Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cabaliștii creștini ai Renașterii (I)

Cabaliștii creștini  ai Renașterii (I)

Cabala1 creștină, ne spune Francois Secret,2 s-a dezvoltat în secolul Poligloților și al Colegiilor cu predarea în cele trei limbi clasice, a ex libris-ului lui Albrecht Durer pentru umanistul Willibald Pirckheimer3, care a rămas un simbol purtător de noroc. Versul din Psalmul CX, 10 ales ca motto (“Principiul înțelepciunii este frica de Dumnezeu.”) este transcris în limba ebraică, în greacă și în latină conform ordinii titlului (titulus) Crucii, și reprezintă idealul moștenit de la Sfântul Ieronim, în care limba ebraică, limba sfântă, aceea a creației și a revelației, ocupă primul loc.4
Sistemul cabalistic afirmă că toate ființele sunt emanate, în mod distinct, dintr-o unitate absolută și inefabilă, sintetizată în Tetragrama (YHWH, numele sacru al lui Dumnezeu din patru litere). Creația pleacă de la En Sof (literar, non finitudinea, deci indistinctul) în zece grade, care se numesc Sefirot, la singular (sefirah). Ele sunt coroana, keter, înțelepciunea, hokhmah, inteligența, binah, mila, hased, forța sau justiția, gevurah, gloria sau frumusețea, tif’eret, eternitatea sau triumful, nesah, splendoarea sau decorul, hod, fundamentul lucrurilor, yesod, împărăția, malkhut. Fiecare din ele corespunde unei midah sau unei caracteristici dumnezeiești, formă specifică a manifestării lui Dumnezeu, care se identifică cu unul din cele zece nume sacre ale Domnului nostru, care este Copacul sefirotic. Sefirot-ul poate fi exprimat în triade: prima, pur metafisică, Keter, hokhmah, binah exprimă unitatea indisolubilă a Ființei, a Unului (a coroanei) din care emană principiul activ (care deschide cele 32 de căi ale înțelepciunii) și cel pasiv (care deschide cele 50 de porți ale ale inteligenței). Cea de-a doua triadă, care are caracter moral, vede starea de iertare care trebuie să stea la baza vieții, justiția care trebuie s-o ordoneze, și gloria, sau frumusețea, care trebuie să le reunească în mod armonic. Cea de-a treia triadă este aceea a vieții pământești, cu triumful ce reprezintă principiul masculin și splendoarea, cel feminin.
Cabala creștină, fenomen special al Renașterii, scrie Edoardo Fornaciari, are mulți înainte-mergători ca Raimundus Lullus, Arnaldo da Villanova care au găsit diferite raporturi și combinații dintre litere și cifre și lectura mistică a Scripturilor. Cu Pico della Mirandola începe un alt tip de abordare, acela al căutării unei substanțiale identități între mistica ebraică și doctrina creștină, realizată prin intermediul acelorași metode folosite de cabaliști pentru a descoperi adevărurile ascunse în revelație. Asemenea metode sunt în mod substanțial de două feluri: lectura anagogică a Scripturii și aplicația originală a operativității alfabetico-numerice a textelor. În acest sens Pico este adevăratul fondator al cabalei creștine, întrucât a afirmat că a găsit dovezi în ce privește revelația dumnezeiască, în aceeași lume proprie misticii evreiești. Sunt confirmări care în zilele noastre le-a pus în evidență Moshe Idel, care a abordat tema filiației divine în
opera sa de referință „Fiul lui Dumnezeu și mistica evreiască”5. Punctele de contact sunt importante. Înainte de toate, scrie E. Fornaciari, ceea ce este extraordinar, este organizarea trinitară a sefirot-urilor și mai ales identitatea între unitatea divină și triadele sefirotice. Dar este fundamentală și ideea vieții eterne a oamenilor drepți și a sfinților, premiată de Dumnezeu, prin recunoașterea permanentă a prezenței apropiate a sfinților (aici prin „sfânt”, trebuie să înțelegem, din punct de vedere cabalistic, cel care împlinește poruncile) prin intermediul “oglinzii strălucitoare”, tif’eret, a V-a sefirah), acel Soare de frumusețe și splendoare, care atât de mult ne amintește de dantesca lumină eternă care strălucește în jurul capului fericiților și sfinților6. „Cu italianul Pico della Mirandola, germanul Reuchlin, francezul Guillaume Postel (traducătorul Cărții formațiunii și a Zohar-ului), avem prima auroră a zilei”. Oricare ar fi fost intenția lui Michelet, intenția sa a fost justă, și părintele A. Humbert a fixat cu mai multă precizie locul cabalei creștine, cu Pico della Mirandola și Reuchlin, în „noua știință”, conform expresiei împrumutate de la Leone al X-lea pentru a indica originile culturii Vechiului și Noului Testament în cadrul Renașterii7. Studiul textului original al Bibliei invita la o lectură a literaturii ebraice, care „era pe de-a-ntregul religioasă”8. Și fiul lui Lorenzo Magnificul, Papa Leon al X-lea, a coordonat apariția, printre altele, a primei ediții a Talmud-ului din Babilonia, la Daniel Bomberg, editorul creștin de la Veneția, între 1520-1523.
