moral, dacă vreți, pentru a evita (de fapt, a încerca să se evite, sau măcar a-l amâna) strigătul acela după ajutor (ah, orgoliul inexpugnabil, mândria tragică, nesupunerea și iradianța/ cruzimea structurii poeticești!) pentru că „n-o să te audă nimeni/ pentru că nu există nimeni/ în jurul tău/ înghite-ți strigătul/ rabdă/ îndură/ trage-ți palme, trage-ți pumni/ taie-te pe brațe/ dă-te cu capul de pereți/dar nu striga ajutor/ îți pierzi vremea/(…) să nu crezi în minuni/ minune e că mai respiri”(nu striga niciodată ajutor). Dar citind celelalte poeme – care mi-au amintit, oarecum, de acel negru pe negru al lui Aurel Pantea- nu există niciun dubiu, pare-se, că acest volum cărtărescian vrea să pară – cu obstinație, pieziș și sfidător – o expresie voluptuos-terifia(n)tă a unei deceptivități vecine cu exasperarea și paroxismul; o modalitate de a percepe expierea și morbidețea ca pe niște ultime zvâcniri și spasme înlăuntrul unui refuz total: acela de a admite o urmă, măcar, un sens cât de pricăjit, ale transcendenței salvgardate prin creație, dincolo de imanența repudiată și afrontul efervescent-existențial : să nu trăiești mai mult decât tine însuți/ nu-ți supraviețui, n-are nici un sens/ ajungi în vârf, sclipește o ultimă oară/ apoi dispari/ așa e bine/ așa e decent/ nu te agăța de viață/ nu ăsta e scopul/ nu ești ultimul ochi/ prin care se vede/ singura ureche prin care se aude/ pregătește-te să dispari/ fiindcă vei dispărea/ pregătit sau nepregătit/ împăcat sau neîmpăcat/ dar strălucește o ultimă dată / înainte să te duci/ pe calea fără întoarcere/ dă-ți foc la inimă/ dă-ți foc la minte/ dă-ți foc la trup/ arzi/ așa trebuie/ așa e bine (să nu trăiești mai mult decât tine însuți). De altfel, însuși corpusul volumului, exterioritatea – nume, titlu, editură pe o copertă cenușie, cu o copertă a patra goală și clapetele așijderea – trimit cu gândul la un sicriu, nu știu dacă din plumb precum cel bacovian, doar că, vădit lucru, asemănându-se izbitor cu acela. În orice caz, funeraritatea e cvasidominantă, iar exitus-ul e cuvântul care ți se descompune, parcă, pe buze, după ce ai lecturat ultimul poem, intitulat nu vreau să mai fiu pe lume.
Dar, să ne revenim puțin și să mai încercăm, totuși, a (re)configura și discerne expresivități și-nțelesuri, printre alte alcătuiri poematice în cele 123 de pagini ale acestui volum, scris și gândit/ conceput, parcă, stând pe o piatră funerară, într-un cimitir și trăgând cu ochiul la ce se mai întâmplă dincolo de gardul acestuia. Aflăm, într-adevăr, mlădițele ezitant-sfielnice ale unei anume șanse de a accede la acea recrudescență a memoriei, a recurenței ipostaziate în fulgurații de seninătate și franchețe care nu au apucat, încă, să se usuce și să se înnegrească de tot, atunci când poetul invocă „lumea mea/ atât de vie cândva/ atât de luminoasă / și bună /(…) lumea mea / atât de tandră cândva/ atât de-nsorită / și fericită” (pag. 62), iar pe pagina următoare, încă o scânteiere lipsită de morbidețe : „cu toate astea / îți mulțumesc/ putea fi mai rău/ mereu poate fi mai rău” (până nu se termină).
Cineva, care și-ar reaminti că M. Cărtărescu a fost „asimilat” ca făcând parte din grupul acela de intelectuali ai acelui personaj malefic din politica la vârf a țărișoarei, ar putea face apropierea între acea ipostază incomodantă și un soi de… peniteță în interiorul unei religiozități psiho-estetice, în care actul creativ – în cazul de față acest volum de versuri – să inducă măcar ideea în sine a unor pusee, să zic așa, ale remușcării. Poate că nu este așa ceva, ci doar intrarea ființială în pădurea cu umbre dens-acide a senectuții să fie de vină. Poemele sunt, în orice caz – chiar și cu acea pregnanță a (di)simulării masochiste – îndeajuns de neconvingătoare.