Expulzarea evreilor din Spania, în 1492, în mod paradoxal, a dat un imbold pozitiv creșterii numărului de lucrări cu caracter esoteic și cabalistic. Este un fapt natural că creștinii au adaptat această tradiție simbolică credinței lor, temperamentului lor, culturii lor și s-au regăsit în acest complex curent de gândire, care este o continuă meditare a Bibliei și a tradiției, a elementelor de origine diferită care au fost înglobate în cursul unei lungi istorii a culturii grecești, arabe sau creștine.
„Numele cele mai des asociate acestei cabale creștine au evocat principalele curente de idei ale epocii în care ea s-a dezvoltat, pe măsură ce era restabilit neoplatonismul, ermetismul, pitagoreismul sau aristotelismul eliberat de încrengăturile scolasticii. Pico della Mirandola, scrie Fracois Secret, ne amintește de Academia platonică, al cărei Maestru, Marsilio Ficino, autorul Telogiei platonice și a Concordiei dintre Moise și Platon, cel care i-a publicat pe Porfir, pe Pseudo-Iamblichos, Proclu, Ermete Trismegistul și care l-a comentat pe Platon cu interpreții săi infideli. Reuchlin, care a fost numit „Pythagoras redivivus”, a revendicat în dedicația operei sale De arte cabalistica făcută Papei Leon al X-lea, onoarea de a fi făcut pentru Pitagora ceea ce Jacques Lefèvre d’Etaples a făcut pentru Aristotel. Agrippa este reprezentantul acestor spirite curioase care descoperă Armonia lumii, titlul unei celebre opere a Renașterii, datorată cabalistului creștin Francesco Zorzi, fratele franciscan coborâtor dintr-o veche familie nobiliară venețiană, faimos pentru celebra sa afirmație, după care „tot ceea ce este aici jos, este la fel cu ceea ce este Sus”(în Ceruri)9.
Pico della Mirandola, ne amintește și de atmosfera de reformă și de profeție pentru care Savonarola a fost figura cea mai reprezentativă și Reuchlin, eroul contestației așa numiților „oameni obscuri”, care a început Reforma. Guillaume Postel, cosmograf, matematician, elenist, cunoscător al culturii ebraice, va publica la Paris, la Basel, la Veneția, în franceză, în latină, în ebraică și chiar în arabă, cu contribuția sa în crearea alfabetului în douăsprezece limbi, a primei gramatici arabe, a unei noi antologii a Coranului, a traducerii Cărții formațiunii și a Zohar-ului, a multor manuscrise grecești, și mai ales a celor arabe despre geografie, matematică, medicină și botanică.
Încercarea sa de a pune de acord creștinismul raționalistic cu speculațiile vizionare dominate de o utopie universalistică și cu idealul convertirii la creștinism a păgânilor, evreilor și musulmanilor, a rămas în sfera ideilor extravagante. Mai rămân și iudeii care s-au convertit la creștinism și care au continuat să studieze cabala. „Descoperirea de către Postel a lumii Islamului, scrie F. Secret, care acoperea o mare parte a teritoriului asiatic, l-a făcut conștient de statutul religios al creștinătății, în care se înfruntau cu intoleranță catolicii și protestanții. Sensibil la Reforma lui Luter, și în aceeași măsură unei vieți în sărăcie, dispreț și durere a primilor iezuiți, care și-au extins misiunile până la capătul lumii, Postel, sigur de valoarea rațiunii, care analiza revelația, și în aceeași măsură tradiția ebraică, Postel s-a crezut primul adept al reconstrucției care ar fi dus umanitatea în starea sa de dinaintea căderii, prin păcatul lui Adam și Eva.”10
Vom urmări această panoramă a cabalei creștine „conform ordinii vremurilor și a raporturilor de cauză și efect” proprii lumi teologiei și misticii ebraice. O primă abordare va fi dedicată primilor gânditori la care a făcut apel Pico della Mirandola (1463-1494), „pasărea Phoenix a vremii sale”, „principele fascinant al Renașterii”, ce a intrat de mult în legendă. F. Secret ne povestește că atunci când s-a născut, în camera mamei a apărut o sferă de foc. Memoria sa era atât de puternică că, după lectura unui poem, putea să recite același poem începând cu sfârșitul, o ilustrare perfectă, în cazul său, a teoriei metempsihozei, iar Postel, care se oglindea în el, vorbea de „divinul sau cu adevărat angelicul și supraomenescul spirit care locuiește în sufletul lui Pico della Mirandola”11. La patrusprezece ani a abandonat Dreptul canonic pentru studiul filosofiei și al limbilor clasice, după care a cunoscut o carieră impresionantă, care l-a dus de la Bologna la Ferrara, de la Padova, la Paris și la Florența. Interesat să cunoască tot, grecii și latinii, evreii și arabii, el a propus la douăzeci și trei de ani cele 900 de teze „de omni scibili”. Tradiția îi atribuie lui Pico della Mirandola gloria de a fi introdus cabala în mediul umanist. Tânărul Conte a scris Apologia12, pentru a-și apăra tezele care au alarmat opinia publică din Roma: „Cred că am fost primul care a menționat în mod explicit Cabala”13.
În 1516, scrie F. Secret, Johannes Reuchlin, în tratatul său despre Arta cabalei, l-a făcut să spună pe interlocutorul său, Shimon, că „după Giovanni Pico della Mirandola, ceea ce în ebraică se numește Mekablim, în latină sunt numiți Cabalisti sau Cabalici, în timp ce aceste denumiri erau necunoscute limbii romanilor”14. În 1517, într-un tratat cabalistic dedicat cardinalului de Medici, viitorul Papă Clemente al VII-lea, cardinalul Egidio da Viterbo, care printre altele a admirat mai puțin știința lui Pico față de cea a lui Reuchlin, căruia îi recunoștea primatul în studiul cabalei și ceea ce a repetat franciscanul Pietro Galatino în tratatul asupra Secretelor despre adevărul catolic, publicat în 1518 și scris pentru a-l apăra pe Reuchlin. Marele succes al operelor lui Reuchlin și Galatino au fost de multe ori reeditate împreună, sunt cele care au fixat tradiția (cabalei)”15.
Pico della Mirandola rămâne eroul cabalei creștine, fără de care nu putem înțelege apariția cabalei în mediile umaniste și evoluția ei, iar ținând cont de contextul în care au fost enunțate faimoasele „Concluzii”, putem înțelege pe deplin gândirea sa filosofică.
Așa cum a amintit Reuchlin, “după Pico della Mirandola cuvântul cabala a apărut atât de oribil la urechile învățaților vremii, încât, dacă cineva făcea referință la termenul de cabalist, se gândea mai degrabă la centauri, nu la oameni”. El a explicat că Dumnezeu i-a dat lui Moise pe munte, nu numai Legea care a fost scrisă în Pentateuc, ci și și autentica explicație a Legii cu manifestările tuturor misterelor care sunt conținute în ea. Primind această dublă Lege literară și spirituală, Moise a primit de la Dumnezeu ordinul de a o transcrie pe prima și să fie atent să n-o transcrie pe a doua, ci s-o împărtășească numai învățaților în număr de șaptezeci, aleși de Moise după ordinul dumnezeiesc, cu scopul de a conserva Legea. Moise le-a recomandat acestor învățați să n-o scrie, ci s-o transmită prin viu grai urmașilor, care trebuie să urmeze în vecii vecilor dorința dumnezeiască”16.
Metoda de transmitere a acestei științe pe cale ereditară, adică aceea a primirii ei de la un Maestru, i-a dat acestei științe numele de cabală, ceea ce înseamnă primire. Că faptele s-au întâmplat astfel, adică faptul că Dumnezeu i-a dat lui Moise Legea literară, pentru a fi transmisă prin scrierea ei, și faptul că Dumnezeu i-a revelat misterele conținute în Lege, eu le deduc, scrie Pico în Apologie, de la cei cinci martori, printre cei mai cunoscuți: Ezdra, Sfântul Pavel, Origene, Sfântul Ilarie din Poitiers și Evangheliile17.
Înainte de toate avem acest text din Ezdra18, în care ne spune că Domnul i s-a adresat astfel:
„Este sigur că m-am revelat în rugul aprins și i-am vorbit lui Moise atunci când poporul meu era sclav în Egipt. L-am trimis și a scos poporul meu din Egipt; i-am spus să se urce pe Muntele Sinai, l-am ținut aproape de mine pentru multe zile, i-am povestit multe lucruri extraordinare, i-am dezvăluit secretele vremii, i-am arătat sfârșitul epocilor, după care i-am dat un ordin spunându-i: Aceste cuvinte le vei face cunoscute, iar celelalte să le ții ascunse.”
Apoi avem respectabila opinie a lui Origene, a cărui mărturie asupra chestiunilor pe care Biserica le primește este mare, deoarece, acolo unde el este bun, nu există o persoană mai bună decât el. Referitor la textul Sfântului Pavel din Epistola către Romani (III, 1-2) „Care este deci întâietatea iudeului și folosul tăierii împrejur? Este mare în toate privințele. Întâi, pentru că lor li s-au încredințat cuvintele lui Dumnezeu”19. Origene afirmă că este necesar să le luăm în considerare, nu pentru că este vorba de un text scris, ci pentru că sunt Oracolele lui Dumnezeu (eloquia Dei)20. Din acest text al lui Origene, noi reținem că, dincolo de Legea literară, a fost ceva mai mult în ce le-a fost transmis iudeilor, ceea ce Sfântul Pavel numește Oracolele lui Dumnezeu. Nimeni nu neagă că lor le-a fost revelată învățătura, adică Legea literară. Dar ea nu este sub nicio formă o prerogativă, deoarece ea prin sine însăși poate ucide; dacă nu este sfințită de Spiritul/Duhul Sfânt, ea rămâne moartă. Dar dincolo de această Lege, le-au fost revelate Oracolele lui Dumnezeu, cu care, pe bună dreptate se mândresc, care nu sunt altceva decât ceea ce iudeii numesc cabala, adică adevărata semnificație a Legii primită prin viu grai. Expresia „Torah-învățătura obținută de la Dumnezeu, sce-bealpeh” care se găsește deseori la ei, însemnă Lege primită prin viu grai, întrucât le-a fost transmisă, se numește cabala21.
Faptul că Moise a comunicat numai celor șaptezeci de înțelepți învățătura orală obținută de la Dumnezeu, Sfântul Ilarie din Poitiers ne-a dat o clară mărturie în explicația dată în Psalmul II, 1: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile și popoarele au cugetat deșertăciuni?” Scrie Ilarie: Înainte de instituirea Sinagogii erau deja, după Moise, șaptezeci de învățați. Deoarece, însuși Moise, care a transmis în scris cuvintele Vechiului Testament, a încredințat unele din cele mai mari mistere secrete Legii celor șaptezeci de învățați, și care s-au adresat după aceea urmașilor lor. Și conform numărului șaptezeci, așa cum am declarat, misterele cabalei au fost redactate în vremea lui Ezdra în cele șaptezeci de cărți principale. De fapt, până atunci n-a fost scris nimic din această doctrină, care așa cum am spus, era transmisă prin moștenire ereditară, ceea ce a dat naștere termenului cabalistic.
Atunci când iudeii au fost eliberați de Cyrus al II-lea din Persia din prizonieratul din Babilonia în 538 î. Hr. și Templul a fost restaurat sub Zorobabel, iar Ezdra care conducea Sinagoga după ce a restabilit textele Vechiului Testament a dorit să redacteze Oracolele lui Dumnezeu pentru a evita pierderea lor de-a lungul frământatelor evenimente istorice.
Pico della Mirandola a reluat în Apologie termenii din „Despre demnitatea omului”22, pe care trebuia s-o pronunțe la inaugurarea discuțiilor asupra celor 900 de teze, iar noi ne întoarcem asupra celor șaptezeci de cărți, pe care el credea că le-a găsit, cumpărând manuscrise ale cabalei la care el va recurge cu o sete de informație greu de egalat. Acestor cunoscători în materie, el îi va adăuga pe alții, cum ar fi Sfântului Ieronim, discipol al lui Marius Victorinus, de care am vorbit în articolele anterioare, și care pentru a-și demonstra tezele făcea continuu apel la maeștrii săi iudei, care îi obiectau că poate fi vorba de alți maeștrii, cărora le-a răspuns astfel: „Nu putem să ne îndoim că Sfântul Ieronim nu vorbește de studioși ai cabalei, ceea ce poate fi demonstrat prin argumente evidente. În mod efectiv, toată Școala evreiască s-a divizat în trei domenii: filosofii, cabaliștii și talmudiștii. Nu putem să credem că vechii noștri învățați s-au referit la talmudiști, deoarece Clemente Alexandrinul și mulți alții care s-au referit la iudei au trăit înaintea compunerii Talmud-ului, redactat la cincizeci de ani după moartea și învierea lui Iisus Hristos, și deoarece doctrina Talmud-ului este orientată împotriva noastră, de către iudei, dușmanii noștri. De aceea învățații noștri n-ar fi făcut o asemenea onoare acestei doctrine. Este de altfel sigur că nu s-au referit la filosofi, deoarece cei care au început să vorbească despre Biblie conform filosofiei au făcut-o recent. Primul a fost Rabi Mosè din Egipt, contemporanul lui Averroes din Cordoba, care a murit acum trei sute de ani…”23. În Heptaplus Pico va face apel la regula bătrânilor înțelepți iudei, amintită de Sfântul Ieronim, conform căreia nimeni nu putea să scrie despre crearea lumii Ma’asé Bereshit, înaintea ajungerii unei vârste adulte.24 “În acest sens, scrie Gershom Scholem25, sunt numeroase pasaje în Sfintele Scripturi, mai ales în Deuteronom, în care este făcută o distincție netă între Dumnezeu care rămâne în transcendență și Numele său, prezent în Templu, în așa măsură că Numele devine aproape chintesența sacrului, adică a Absolutului imposibil de atins. Numele este o configurație intramondană, operantă în creație, adică în atotputernicia lui Dumnezeu (…) Momentul decisiv al acestei configurații, în același timp paradoxale, vine atunci când Numele, cu care Dumnezeu se numește pe sine însuși și poate fi invocat, dar se substrage sferei acustice și devine de nepronunțat. Într-un prim moment a existat permisiunea de a fi pronunțat în anumite împrejurări rare și în mod particular solemne în interiorul Templului, cum ar fi momentul binecuvântării Preotului sau la Yom Kipur, dar în continuare, după distrugerea Templului, El devine în mod absolut imposibil de pronunțat. Char această imposibilitate de a pronunța Numele lui Dumnezeu, pentru care El poate fi numit, dar nu pronunțat, îi conferă în cazul special al sensibilității ebraice acel caracter abisal și inepuizabil, de care se face mărturie, într-un text emoționant reprezentantul radical al raționalismului teistic, Hermann Cohen, cu trimitere la promisiunea mesianică (Zc. 14, 9). „În acea zi Dumnezeu va fi Unu și unic va fi Numele Său.”
După Sfântul Ieronim și Eusebius, Pico a ajuns și la Sfântul Ilarie din Poitiers, care amintește de o exegeză a Numelui lui Isus: „Conform limbii proprii a iudeilor, numele lui Isus se compune din două litere și jumătate, așa cum spun învățații lor, și înseamnă că El este Maestrul care conține Cerul și Pământul”. Și așa cum explica Drusius, un exeget de la sfârșitul secolului al XVI-lea: „Acest lucru pare mai obscur decât o enigmă, dar nu este nevoie de Oedip. Eu, Davus, o să-l explic: JSV are trei litere, din care prima Yod, este numită semi-literă, deoarece are o extensiune numai pe jumătate decât celelalte. Aceste litere înseamnă IHWH, care se traduc prin Maestru. Shin este pentru Samaim, Cerul, și Waw pentru Vearets, Pământul. Astfel avem: „Maestrul Cerului și al Pământului”26.

 

 

Note
1 Cuvântul cabala, înseamnă receptare, tradiție; practicanții ei spun că este vorba de Legea orală pe care Moise a primit-o direct de la Dumnezeu și că a fost transmisă prin viu grai câtorva înțelepți: este de reținut că studiul poate fi făcut numai de bărbați și numai la o vârstă superioară a patruzeci de ani. Chasidismul Europei orientale este în mare măsură tributar cabalei, iar în mare parte chiar se identifică cu el.
2 Secret Francois, I Cabbalisti Cristiani del Rinascimento, Ediție italiană îngrijită de Pier Luigi Zoccatelli, Edizioni Arkeios, Roma 2001.
3 Reprodus în The Legacy of Israel, trad. franc., Paris 1931, p. 313.
4 Secret Fr. op. cit. p. 25.
5 Moshe Idel, Fiul lui Dumnezeu și mistica evreiască, Polirom, Iași 2010.
6 Cf. Fornaciari Edoardo, Intoducere la G. Pico della Mirandola, Conclusioni cabalistiche, Mimesis, Milano 1994, pp. 7-31.
7 Humbert A., Les origines de la théologie moderne, Paris, 1911, p.100.
8 Vajda Georges, Introduction à la pensée juive au moyen age, Paris 1947, p. 3.
9 Cf. Secret F., op. cit. p. 26.
10 Cf. Secret F., op. cit., p. 27.
11 Dermenghem E., T. Morus, et les utopistes de la Renaissance, Paris, 1927, p. 223; despre metempsichoză, A.E. Waite, The doctrine and literature, of the kabalah, Londra, 1902, p. 489.
12 Apologia conclusionum suarum, tipărită prima dată la sfârșitul lunii mai 1487 și apoi republicată între 1496 și 1601 a fost scrisă la puțin timp după procesul și condamnarea celor 13 din cele 900 de teze publicate de Pico (februarie- martie) 1487. Apologia a fost imediat interzisă, cu ordinul de a fi arsă, rămînând puține exemplare în circulație. Numai după moartea sa, condamnarea i-a fost ștearsă definitiv de Papa Leon al X-lea, acel Giovanni de Medici, fiul Magnificului, căruia Pico i-a dedicat lucrarea Heptaplus în ziua când a fost ridicat la rangul de Cardinal.
13 Giovanni Pico delle Mirandola, Conclusiones nongentae…, Paris, 1532, p. 53, pentru ediția it. Conclusioni cabalistiche, Mimesis, Milano 1994.
14 “De arte cabalistica” în J. Pistorius, t, I, Basilea 1587, p. 629, Secret Fr., p. 29.
15 Secret Fr., op cit. p. 30.
16 Cf. Apologiei, p. 26.
17 Ibid. p. 30.
18 IV Esdra, XIV, 3-6.
19 Epistola către Romani, în Biblia, Editura Institutului Biblic, București, 1997.
20 Cf. Secret Fr., Migne, 14,4. col. 262.
21 Cf. Secret Fr., op. cit. p. 31.
22 G. Pico della Mirandola, Raționamente sau 900 de teze propuse spre a fi dezbătute în public la Roma, în anul 1496, dar neacceptate. Despre demnitatea omului, traducere de Dan Negrescu, studiu introductiv de Gheorghe Vlăduțescu. Note de Dan Negrescu, Gheorghe Vlăduțescu, București 1991.
23 Apologia , p. 52. în concluzia a 63-a din cea de-a doua serie Pico vede în Maimonide un autor care poate fi citit ca fiind un cabalist.; cfr. L.G. Levy, Maimonide, p. 268; cfr. F. Secret, Le Zohar chez les kabbalistes chretiéns, Paris, 1958, p. 41.
24 Cf. Heptaplus, ed. Garin, p. 176.
25 Scholem Gershom, Mistica limbajului, în Scholem G., Il Nome di Dio e la teoria cabbalistica del linguaggio, Adelphi, Milano 1998, pp.20-22.
26 Cf. Adversus Valentini… haereses, ed. F. Feuardent, Colonia 1596, p. 195; p. 270.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg